21,744 matches
-
cerurile de jos”, care i-au cerut lui Dumnezeu îngăduința să meargă pe pământ pentru a-i pedepsi pe vinovați. și textul continuă: „Cererea lor fiind îndeplinită, ei s-au preschimbat în tot felul de lucruri: căci, fiind de esență divină, ei se puteau transforma cu ușurință în tot ce voiau. S-au făcut atunci pietre prețioase, perle care atrăgeau privirile, precum și purpură minunată. ș...ț S-au preschimbat și în patrupede, în reptile, în pești, în păsări și în tot
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
recunoștea legea lui Dumnezeu. 6. Lactanțiu tratează mitul căderii îngerilor din perspectiva apologetului. Pentru el, îngerii rămân îngeri, iar peripețiile sau mai degrabă pățaniile lor sunt invocate cu scopul precis de a demonstra deșertăciunea credințelor păgâne. În afară de aceasta, autorul Instituțiilor divine cunoaște bine diversele tradiții orientale, din care se inspiră. Se remarcă o asemănare între scenariul său și cel propus în omiliile pseudo-clementine. Când oamenii au început să se înmulțească pe pământ, povestește el160, Dumnezeu le-a trimis îngerii, pentru a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
s-au așezat în straturile atmosferei sublunare, formând aici categoria demonilor tereștri. Demonii își trag numele de la daimonas, „cei care înțeleg și știu esența lucrurilor”161. Dar, în ciuda imensei lor științe, „lor nu le este dat să cunoască exact planurile divine”, fapt care explică ambiguitatea oracolelor lor. Demonii îi inspiră pe magicieni și au capacitatea de a se introduce în trupurile oamenilor. „Apoi, odată ce și-au început lucrarea ascunsă în măruntaie, ei le distrug sănătatea, provoacă boli, îi sperie cu vise
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
au învățat pe oameni arta de a face imagini și statui”; cu alte cuvinte, au introdus, prin intermediul sculpturii, practica idolatriei. Prin viclenia lor perversă, ei deformează adevărul, reclamându-se într-un mod cu totul și cu totul nelegitim de la modelul divin și făcându-și prozeliți prin oracole mincinoase și prin false minuni. După cum se poate constata, atunci când este utilizat în scopuri apologetice, mitul căderii îngerilor furnizează o explicație în același timp simplă și coerentă asupra originii și păstrării credințelor păgâne până la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
decât seminția cea bună. Totuși, susține textul lui Pseudo-Tertulian, occulte et latenter et ignorante illa matre virtute cum illis octo animabus in arcam mississe semen Cham163. Epifanie confirmă aceste informații, adăugând și altele: Îngerii au scăpat încă o dată de vigilența divină și l-au introdus în arcă și pe Ham, care se născuse din sămânța lor. Astfel, opt suflete au fost salvate în arca lui Noe, printre care șapte erau suflete curate, iar al optulea, Ham, provenea de la o putere străină
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
poate cu scopul de a înscrie sensul unui modus vivendi monastic într-o tradiție venerabilă, ce ar urca până aproape de zorii umanității. Călugării egipteni sunt moștenitorii îndepărtați ai seminției lui Seth, care se străduie să păstreze puritatea și integritatea învățăturii divine. Sau, mai exact, ei erau acei moștenitori, pentru că, după Ioan Casian, epoca de aur a monahismului se apropie de sfârșit, semnele decadenței înmulțindu-se de la o zi la alta. Vai! „Îngerii lui Dumnezeu” sunt pe punctul de a cădea din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a lui Barth, Bultmann și Brunner 178. Grecia însă este locul unde și-a dobândit instrumentele de lucru - greaca modernă și greaca veche -, unde și-a făurit o viziune ideală asupra ortodoxiei, considerată ca unică și incoruptibilă păstrătoare a Adevărului divin. Lui Bielawski îi revine meritul de a fi atras atenția nu numai asupra descoperirii Dogmaticii lui Cristos Androutsos (1867-1935), ci și a altor trei maeștri despre care nimeni nu amintise mai înainte. Este vorba despre Zikos Rosis (1838-1933), teolog format
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
autor (scris în mod deliberat fără Pseudo-) în anii „apostolici sau postapostolici”. Începând cu lucrările lui Stiglmayr 202 și Koch203 (sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX), primele care au arătat într-un mod absolut convingător dependența autorului Numelor divine față de filozofia neoplatoniciană, în general, și de cea a lui Proclus, în special, dovezile în favoarea unei datări târzii a acestui corpus misterios s-au înmulțit. E de-ajuns să amintim contribuțiile lui F. Müller, G. della Volpe, R. Rocques, M.
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mistici intelectuale. Mai întâi, el critică și respinge concepția despre enada primordială, așa cum apărea ea descrisă la începutul lui De principiis. Conform scenariului lui Origen, îndumnezeirea „ființelor raționale” s-ar fi realizat dintru început, pentru că acestea fac parte din pleroma divină. Căderea lor, cauzată de un pervers sentiment de sațietate (koros), urmat de o mișcare deviatorie (kinesis), are drept consecință crearea lumii pe trei paliere: al îngerilor, al oamenilor și al demonilor. Schema origeniană se poate așadar rezuma în următoarea suită
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
capitolul 7 din Ambigua, Maxim răstoarnă schema, insistând asupra faptului că esența însăși a naturii create este mișcarea (kinesis), căreia el îi atribuie un caracter eminamente pozitiv. Prin această răsturnare metafizică, îndumnezeirea (entheosis), definită ca o lucrare pe care pronia divină o săvârșește în om după ce a primit consimțământul liberului său arbitru, trebuie așezată la sfârșitul, și nu la începutul existenței. Suita schemei ontologice a lui Maxim este așadar următoarea: genesis - kinesis - stasis (creație - mișcare - odihnă paradisiacă). Îndumnezeirea e posibilă datorită
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ontologic, ca la Origen sau Evagrie). „Spre deosebire de concepția origenistă, potrivit căreia omul ar fi fost prima dată zeu, apoi, maturizându-se, ar fi decăzut din această stare primitivă, concepția maximiană este că omul este prima dată zeu doar în intenția divină numai și numai în potențialitate. Îi rămâne să actualizeze această potențialitate ca să atingă efectiv acest scop.”210 Așa cum tocmai am spus, Ambigua reprezintă pentru Stăniloae un pretext pentru a-l spulbera pe Origen și origenismul, ultimul fiind socotit responsabil de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sic!)”212. Fiul este superior „ființelor raționale”, dar inferior Tatălui. Fiul și Duhul Sfânt sunt două creaturi, „dar există din veci”. Cu ele începe creația „spiritelor inferioare”, care, „în realitate, nu sunt create la fel, dar sunt emanații ale ființei divine”. Ar fi vorba, în realitate, despre un panteism deghizat în doctrină creștină. De altfel, Origen este un „pesimist”; doctrina sa despre eterna reîntoarcere nu-i decât o variantă a gândirii mitologice grecești, impregnată de deznădejde. Conform acestei concepții, lumea nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de Teologie din București în anii ’50. Iată principalele sale articulații: 1. Înaintarea omului spre desăvârșire presupune o întoarcere la starea sa naturală; atunci când omul hotărăște, prin liberul său arbitru, să urmeze rațiunile naturii, nu mai este singur, pentru că harul divin îl însoțește în suișul său. 2. Urcușul omului se înfăptuiește prin Logos, Cel care le unește pe toate, „Poarta care se deschide spre lumea cunoștinței tuturor acelora care au parcurs calea spre virtute”220. 3. Prima etapă în acest urcuș
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
-L exprimă în întregime pe Dumnezeu, nu se confundă cu esența Sa. Ele au un statut absolut paradoxal: pe de o parte, ele sunt necreate (existând din veci), întrucât aparțin lui Dumnezeu; pe de altă parte, sunt diferite de esența divină, ce rămâne intangibilă, de nepătruns și transcendentă. Lumina contemplată de isihaști în inimă ar fi tocmai lumina concretă a acestor „energii necreate”. Datorită acestei teorii, Palamas păstrează neatinsă ideea transcendenței lui Dumnezeu și aduce argumente în favoarea unei mistici creștine de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
rațională (ca la Origen și Evagrie). În replică, adversarii săi l-au acuzat că primejduiește unitatea lui Dumnezeu, caracterul Său simplu și transcendența Sa absolută. Ei chiar fac aluzie la diteism și chiar politeism, pentru că, postulând caracterul necreat al energiilor divine, aceasta înseamnă a nu mai recunoaște o delimitare clară între Creator și creație. În Introducerea sa la tratatele lui Palamas, traduse în volumul al VII-lea din Filocalie 225, Stăniloae reia subiectul în cadrul unei întinse polemici declanșate de Jugie în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
număr de elemente în vederea împăcării celor două părți, palamită și antipalamită, și se declară destul de mulțumit de interesul pozitiv pe care catolicii încep să-l arate pentru opera lui Palamas. Teologia catolică ar fi credincioasă ei înșiși recunoscând că ființa divină, atunci când se manifestă în raport cu un lucru finit sau cu altul, se manifestă într-un fel care nu exclude alte moduri de manifestare; cât privește teologia ortodoxă, ea poate pune în evidență, în cel mai autentic spirit palamit, faptul că totalitatea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se manifestă în raport cu un lucru finit sau cu altul, se manifestă într-un fel care nu exclude alte moduri de manifestare; cât privește teologia ortodoxă, ea poate pune în evidență, în cel mai autentic spirit palamit, faptul că totalitatea ființei divine se manifestă în decursul fiecărei lucrări, dar de fiecare dată într-un fel diferit. Nu este vorba de o scurgere diminuată, în sens platonician, a ființei divine în lucruri, cum afirmă unii teologi catolici (sic!), dar aceeași ființă divină comunică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pune în evidență, în cel mai autentic spirit palamit, faptul că totalitatea ființei divine se manifestă în decursul fiecărei lucrări, dar de fiecare dată într-un fel diferit. Nu este vorba de o scurgere diminuată, în sens platonician, a ființei divine în lucruri, cum afirmă unii teologi catolici (sic!), dar aceeași ființă divină comunică prin intermediul energiilor cu creaturile, potrivit capacităților acestor creaturi, restrânse în structurile și potențialitatea lor229. Acest compromis va fi de scurtă durată, fiindcă în prefața pe care o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ființei divine se manifestă în decursul fiecărei lucrări, dar de fiecare dată într-un fel diferit. Nu este vorba de o scurgere diminuată, în sens platonician, a ființei divine în lucruri, cum afirmă unii teologi catolici (sic!), dar aceeași ființă divină comunică prin intermediul energiilor cu creaturile, potrivit capacităților acestor creaturi, restrânse în structurile și potențialitatea lor229. Acest compromis va fi de scurtă durată, fiindcă în prefața pe care o va redacta pentru cea de-a doua ediție a monografiei despre Palamas
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Părinții Conciliului au optat definitiv pentru „calea patristică”, aceea constând în „grija de a găsi un suflu nou printr-o reîntoarcere la marea Tradiție a Bisericii”. De Lubac a jucat un rol esențial în elaborarea constituției Dei Verbum despre Revelația divină. Gândirea delubaciană a ajutat apoi Conciliul să-și formuleze ecleziologia (Biserica, sacrament al lui Cristos și fruct al Euharistiei; Maria, typos al Bisericii), misiologia, precum și învățătura privitoare la mântuirea necredincioșilor și a libertății religioase, prezentarea religiilor necreștine și a ateismului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
va fi întâmplat, la început, și cu Septuaginta. Unii evrei, nu puțini, vor fi contestat legitimitatea acestei traduceri. Tocmai de aceea, două secole mai târziu, cam pe vremea lui Isus, Philon din Alexandria insistă, ca nimeni altul, asupra caracterului inspirat, divin al traducerii însăși. Pentru autorul Scrisorii lui Pseudo-Aristeas, anterior lui Philon, acest lucru este secundar. Philon subliniază, insistă, descriind chiar și o sărbătoare sacră fondată în amintirea evenimentului. E drept, are și un interes personal, după mine. Dacă textul Septuagintei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
al limbii grecești și al tradiției creștine antice, încât îl prefer oricărui pios semidoct. Doar Dumnezeu poate judeca și alege în asemenea cazuri. Faptul că acest prieten agnostic a acceptat să traducă Biblia alături de noi este, pentru mine, un semn divin. Prin caracter, prin bun-simț, prin smerenie cărturărească, omul acesta îmi pare uneori mai creștin decât noi toți ceilalți care ne credem creștini. Așa că Luther poate fi liniștit! S.M.: Mă întreb dacă traducerea în limba română a fost în stare să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și respins din start de organismul sănătos al poporului român - toate acestea, dar și altele Încă, Îl pun pe cititor În fața unor realități istorice ilustrative pentru puterea acestui popor de a trece prin toate Încercările, conștient sau nu de menirea divină: supraviețuirea. Câteva din personajele principale ale romanului „Hanul cercetașului” sunt cunoscute cititorilor lui Vasile Ilucă din cărți anterioare. Este vorba de cei doi sergenți - cercetași, Înfrățiți În focul luptelor din primele linii, Toader Toaibă și Petrică Staniște, de doctorii Nicu
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
a rămas la Nicu, plecat pe front, și cealaltă jumătate - poate cea mai 6 5 zdrențuită - o purtam eu... Doamne! Nu da omului cât poate duce! - cum spunea biata “mamaia”, gazda mea - draga de ea... De nu era această ființă divină, astăzi nu mai călcam spre spitalul Spiridoniei, unde scumpul meu Nicu este operat”... Și fulgii Îi mângâiau cu gingășie obrazul pe care aducerea aminte de acele vremuri i-a aruncat o umbră de tristețe. De multe ori i se Întâmpla
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
ornat cu mici icoane de email cu reflexe verzi, adevărate smaralde precum ochii celor două Ane și ai lui Dragoș. Un sunet grav curmă liniștea. Este urmat de o dezlănțuirea armonioasă de clinchete. Sunt clopotele bisericii care anunță terminarea serviciului divin. Sătenii încep să iasă doi câte doi pentru a se opri apoi în grupuri mici, în care cuvinte molcome par a pune la cale destinele omenirii. Cojoace albe, sumane negre, cușme înalte și broboade multicolore înaintează fără grabă pe făgașul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]