2,408 matches
-
Eliade, provenind din diferite arhive personale. Addendum Itc "Addendum I" Stig Wikandertc "Stig Wikander" Romanul unui emigrant român, 1956*tc "Romanul unui emigrant român, 1956*" În una dintre nuvelele sale timpurii, scriitorul român Mircea Eliade descrie deplasarea unui grup de bucureșteni burghezi pentru un picnic. Totul începe vesel, cu două familii care tocmai s-au unit printr-o logodnă și de aceea vor să se cunoască mai bine. În timpul călătoriei apare un tânăr necunoscut care, fără menajamente, se alătură grupului și
Întotdeauna Orientul. Corespondența Mircea Eliade – Stig Wikander (1948-1977) by Mircea Eliade, Stig Wikander () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2332_a_3657]
-
cinci ori mai puțin, dacă ar fi avut același succes și publicul l-ar fi iubit la fel de tare. E adevărat că își câștigase faima până prin ’31-’32, deve- nise cunoscut și apreciat în oraș, da, era în fruntea preferin- țelor bucureștenilor împătimiți după muzică și distracție, dar acum, cu Zaraza, intra în cu totul alt capitol al vieții sale, unul în care niciun cântăreț de la noi nu ajunsese vreodată. Până la el nimeni nu fusese așa adulat, devenise „răsfățatul publicului“, iar numele
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
că abia cu câteva minute înainte de a fi servite se opreau cozile din zbătut. Pescăruș, pe Jianu, pe malul Herăstrăului, Parcul Privighetorilor din pădurea Băneasa, Coșna din Piața Buzești, Monte Carlo, pe insula din Cișmigiu, erau și ele printre preferatele bucureștenilor, iar la Leul și cârnatul, de pe 11 Iunie, unde mai era și grădina Luzana, puteai mânca zece mititei cu un leu și cu încă unul puteai bea un șpriț, dar speciali- tatea casei rămânea puiul la ceaun cu mujdei și
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
se cunoșteau foarte bine. — O, dar cum să nu vă recunosc ! îi răspunde la fel de încântat și scriitorul, după ce Cristi l-a abordat și l-a întrebat dacă îi permite să se așeze pentru câteva minute la masa lui. Răsfățatul publicului bucureștean, dacă nu mă înșel, așa vă numise parcă un amic de-al meu într-un articol destul de recent. — Așa o fi, nu știu, râde Cristi, nu obișnuiesc să citesc despre mine. — Cum, nici așa, de curiozitate măcar ? — Deloc, dacă vă
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
mai des în presa vremii despre cel care avea să primească de la însuși regele Carol al II-lea „Virtutea Aeronautică de Aur“ pentru călătoria sa celebră dincolo de Carpați și înapoi la Băneasa, unde a aterizat, ca de obicei, în uralele bucureștenilor. Îl puteai vedea plecând cu avionul din capitală și numai Dumnezeu știa unde îl puteai găsi în următoarea zi sau dacă mai era de găsit. A văzut toată țara de sus, și chiar a mers dincolo de ea. Din Moldova în
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
un maestru cu un ucenic, pentru a-i perfecționa glasul și prezența scenică. Se bucura nespus de succesul fiecăruia, aproape la fel ca de al lui, și abia aștepta să vadă ce personaj nou își ia inima-n dinți în fața bucureștenilor, pentru a alătura încă un glas memorabil pe lângă deja marii dizeuri ai acelor timpuri. Mia Braia, prietena sa cea mai bună și fosta lui colegă de la Conservator, începe și ea să umple sălile, cântând dueturi cu soțul ei de atunci
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
care poate da strălucire oriunde și oricând, oricărei străzi. Astfel începe să cânte la cele două localuri ale lui Vișoiu. În primul rând bine-cunoscutul La Bufet sau La Șosea, cum mai era numită grădina de vară imensă de pe Kiseleff, unde bucureștenii veneau să danseze până dincolo de miezul nopții. Un spațiu imens, plin de verdeață, în aer liber, unde stelele pulsau parcă pe ritmul tangourilor și romanțelor lui Cristian Vasile. Iar poate cele mai minunate erau răsăriturile soarelui, sub care se cânta
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
la Peleș, la Balcic sau la Bran. Se știa în ultimii ani că este bolnavă, iar vestea morții ei, pe fondul domniei tot mai controversate și criticate a lui Carol al II- lea, a căzut asupra poporului, mai ales asupra bucureștenilor, ca un trăsnet. Ea rămăsese în inimile oame- nilor ca un simbol al curajului și al prosperității unei epoci în continuă ascensiune pe care o trăiau. O lume grandioasă, elegantă, civilizată, dar mai ales o lume a păcii, în care
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
trom- petele înlocuiau din ce în ce mai mult sunetele viorilor, ale acordeoanelor și ale chitărilor. La fel, piesele populare și cele lăutărești, cărora Zavaidoc le dăduse de mult tonul, păreau să-și fi câștigat în sfârșit un statut important printre genurile preferate de bucureșteni. Cristi însă nu era interesat de nimic din toate acestea. Se izolase de lume în acele zile. Nici măcar nu repeta, nu voia să mai audă de muzică. Nu-l mai interesa nici amorul, nedându-și nicio întâlnire pe-atunci, și
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
alături de mai mulți prieteni. O noapte magică, plină de amintiri, de povești și multe pahare de vin roșu închinate ultimului mare compozitor de romanțe. Cristi s-a jucat cu publicul, făcând un spectacol ce a rămas pentru totdeauna în inimile bucureștenilor care au avut șansa să-l prindă, și mult s-a vorbit în tot orașul despre magica seară de început de septembrie a lui 1938 de la Șosea, când pentru prima dată rivalii Jean Moscopol și Cristian Vasile au cântat împreună
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
mai renască niciodată. Omenirea se modernizează, dar pierde, de fiecare dată, câte ceva cu care nu se mai întâlnește niciodată... Tandrețea și ușoara melancolie a tangourilor, simplitatea și naivitatea lor, alteori verva, franchețea și discreta ironie reprezentau trăsătu- rile caracteristice ale bucureșteanului de atunci, care cerea cântărețului de muzică ușoară dicțiune impecabilă, emisie clară, expresie desăvârșită, dar și prezență scenică plăcută, decentă, chiar elegantă. De acolo a luat-o spre Gara de Nord, pe Griviței, unde o clădire dărăpănată, închisă și uitată de lume
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
poate niciodată cu adevărat În existența tipurilor umane, psihologice și sociale, așa cum le Întâlnim la marele episcop al romanului care a fost Balzac! Într-o metropolă, profilul tipologic se șterge și se amestecă, provincialii Îi imită, uneori destul de reușit, pe bucureșteni sau pe parizieni, iar aceștia, ce să facă?! Având simțul humorului și pozând, pozând la nesfîrșit, cu ingeniozitate și farmec, Îi imită pur și simplu pe eroii unor romane la modă. (Nu e „ciudat” că marii creatori de tipuri romanești
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
de romancier; dar, citind splendida nuvelă thomasmanniană Tonio Kröger, am reușit, cumva, să „situez” această „neînțelegere”, această „discrepanță” de „temperamente” și „stiluri”. De fapt, nici Ardealul nu m-a sprijinit la Începuturile mele scriitoricești și trebuie să le mulțumesc „miticilor” bucureșteni de a-mi fi acceptat - chiar dacă nu Întotdeauna În sensul metaforelor mele! - primele romane. „O mie de pagini despre uimire”, s-ar putea, Încă o dată, intitula aceste pagini și să nu se Înțeleagă că este vorba de o „uimire exclamativă
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
Încă pronunțat de primitivism, amalgam ciudat de viață modernă citadină și de supraviețuiri rustice. La București, remarcă amuzat Paul Morand, circulă de-a valma automobile Ford și care cu boi. Nici vorbă de „micul Paris“! Olivia Manning Îi vede pe bucureșteni drept un fel de țărani, unii dintre ei țărani autentici, alții Îmbrăcați În haine de oraș. O lume fluidă, nesigură, unde lucrurile nu prea sunt luate În serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea cu totul neoccidentală ar fi mai curând o
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
următoare). Se apropia „jurnalul de noapte“, În care se reluau știrile date cu două ore Înainte. Românii dinspre marginile țării se considerau fericiți, mai ales cei care prindeau posturile iugoslave sau maghiare. Cei din Iași se mulțumeau cu Chișinăul, iar bucureștenii cu televiziunea bulgară. Mulți români ascultau Însă — unii ore În șir, până la obsesie — posturile străine de radio, În limba română: Vocea Americii, BBC, dar În primul și În primul rând Europa Liberă (care transmitea cel mai mare număr de ore
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
1989. Armata a tras: au fost zeci de morți. Pentru a liniști lucrurile, Ceaușescu a reluat, pe 21 decembrie, scena balconului care Îi reușise atât de bine În august 1968. Gravă eroare a dictatorului: cineva trebuia să-i adune pe bucureșteni, și acela a fost tocmai el! Același loc ca În 1968, și tot o masă imensă de oameni. Trecuseră Însă două decenii. Le-a promis celor adunați un supliment meschin de salariu. Încerca să cumpere o revoluție! I s-a
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
ingrat. Fără ea, Bucureștiul n-ar fi existat. Pe măsură Însă ce orașul creștea, râul devenea incomod. Meandrele lui Încurcau sistematizarea; apele stătute nu miroseau deloc frumos și profitau din plin țânțarii (care nici astăzi nu-i prea iartă pe bucureșteni), Întreținând un focar de paludism; iar inundațiile erau adesea catastrofale. Modernizarea Bucureștiului a Însemnat și o ofensivă Împotriva Dâmboviței. Rând pe rând, lacurile și mlaștinile au fost secate, iar pâraiele au dispărut sub străzile orașului. Au urmat Între 1880 și
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
ei cafenii, și cu debitul Împuținat prin folosirea apei pentru nevoile orașului, și cu toate canalele care se vărsau În ea, și cu mirosurile care se mai simțeau din când În când, Dâmbovița a devenit un motiv de jenă pentru bucureșteni. Nu era chiar mica Senă potrivită pentru Micul Paris! Ce se putea face? Persoanele imaginative visau la o soluție grandioasă: să i se Îmbogățească apele printr-un canal care ar fi legat-o de Argeș și de Dunăre, și astfel
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
ambarcațiuni cel puțin. Nici vorbă Însă de așa ceva. Nu e decât un simplu canal și care mai prezintă și particularitatea că trebuie curățat din când În când de nămolul care se depune și de inepuizabila gamă de obiecte pe care bucureștenii le aruncă În apă. Așa că, periodic, Dâmbovița se golește, oferind privirilor, săptămâni la rând, imaginea dezolantă a unui canal plin cu murdării. Așa s-a sfârșit — dacă nu va mai urma cumva vreun episod — trista istorie a Dâmboviței! Câmpia Bucureștiului
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
monumente sau segmente urbane vechi de secole. Bucureștiul s-a dezvoltat Însă Împotriva trecutului său. Năruirea palatelor domnești și dispariția Dâmboviței se Înscriu În această tendință. Astăzi, trei sferturi din oraș le reprezintă cartierele de blocuri, construite În perioada comunistă. Bucureștenii au devenit o specie umană de apartament. Nu e doar o evoluție, care se Întâlnește și În celelalte orașe ale lumii, deși În forme mai puțin brutale, ci o răsturnare. Până la 1800, În București, cu rare excepții, nu au existat
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
umană de apartament. Nu e doar o evoluție, care se Întâlnește și În celelalte orașe ale lumii, deși În forme mai puțin brutale, ci o răsturnare. Până la 1800, În București, cu rare excepții, nu au existat case cu etaj. Toți bucureștenii locuiau la nivelul pământului; ieșeau din casă direct În curte sau grădină. Bucureștiul a fost, și așa a rămas timp de secole, un mare sat sau un conglomerat de sate. Nenumărate biserici, chiar cele mai mari dintre ele de dimensiuni
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
cutremure... Nu poate fi totuși ignorată o anume stare de spirit. Până la urmă, oricât ar fi condițiile de vitrege, orice poate fi conservat sau restaurat; trebuie doar să se considere că merită să se plătească și prețul. Probabil că pentru bucureșteni nu a meritat. Naționalismul românilor nu prea se manifestă când e vorba de urmele palpabile ale trecutului; servește la marcarea identității și demarcarea de ceilalți, dar nu prea a servit la salvarea monumentelor istorice. Pe măsură ce istoria avansează, bucureștenii Își șterg
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
că pentru bucureșteni nu a meritat. Naționalismul românilor nu prea se manifestă când e vorba de urmele palpabile ale trecutului; servește la marcarea identității și demarcarea de ceilalți, dar nu prea a servit la salvarea monumentelor istorice. Pe măsură ce istoria avansează, bucureștenii Își șterg trecutul sau Îl lasă să se șteargă de la sine; semn al unei istorii instabile, dar și al unui comportament instabil. Secolul al XIX-lea, mai ales de pe la 1830, și tot mai intens spre 1900, este perioada modernizării. „Marele
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
desigur și franțuzește, dar nu-și uitau specialitățile locale (Înrudite cu bucătăria balcanică, În primul rând grecească, și purtând adesea denumiri turcești). La aperitiv se bea țuică și se mâncau „mititei“. Pentru a se delimita și mai bine de francezi, bucureștenii sunt și mari amatori de bere, iar braseriile lor urmau modelul german sau austriac, nicidecum francez (precum renumitul „Carul cu bere“, cu un sofisticat decor În lemn, cu fresce și vitralii, care-i dau aspectul unui „templu“ al berii). Vinul
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]
-
cafenelele au dispărut, cofetăria este Însă și astăzi un loc specific bucureștean. Dintre localurile cândva cu nume simbolice, mai supraviețuiește doar „Capșa“ (cofetărie și restaurant), frecventată de elita bucureșteană și, de la un moment dat, În special de scriitori și artiști. Bucureșteanului Îi plăcea să iasă și să zăbovească la un pahar sau În fața unei cafele și, mai ales, la o discuție prelungită, „punând țara la cale“. Era un oraș animat și vesel. Și cât se poate de cosmopolit. Localurile cele mai
România ţară de frontieră a Europei - ediţia a IV-a by Lucian Boia () [Corola-publishinghouse/Memoirs/587_a_1291]