5,238 matches
-
ca oricare altul și [el] nu este mai capitalist, nici muncitoresc”. întrebarea asupra naturii sociale a URSS a fost pusă încă din 1931 de către marxistul Lucien Laurat care, în Economia sovietică, denunță existența unei oligarhii birocratice provenite din rândurile castei conducătoare care-și obține veniturile din exploatare. Chestiunea este reluată în 1939 în cadrul dezbaterilor despre troțkism* de către Bruno Rizzi în lucrarea Birocratizarea lumii. Zece ani mai târziu, fostul comunist iugoslav Milovan Djilas o abordează din nou în Noua clasă conducătoare care
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
castei conducătoare care-și obține veniturile din exploatare. Chestiunea este reluată în 1939 în cadrul dezbaterilor despre troțkism* de către Bruno Rizzi în lucrarea Birocratizarea lumii. Zece ani mai târziu, fostul comunist iugoslav Milovan Djilas o abordează din nou în Noua clasă conducătoare care, după destalinizarea* începută în 1956, se bucură de un anume răsunet. Analiza comunismului ca totalitarism După 1945, lucrările Hannei Arendt și cele ale lui Carl Friedrich reînnoiesc abordarea în termeni de totalitarism*. și o mare parte a operei lui
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pierderi grele și, în octombrie 1934, își croiesc drum mai întâi spre vest apoi, după mai multe ocolișuri, spre nord. Odată cu întrunirea de la Zunyi din ianuarie 1935, Mao, critic al strategiei care a dus la înfrângeri, este reintegrat în grupul conducător* datorită sprijinului „bolșevicilor” formați la Moscova - Zhang Wentian și Wang Jiaxiang - și al lui Zhou Enlai*, care-i lasă conducerea operațiunilor militare. Este începutul unei ascensiuni politice care nu se va încheia decât în 1945, la cel de-al VII
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
urmează (Marșul cel Lung*) reușește Mao să-și impună Tezele sale asupra luptei armate*, înțeleasă ca un mod de integrare a politicului cu strategia militară, și ca o metodă spațio-temporală pentru păstrarea în permanență a inițiativei. Este reintegrat în grupul conducător* în cursul întrunirii de la Zunyi, în ianuarie 1935, iar Zhou Enlai* îi abandonează controlul afacerilor militare. Dar poziția lui variază în funcție de soarta campaniei. Când Zhang Guotao refuză leadershipul său, mai mulți tovarăși de arme îl urmează pe acest concurent. Mao
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și trimițând sistematic mesageri, el câștigă credibilitate în ochii lui Stalin care, încet-încet, consimte la noua donă. începând din toamna anului 1938, victoria sa devine probabilă; dar Mao înțelege s-o facă în același timp completă și definitivă. Remodelează grupul conducător, îndepărtându-l pe Zhang Wentian, delegându-l pe Zhou Enlai în funcții de reprezentare, profitând de incidentele survenite în diversele baze pentru a-și lichida adversarii și a-și promova partizanii, și atrăgând în Yan'an cadrele puțin sigure sub
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Moscova se trezește fără aliați în regiune, iar comuniștii locali sunt considerabil slăbiți. Această situație nu mai poate dura la ora când SUA și Marea Britanie încearcă să creeze aici un sistem de securitate pentru a îndigui comunismul. începând din 1955, conducătorii sovietici încep să creadă că mișcările naționaliste arabe le-ar putea servi interesele. în timp ce echilibrul atins în Europa nu pare a mai oferi nicio posibilitate de expansiune sistemului comunist, avântul mișcărilor naționaliste și anticoloniale din țările lumii a treia deschide
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în timpul Marii Terori. Manuilski, student la Sorbona, menșevic raliat bolșevicilor în 1918, se impune în 1922 ca unul dintre responsabilii politici ai IC; în calitatea sa de delegat al IC pe lângă PCF* și PC german, le impune cu iscusință grupuri conducătoare; în strânsă legătură cu Stalin, joacă un rol preponderent în procesul decizional și determină aplicarea liniei „clasă contra clasă”, apoi, după 1934, a liniei de Front Popular*, pentru ca apoi să propună denunțarea războiului imperialist și, în sfârșit, crearea Fronturilor* naționale
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
serviciilor publice - feroviarii și lucrătorii municipali -, considerabil sporită în anii 1960-1970 de cadrele didactice. Al treilea grup se bazează pe mica țărănime. Partidele comuniste vor căuta decenii la rând să păstreze această reprezentare ideală a cărei reflecție se vor instanțele conducătoare. A doua inovație majoră este reorganizarea grupului conducător* după o ierarhie imuabilă: Secretarul General, Secretariatul, Biroul Politic și Comitetul Central. îndepărtându-se de organizarea social-democrată, bolșevizarea inversează ordinea decizională, limitează autonomia locală și regională, interzice tendințele și obligă la luarea
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
simultan funcțiile unui partid - care nu-și urmărește decât interesul propriu - și pe cele ale unui stat - care ar trebui să se ocupe de interesul general. Lucrul acesta trece, mai ales, prin numirea unor membri de partid în toate posturile conducătoare ale statului. Această formă de putere inedită este simbolizată de Consiliul Comisarilor Poporului sau Sovnarkom, Lenin fiind președintele acestuia și, în același timp, șeful partidului. Partidul extremist de opoziție devine un partid-stat: partid unic care aspiră să dețină monopolurile politicii
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
acest principiu cardinal, cumulând adesea funcțiile de secretar general al partidului, de președinte al republicii și de mareșal, șef al armatelor. încă de la prima Constituție sovietică din 1919 și până la aceea a lui Brejnev, este afirmat acest principiu intangibil: „Forța conducătoare, călăuza societății sovietice, nucleul sistemului său politic și al tuturor organizațiilor sociale și de stat este PCUS*” (1977). Această mutație are trei consecințe. Pe de o parte, partidul devine un aparat administrativ care generează o gigantică birocrație* ce are în
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
al Uniunii Sovietice, uzitată din 1925 până în 1952. Acestea au desemnat singurul partid autorizat în Rusia și apoi în URSS începând de la preluarea puterii de către bolșevici în noiembrie 1917. în martie 1990, sub Gorbaciov, PCUS își pierde rolul de partid conducător, apoi, în octombrie 1990, statutul de partid unic. Este dizolvat în decembrie 1991. Un model politic inedit De-a lungul întregii sale existențe, PCUS, guvernat de ideologia* marxist-leninistă, constituie matricea și motorul sistemului sovietic, locul privilegiat unde, mai bine de
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de stat - printre care pe cele ale poliției politice* și ale Armatei Roșii* - și exercită o tutelă coercitivă asupra aparatelor de propagandă. încă din 1918*, Lenin* impune ca partidul bolșevic „social-democrat*” să se transforme în „partid comunist”, definit ca „forța conducătoare esențială în sistemul dictaturii proletariatului”. într-adevăr, PCUS este un partid-stat*, o organizație privată care a pus mâna nu doar pe monopolul deciziei politice, ci și pe aparatul de stat, excluzând toate celelalte forțe politice. în voința sa de control
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Comitetului Central creat în 1953, el orientează mișcarea comunistă internațională, mulțumită relațiilor sale strânse - bilaterale și multilaterale - cu celelalte partide comuniste, indiferent dacă acestea sunt sau nu la putere. Iată amploarea prerogativelor care contribuie la transformarea PCUS într-o structură conducătoare unică în lume. Fațadă democratică, realitate totalitară încă din 1918, partidul este oficial condus de Congres - câteva sute de delegați în 1920, 5000 în anii 1970 și 1980 - care fixează marile orientări de politică internă și externă. Acesta se reunește
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de mai multe ori pe an. De la Congres emană și Comisia Centrală de verificare și Comitetul de Control al partidului. Comitetul Central dirijează activitatea partidului între două congrese, repartizează bugetul și controlează punerea lui în practică, alege și numește cadrele conducătoare ale administrației de stat și administrației economice. Comisia Centrală de verificare exercită un control asupra activității secțiilor Comitetului Central și asupra realizării bugetului. Comitetul de control este o instanță disciplinară care poate efectua anchete și aplica sancțiuni oricărui membru de
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
lui Stalin și destalinizarea* le permit Comitetului Central și Politburo să-și regăsească funcțiile. Cu toate acestea, ansamblul acestor instanțe care sunt, în principiu, alese în mod democratic de la bază, sunt desemnate în realitate de sus în jos, de către grupul conducător*, aflat la ordinele liderului care dispune de o putere cvasi-absolută, mai ales sub Stalin între 1936 și 1953. Conducere, aparat, aderent, societate Definit de Lenin ca „avangarda” conștientă a proletariatului, PCUS apare după Revoluția din Octombrie ca o structură elitistă
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
îngrămădindu-i-se în rânduri sute de mii de oameni hotărâți să profite de pe urma statutului privilegiat de „membru de partid”. în cursul anilor 1920, sub oblăduirea lui Stalin, este implementat un mod de funcționare care va persista până în 1990. Grupul conducător este singurul loc unde se iau deciziile politice și generează, prin intermediul Secției de Cadre a Comitetului Central, o structură formată din membri plătiți de partid - aparatul - care, în 1927, numără deja 25000 membri, adică 1 pentru 40 comuniști. Aparatul are
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
câte puțin să mai fie această avangardă pornită să cucerească puterea și devine structura care, însărcinată să administreze această putere, este un loc de instrucție, de formare a unui anumit tip de funcționare politică și, în definitiv, pepiniera de unde grupul conducător își extrage cadrele de care are nevoie pentru a-și perpetua puterea. A doua misiune a aparatului este administrarea partidului însuși care devine, încetul cu încetul, o enormă structură. La moartea lui Lenin, în ianuarie 1924, partidul numără deja aproape
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
unor avantaje materiale - acces rezervat în anumite magazine, cantine, restaurante, spitale, centre de vacanță etc. -, ale căror natură și valoare variază în funcție de locul ocupat în nomenclatură. Astfel, aceasta este măsura felului în care PCUS favorizează în cadrul societății emergența unei caste conducătoare închistate și a cărei putere, întru disprețul egalitarismului* oficial proclamat, se bazează pe privilegiu și favoare. Decenii la rând, PCUS le-a slujit de model ideologic, politic și organizațional partidelor comuniste care au ajuns la putere în democrațiile populare*, în
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a socialiștilor. în sfârșit, începând din 1931, IC selecționează cadre de origine muncitorească - după modelul secretarilor Biroului Politic, Maurice Thorez, Jacques Duclos, Benoît Frachon -, care vor domina partidul mai bine de patruzeci de ani, complăcându-se frecvent în uvrierism. Tinerii conducători sunt instruiți și formați la școala leninistă internațională de la Moscova. Edificarea acestui aparat stalinist, îndeaproape controlat și consiliat de missi dominici ai IC, mai ales Eugen Fried, transformă partidul într-o sectă cu mai puțin de 30000 membri care, în
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
sectă cu mai puțin de 30000 membri care, în 1932, nu obține decât 8,4% din voturi la alegerile legislative și 10 deputați. Totuși, PCF dispune de o organizație structurată, de militanți zeloși, de cadre alese și de un grup conducător* omogen; prin organizațiile sale de masă*, printre care CGTU, el influențează fracțiunile muncitorești și izbutește să mobilizeze intelectuali de renume, precum Romain Rolland, în lupta pentru pace*. Frontul Popular Criza economică mondială lovește Franța începând din 1931, ducând la o
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
noțiune la care Togliatti se gândise încă din timpul războiului din Spania și a cărei originalitate - subliniată neîncetat de PCI și istoriografia ce-i este loială - e întru totul relativă, deoarece se dovedește asemănătoare cu ceea ce propuneau atunci cei mai mulți dintre conducătorii comuniști din Europa de Est și Franța; aceasta consta în inventarea unei alte căi decât cea adoptată de sovietici pentru a se îndrepta spre socialism. Deși proiectul eșuează, Togliatti și tovarășii săi țin în continuare să producă o reflecție teoretică despre „calea
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
DC și PSI care, din 1956, s-a despărțit de PCI, îl transformă în principalul partid de opoziție. Acest statut îi permite să progreseze din punct de vedere electoral - 25,3% din voturi în 1963 -, dar provoacă în cadrul grupului său conducător* o serie de dezbinări care se amplifică după moartea lui Togliatti în august 1964, căruia îi succedă Luigi Longo. Dreapta partidului, în jurul lui Giorgio Amendola, vrea să contribuie la unele reforme în stat, în timp ce stânga, condusă de Pietro Ingrao, încearcă
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
comuniste dispunând de forțe regulate de poliție, însărcinate cu menținerea ordinii cotidiene și a luptei împotriva criminalității obișnuite. Dar ele constituie un element central al sistemului de dominare, considerându-se „scutul și sabia partidului” și nefiind controlate decât de grupul conducător* comunist. Sunt subordonate și, totodată, performere ale sistemului politic. Colaboratorii lor sunt obligați în principiu să respecte legile, dar, în practică, dau întotdeauna prioritate intereselor partidului. Dat fiind că organele judiciare nu au nici o influență asupra anchetelor, arestărilor, condițiilor de
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
o exportare a sistemului său social în teritoriile cucerite în Europa de Est. Totuși, această socializare fără concesii nu se poate defel prelungi, așa cum o arată tensiunea care precedă moartea lui Stalin* - blocada Berlinului, războiul din Coreea etc. Prin strategia coexistenței pacifice, conducătorii sovietici au impresia că pot să depășească dilema. în realitate, o agravează. Sub Hrușciov*, încearcă să jongleze cu termenii acestei contradicții, încercând să ducă, simultan, politici de coexistență pacifică sau de destindere cu SUA și Europa* și ofensive în lumea
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
sunt semi-autoritare (Rusia, Ucraina) și autoritar (Belarus). Sistemul partidelor se află într-o situație de relativă instabilitate, favorizată de scrutinul proporțional care face ca modelul coalițiilor multipartite să domine, iar electorii au tendința ca la fiecare alegere să schimbe echipa conducătoare. Cazurile de majorități parlamentare fundamentate pe poziția dominantă a unui singur partid sunt rare (Belarus, Rusia). Rolul foștilor comuniști diferă de la țară la țară. în ex-Iugoslavia și în Rusia, PC au devenit mișcări naționaliste și/sau social populiste cu puternic
Dicționarul comunismului by Stéphane Courtois () [Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]