3,459 matches
-
tot o veche oglindă de familie, acoperită în permanență cu o bucată de pânză albă. Destul de repede și-a uitat înfățișarea și chiar a uitat că are vreuna. Acum, când se hotărî să o înfrunte și cuteză să o privească, desluși un bărbat bătrân care îi imita mișcările și gesturile, dar nu mai putea fi sigur că ceea ce vede în oglindă este imaginea lui însuși. Avea convingerea că oglinda, mai mult decât reflectă, devorează lacomă sufletul și vlaga celui oglindit. Credea
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
Părea că respiră lumină, pe care o sorbea cu toți ochii porilor, ca pe un abur străveziu. Cămașa de borangic nu-i ascundea trupul, ci doar îl încețoșa, făcându-te să mijești ochii, ascuțindu-ți privirea pentru a încerca să deslușești granița aceea incertă dintre lumină și trup. Despina nu se pieptăna și nu se farda niciodată la oglindă. Singurul lucru pe care îl făcea pe măsuța din fața oglinzii era înșiruirea unor cărți de joc într-o pasiență fără de sfârșit. Juca
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
să câștigi și atunci te păștea același sfârșit ca al colonelului. După multe săptămâni și nenumărate eforturi, oglinda hotar între spații și veacuri păru că dispare, lăsând imaginea Despinei să se întrupeze atât de aievea încât Bătrânul reuși să-i deslușească porii pielii și puful gălbui de pe lobul urechii, să audă foșnetele straielor, să-i simtă adierea răsuflării și aroma de alge uscate a părului. Bătrânul era vrăjit de această ființă efemeră, a cărei imagine și, în definitiv, chiar existență depindeau
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
mi-a fost dictată de rațiuni strict polemice (a fost mai curând o "mănușă" ce a venit tocmai bine unei preferințe personale, disponibilități receptive a subsemnatului pentru un asemenea tip de proză), dar un reducționism metodologic pe care l-am deslușit în analiza cronicarului de la "România literară" mi-a incitat abordarea "în răspăr", atitudine preparată cumva și de observațiile la care am ținut să răspund mai sus. Cartea lui Andrei Oișteanu exprimă mai mult decât corporalitatea ei propriu-zisă, astfel disecată cu
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1748]
-
-i spun: - Tu nu vezi că te iubesc? Întâi a tăcut. Apoi mi-a răspuns cu glas ostenit: - Da, nu mai putem trăi unul fără altul. Și-a lăsat fruntea grea pe mâinile puse pe masă și abia am putut desluși vorbele ei înăbușite: - Lasă-mă singură acuma... te rog... La o mișcare a mea, a ridicat capul. Era albă, parcă fără viață, și numai ochii îi ardeau, imenși. - Cum? Poți pleca? Da, da, du-te. Vino mâine. Nu-mi dai
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
m-am ridicat în picioare, intercalîndu-mi figura între umărul ei drept și cel stâng al vizitiului. Culcată pe câmp, în stânga, până departe, mergea în aceeași direcție cu noi, cu o exactitate fatală, o fantasmă apocaliptică, neagră, imaterială, în care se deslușea umbra trăsurii, a cailor, a vizitiului, a coanei Anicăi, și una informă, mare, bizară: a mea și a Adelei. Contopirea asta, în umbra de pe câmp, îmi era ascuțit prețioasă. Vântul se juca cu șuvițele de pe gâtul Adelei, în-fiorîndu-le, și-i
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
se înființează la palat. Și ce mândru era regele negru! Știa cât urăsc războiul dar și cât îmi plac caii sălbatici... Ploile Vorbim amândoi deodată, ne aprindem în plină zi și ardem ca niște torțe în luptă. Într-un tunet deslușesc un adevăr înverșunat. Ciocnindu-se, doi nori fulgeră-n zare și-n barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi. Nu se mai aude suspinul ci numai hohotul ploii. Eu tot mai cred, că purtați de vântul sălbatic, norii se izbesc
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
într-atât de posesivă, încât încerca să-i dicteze lui Petruș cu cine are voie și cu cine nu să vorbească. Într-una din zile, îi urmăream cu privirea de pe banca mea. Erau în fața internatului, lângă intrarea de la fete. Nu deslușeam ce-și vorbesc, dar Petruș pășea nervos ca un cocoș, gesticulând excesiv și ea îi striga isterică. La un moment dat el se întoarse și o lovi peste față. Șocul fusese atât de mare pentru biata Creață Lîncât picioarele i
Anonim pe ringul adolescenţei by Liviu Miron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/252_a_500]
-
frumoasă, senină, cu o briză ușoară dinspre sud-vest... În cinci minute de la prima bătaie a inimii orașului, se descuie, ca la comandă, sute de fișete dintr-odată și un furnicar de muncitori, diferiți unul de altul și totuși greu de deslușit, se Îmbulzesc pe străzi ca apele scăpate prin stăvilar... CÎtă animație la ora aceea! — Da, e-adevărat. Parcă ar fi fost o grămadă de șoareci vrăjiți... Bănuiesc că nu știți povestea... Femeia Își Întinse brațele, gata parcă să cuprindă toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
mi-au fost din nou atrase de afișul transcris: „Angajăm salariată” și am Împins ușor și calm ușa cu care mă familiarizasem deja și mi-am croit drum În atmosfera Încălzită și plină de freamăt. Mi-a fost imposibil să deslușesc ce se petrecea acolo. Doi sau trei bărbați care stăteau mai În față s-au Întors și mi-au aruncat niște priviri dușmănoase; În clipa următoare, niște mîini care veneau dinspre colțul de lîngă ușă m-au apucat de guler
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
în ultima clipă ne dăm seama că numai despre ce trebuia nam vorbit nimic.” Partea întâi 1. Pe drumul de țară, șareta primăriei - ultima din secol - înainta stârnind praful eliberat de sub copitele calului, în bătaia soarelui de vară. Tropotul se deslușea clar, lovind pământul, ritmic, și nici un alt zgomot nu se mai auzea pe tipsia aprinsă ca de jăratec a câmpiei. Totul părea o pictură din alte vremi - văzut dinspre linia ferată spre turla bisericii, departe, în inima așezării comunale. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Lung era departe, ajunsese acum la grajdul primăriei, își deshămase calul, cerceta orizontul spre partea stângă a clădirii, încotro se afla pământul lui, să vadă dacă se zărește lanul de floarea soarelui, deși știa precis că da, și când îi desluși strălucirea ascunsă în depărtare, trase aer în plămâni ca-ntr-un exercițiu de înviorare. Și-și bătu fericit calul pe crupa lucind de țesălatul din zori și nădușeala celor câțiva kilometri făcuți în dimineața aceea. Pe el nu-l interesa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în ordinea firească a vieții, cu gândul sau numai intuiția că voi descoperi, va trebui să descopăr acolo, în toate câte îndeobște se trec cu vederea, esențialitatea acestei lumi. Cineva trecu pe lângă mine și mă salută. Răspunsei respectuos, fără să deslușesc, în lumina înaltelor felinare, cine era anume. Îl privii cum se depărta. Apoi o auzii pe Keti: „Ești cu adevărat judecător?” - „Da, Keti, de acum un an; erai lângă mine când am depus jurământul. Nu se poate să nu-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Ce om!” își spunea dar nu se știe exact ce gândea, pentru că amesteca în memorie amintiri informe, gesturi, rămase pe jumătate, vorbiri întretăiate și, peste toate, părând a le domina, tăcerea ambiguă a tânărului bărbat, în ochii căruia nu putuse desluși nimic precis. Auzea vocea lui peste întâmplările vieții, despre care povestea râzând, aducându-le în lumină ca-ntr-un bâlci al deșertăciunilor, n-ai fi zis că cel care povestea împărțea dreptatea, avea fața ușor încruntată, în mica judecătorie din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ochii mei, vorbeai de nemurirea spiritului, de certitudinea reîntrupării lui, că noi înșine, după o absență de sute sau mii de ani, ne-am întâlnit în existența noastră de atunci”. Îi auzeam vocea foarte aproape, modulațiile vorbirii erau calde, le deslușeam într-o emoție reținută. - „Cinci ani și ceva, rostii, și nu mă împac nici acum”. - „Taci! O să vină o zi - și tu crezi, asta, o să ne întâlnim din nou, numai că, s-ar putea să nu ne dăm seama, pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de data asta ceva disperat în ea, în timp ce Lung vorbea mai departe, nu interesa ce, iar eu, în locul oricărei stânjeneli, o privii drept în ochi, nu era o sfidare ci un strigăt pe care numai intuiția unei femei îl poate desluși. Și așa se trecu dimineața aceea până spre prânz când veni viitorul soț al Anei. Era mijlociu de statură, bine legat, plăcut la înfățișare, părea să fie un om liniștit, liniar, dar privirea ușor îngustă ar fi putut tăinui, îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mai ales gândurile - momente în care nu mai eram atent la ce se vorbea - când la Ana, când la viitorul ei soț, așezați alături, vizavi de mine, ca o sfidare. Ea era veselă, dar nu-mi fu greu să-i deslușesc pe față o tristețe greu ascunsă, sau pe care i-aș fi vrut-o în acele momente. După-amiază, când totul se împrăștie, mă dusei la Lung acasă. Poarta era deschisă, el rămăsese în capul treptelor prispei, soția coborâse și, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
erau așezate pe farfuriile rânduite pe o parte și alta a lungii mese. Abia când doamna Agripina anunță deschiderea mesei și rostuirea fiecăruia, mă trezii la realitatea cărților de vizită, nu atât pentru a-mi căuta locul cât pentru a desluși gândul învățătorului - tatăl Anei - cu privire la vecinătățile ce mi le hărăzise în timpul mesei. În frunte erau mirii. Pe latura din dreapta, lângă mireasă, era doamna Agripina, păstrătoare a grijii materne, lângă ea fiica mai mică, urma primarul cu soția, apoi secretarul primăriei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
iar un tată nu moare de foame niciodată, când e cu copilul lui. Asta e legea noastră. Și a dumneavoastră, după câte știu. Uitându-mă la el, îmi spuneam: „Iată poporul Tablelor Legii!” Îi priveam fața pe care abia se deslușeau urmele rasei lui nepieritoare, care născuse pe Moise și pe Iisus. Urma să plece, în adevăr, în Țara Sfântă dar neliniștea lui veselă era traversată de o prevestire a tristeții ce-avea să-l macine mai târziu: lăsa în urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nimic din mecanismele vieții, pe care le găsea complicate, iar mișcarea lor imprevizibilă. Mai gândise așa și când se aflase în liceu, elevă, dar atunci era altceva, își spunea că e numai nelămurirea în fața unui necunoscut ce avea să se deslușească în logica sa, ce nu putea fi decât previzibilă, ca orice gândire silogistică. Nu era totuși așa, nu pentru că lucrurile nu pot fi explicate ci pentru că intervin - își zicea - elemente infinitezimale ce scapă atenției și schimbă total, până la răsturnare, cursul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
exagerată a politeții, ceea ce l-ar fi liniștit, sau o sinceritate ale cărei resorturi - născute de venirea ei - descoperi deodată că-i sunt tulburi. „Nu se poate!” își spuse, dar ea, ca niciodată, îl îmbrățișă, râzând, că el nu putu desluși decât o amețeală din care tot ea îl dezmetici: - Ce vă uitați așa la mine? Am venit și eu în vizită... N-am voie? După aceea intră în camera de la față, deși el o poftise pe fotoliul din hol unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
noi acasă, nemaiputând reconstitui dacă am trăit acolo cu adevărat și când, dar, oricum, făcând parte din ființa însăși. - Naiba știe cine suntem și ce e cu noi. Sunt unele trăiri ale noastre pe care noi înșine nu le putem desluși. Iată, de pildă, v-am întrebat adineaori dacă ați iubit vreodată și n-ați putut răspunde... - Pentru că m-am trezit, ceea ce n-am crezut vreodată, că nu-mi dau seama exact. Poate uneori numai ni se pare că iubim. Mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în aceeași cuprindere a privirii. Când ajunserăm acasă, fiica “încântată” de „intimitatea” micului bulevard (pentru prima dată auzii o asemenea încărcătură adjectivală pentru un domeniu public), rosti: - Ce fericit trebuie să fiți: copacii, umbrarul acesta! Ana își aprobă fiica, nu deslușii, dacă din automatism sau din convingere; fusese tăcută până atunci, era visătoare: cunoșteam perfect privirea aceea ușor pierdută, ce căuta să pară neutră, neschimbată de douăzeci de ani. Asta dovedește că oricâte ar trece peste noi, temeliile ne rămân aceleași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
doi, de prezența benefic acaparatoare a acestora, mă leneveam visând la umbra nevăzută a Anei, de care - la masă stând - mă despărțea fiica ei ce-și rotea ochii când la ei, când la mine, când la maică-sa, încercând să deslușească puntea dintre generații - atunci, inexplicabil, abia vizibilă - pe care - nu știa de ce, probabil un defect de vedere - încercând s-o străbată, simțea o nesiguranță, ca un permanent dezechilibru, de fiecare dată, însă, învins cu tinerețe și abilitate, înfloream la adierea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
avea atunci numai 18 ani), în timp ce maică-sa, mult mai pragmatică, cerceta din ochi, gospodărirea camerei de la față, dar era nemulțumită că în așezarea, neașezarea lucrurilor ce o mobilau, precum și în nemișcarea perdelelor lungi de la ferestre, de catifea, nu putea desluși ceva anume ce spera să i se dezvăluie din natura secretă a celui ce locuia acolo, pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei Pavel despre avantajele estetice ale acestei camere așezate cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]