2,185 matches
-
piept, lăsând lacrimile să curgă nestingherite pe cearceaful înflorat. Atât de multe curseseră de-a lungul timpului din ochii aceia că nu înțelegea cum de nu secase izvorul din care tot izvorau. Ce reprezentau acum aceste lacrimi? Durere, dor, singurătate, deznădejde, iubire...? Îi era frig, un val de aer rece care parcă venea din interior împrăștiindu-se cu viteză prin toate celulele corpului. Era frigul pe care îl simțea de fiecare dată când era tristă. Citise pe undeva că persoanele depresive
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
absența mea sau Înainte de a pleca din nou. Mă Înnebunește. —Mama, de cine-ți place cel mai mult din Ursu’ și casa mare și albastră? Nu știu, ăă... de Tutter. Dar Ojo e cel mai frumos. Emily e cuprinsă de deznădejde și nesiguranță văzându-se astfel Înșelată. —Nu e obligatoriu ca oamenilor să le placă aceleași lucruri, Em. E bine să-ți placă lucruri diferite. De exemplu, lui tati Îi place de caraghioasa de Zoe de la emisiunea de dimineață, iar lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2090_a_3415]
-
spontan din existența oamenilor. — Atunci, la ce bun drogurile și spargerile și tîrfăria? De ce să nu ne dăm la o parte și să-i lăsăm să-și vadă de treabă? Aș vrea eu să pot face asta. (Privi aproape cu deznădejde la vilele care ne Înconjurau În acea zonă rezidențială a bulevardului.) Oamenii sînt ca niște copii, au nevoie În permanență de stimulente. Fără asta, se duce naibii toată treaba. Doar infracțiunea, sau ceva pe-aproape, poate să-i mai Însuflețească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
pe spate, cu brațele așezate cruciș pe deasupra sânilor și pletele negre, revărsate pe pernă. Numai ochii aceia știuseră frica lui că ei n-o să-i placă și că nu îl va mai dori după. Numai ochii din ceas le vegheaseră deznădejdea cu care se încleștau, ca verigile dintr-un lanț. Dar, odată gravidă, Ghazal se rupsese exact ca o insulă de corpul mai mare al teritoriului ei și plutea separat. Voluptățile lor, preschimbate în tăceri sau în zvârcoliri tot mai rare
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
cușmelor de zăpadă care se zăreau de pe lacul din El Goli, dacă nu erau nori. Descoperise că îi plăceau mâncarea și apa, zidurile cetății lui Ali Shah și școala Talebieh, chiar de lângă locul unde bunicu-său își etalase covoarele. Descoperise că deznădejdea care îl rodea în deșert, înainte să plece din casa pe care tocmai ce o vânduseră, se schimba în mâhnire calmă și împăcată. — Fiul tău pare un flăcău de nădejde, îi spusese lui taică-său mullah-ul de la moscheea Jameh, și
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
fii cel despre care îți amintești ― Știi la fel de bine ca mine că viața nu se reduce la asta. ― Dar ceea ce simt eu când stau pe pietre și soarele îmi dogorește obrazul poate să semene tot atât de bine cu fericirea sau cu deznădejdea tocmai pentru că am trecut prin niște întîmplări care m-au învățat sau m-au silit să simplific . Înainte, nu aveam timp să mă bucur că trăiesc, din pricina vanităților și ambițiilor. ― Nu te contrazic, Galilei, ești viu. Inchiziția a știut, însă
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
sfârșitul. ― Te mirai cât de mult preț pun pe instinctul meu vital. Ei bine, dacă mă înșel, Inchiziția e de vină, deoarece ea a luat locul morții, făcîndu-mă să aflu că iubesc viața nu ca în tinerețe, vesel, ci cu deznădejde. ― Ești un om ciudat, Galilei. ― De ce? ― Prudența te-a făcut să te temi de orice, mai puțin de prejudecățile oamenilor. Din acest punct de vedere, ai aproape un suflet de copil... XVIII ― Dar asta nu mă ajută să-mi alung
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
calitatea de om. Inchiziția e o mașină de strivit suflete . În fața ei, am descoperit, o dată cu spaima de moarte, lucruri despre care nu știam nimic, melancolia, îndoiala, regretul, slăbiciunea, disperarea... Niciodată nu-mi trecuse prin minte că se poate iubi cu deznădejde și că tocmai deznădejdea e semnul cel mai înalt al iubirii. "Eu, Galileo Galilei, în al șaptezecelea an al vieții mele, având înaintea ochilor toate amintirile pe care le pipăi ca pe niște pietre, abjur ambițiile deșarte în care m-
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
e o mașină de strivit suflete . În fața ei, am descoperit, o dată cu spaima de moarte, lucruri despre care nu știam nimic, melancolia, îndoiala, regretul, slăbiciunea, disperarea... Niciodată nu-mi trecuse prin minte că se poate iubi cu deznădejde și că tocmai deznădejdea e semnul cel mai înalt al iubirii. "Eu, Galileo Galilei, în al șaptezecelea an al vieții mele, având înaintea ochilor toate amintirile pe care le pipăi ca pe niște pietre, abjur ambițiile deșarte în care m-am complăcut...", ce-ai
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
fripți și 275 curcani. Le mai spunea câte ceva. Dăduse și de urma lui Nicu-Piele. Îl țineau și pe el cu parale. Scăpase mai ușor. Avea de făcut numai șase luni de mititică. O privea Paraschiv printre sârme și-l apuca deznădejdea. - Nu mai ies odată, Didino, de-aici... - Și ce-ai să faci? - O să vezi tu. - Te lauzi, grozavule! - Mînca-ti-aș ochii, dacă nu-mi vine să răstorn pușcăria asta și să viu să te iau din brațele starostelui! - Ce mai aștepți
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ci și Însemnul heraldic galben-verde al casei Sion. Nici cum fiul ia drumul Italiei, spre a-i cere o audiență lui Titulescu, dornic de carieră diplomatică. Nici cum Îi apar cărțile semnate Mateiu I. Caragiale și nici cum, copleșit de deznădejde, cu doi ani Înaintea prematurei morți, el notează: „Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-și simt sfârșitul apropiindu-se și nu mai trag nici o nădejde”. Despre dandysmul lui Aubrey de Vere, eroul din Remember, ori al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
înaintea morții sale. Poate că încercase să dea un telefon. Poate că în felul ăsta îi alertase pe ucigași. Sau poate că, în ciuda protestelor lui Uri, văzuse ceva care o îngrozise atât de tare, care o umpluse de o asemenea deznădejde, încât își luase singură viața. —Vezi, dragul meu Uri, Stăpânul Universului are un plan pentru poporul evreu. Nu ne lasă să-l vedem, desigur. Ne dă câte o frântură, pe ici-pe colo, în texte, în surse. E doar o frântură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
te spânzure? MACABEUS (Fericit.): Da, da... Asta vreau... PARASCHIV: Nu se poate, Maco... Aici nu se găsește nimeni o sută de ani... Nu vrei să stai o sută de ani cu mine? MACABEUS (Plângând, icnind, copilărește, între demență și neagră deznădejde.): Nu... PARASCHIV: De ce nu, de ce? Ti s-a urât? MACABEUS: Mi s-a urât... PARASCHIV: Am să te îngrijesc, Maco, am să-ți dau de mâncare, am să te șterg la fund... MACABEUS: Mi-e greață... Mi-e așa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
toată măsura în admirabile, obsedante poeme. Antero de Quental este poate cel mai genial poet pe care l-a creat pesimismul, alături de Leopardi și Eminescu. Nimeni n-a cântat mai frumos ca el neantul cosmic - MIRCEA ELIADE "noaptea neagră, sora deznădejdii, noaptea solitară, nemișcată, densă, vidul mut, unde astrul nu respiră nici pasărea nu cântă, nici vântul nu tresare și adoarme până și gîndul..." Nihilismul său filozofic îl facă să-și sfârșească astfel marea sa poemă "Imnul dimineții": Symbolo da existencia
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
tristețea decadenței și spiritul luptelor intestine, cu iubirea de pământ și de oameni, cu bucuria vieții sănătoase, cu vigoarea portugheză, cu măreția națiunii" (29 iulie 1933). "Tristețea decadenței" era climatul moral al Portugaliei de la începutul veacului, în care rodiseră toate deznădejdile și autoflagelările poeților, toate viziunile mohorâte ale romancierilor, toate apologiile pesimismului și nihilismului pe care le urziseră generația de la Coimbra și celelalte centre de fosforescentă invectivă din a doua jumătate a secolului trecut. Dar toate aceste lucruri frumoase, triste și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
hoinărim mult prin oraș (ea, În blănița ei gri, eu cu ghetre albe și guler de caracul și cu un box În buzunarul căptușit cu catifea) și această permanentă căutare a unui refugiu oarecare dădea naștere unui ciudat sentiment de deznădejde care, la rândul lui, prefigura alte hoinăreli mult mai singuratice, mult mai târziu. Chiuleam de la școală: am uitat cum proceda Tamara; eu procedam În felul următor: Îl convingeam pe unul din cei doi șoferi să mă lase la un colț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
firescul trecerii, nu au primit încă semnele sau, dacă le-au fost trimise și lor, nu vor să le deslușească taina și, speriați, fug în zădărniciile ultime. Aceleași zădărnicii ale vieții de până atunci, trăite doar cu o frenezie a deznădejdii. Dar nu simt, acum, răcoarea boarei dinspre Moarte. Mă îneacă doar aerul încărcat al crâșmei, mă intrigă doar lascivitatea celor doi orbi, aud difuz de undeva dinspre crama de la subsol un acordeon și un țambal, frații Zulcă și-au început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
voi reuși niciodată să scriu ceea ce vreau. Ficțiunea e mai puternică, atotputernică, mai ales când folosesc vocea unui narator care hălăduiește prin mine... După ce m-am deșertat, am adormit fără nici o remușcare. Totuși, simt nevoia să scriu. Nu din nu știu ce deznădejde creatoare, ci doar pentru că îmi place. Descopăr jocul literaturii, altul și altfel decât cel de până acum. O altă libertate decât aceea din anii anteriori. Mă descopăr un altul și abia acum parcă mă simt solidar cu mine. Scrisul îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ca o târzie Luminare acum, când coborârea nu numai că este începută, dar se grăbește vertiginos, tot mai năprasnică, spre înălțare. Liniștea atât de mult râvnită, pe care o căutam cu disperare, până nu demult, în afara scrisului, în băut și deznădejdi de tot felul, iată că poate veni simplu, din sentimentul că, din cuvintele ordonate de tine, înțelesurile se revarsă umplând cu apă vie vasul care ești. Scriu ca și cum aș constata că afară e o zi mohorâtă de toamnă. Scriu nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aprins lumina, doar că fereastra nu mai era deschisă. Am dat s-o împing cu piciorul, dar era zăvorâtă. Mi se părea că deslușesc umbra femeii mișcându-se prin cameră. Spumegam ațâțat, neputincios, umilit de destin. Când eram în toiul deznădejdii, a oprit o Volgă neagră. Au coborât doi. Nu a trebuit să se recomande. Sclipeau a Servicii: duhneau a cătușe și a beci cu pumni de-ți îngheța mațul. M-au luat la întrebări. Ce caut, de unde sunt și alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
priveam doar, lăsându-mă toropit de duioșia clipei de față. Nu-mi păsa că asta era viața, că avea ea tainele ei, că se juca cu noi, amestecându-ne în aceeași mocirlă a tristeților, a disperărilor, a prăbușirilor și a deznădejdilor ascunse în amăgirea câte unei împliniri. Nu-mi păsa deloc de clipele care știam că pot fi minunate, luate așa, una câte una, înșirate ca pe o salbă policromă, strălucitoare, de uimiri și bucurii. Când încercai să dăruiești cuiva salba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
profunzimea sentimentului de rugă. A învinsului rugă. A smeritului rugă, deschizătoare de porți de liniște, împăcare și bucurii. Ruga aceea din străfundul ființei tale, adevărată pentru că este ruga vieții tale. Prin care viața ta se roagă Domnului fără trufie, fără deznădejde, fără a se simți în vreun fel umilită, scarandivită. Smerita rugă a împlinirii când nu-i ceri ceva Domnului, ci doar îi mulțumești și-i spui tot ceea ce nu te-ai rușina să le spui și oamenilor. Rugăciunea, m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Cer greu, coborât, frunze zburătăcite, nori trecători, rare troleibuze. Nimic sărbătoresc, în afara celor câtorva drapele tricolore fluturând pe ici-colo. O sărbătoare, de altfel, mai mult mimată în acest an. Tensiunea surdă de după aceste alegeri ciudate sporește parcă. O tensiune a deznădejdii, mai mult. La radio se face reclamă sărbătorii. Promisiunea fasolei, cârnaților și a cănii cu vin fiert. Aproape n-a fost relatare în care să nu se amintească de aceste pomeni. Asta și așteaptă, de fapt, mulțimea: mâncare și băutură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
O privesc senin, aproape împăcat. Încerc să cred în ceea ce este bun din ceea ce mi-a mai rămas. Să nu las ca măcar puținul tot mai puțin de pe o zi pe alta să se acopere de urât, de tristețe, de deznădejde. Și mai ales să nu-i împovărez, să nu-i oropsesc pe alții cu necazurile și disperarea mea. Aici, la masa din Bibliotecă, răzbate o lumină gălbuie. O dimineață de aur mătăsos, voaluri de lumină răzată, îmbrățișând un ceva tainic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
adevăr, să trăiești. Într-o beție continuă? Am trecut beat prin marile momente ale comunismului național și nu le-am admirat splendoarea pe deplin. Beat am rătăcit prin multilaterala dezvoltată, lălăind uneori, cu patos și sughiț, cântecele epocii, folclor și deznădejde, întru slava ei. Nu m-au primit însă în nici un cor, neavând volum pe măsură. Mai îmbătam și coriștii de lângă mine, și dirijorul, cu damful meu. Beat, am bătut împleticit pasul de paradă. Am împărțit marile idealisme ale nimicniciilor mele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]