KorAP: Find »[drukola/base=dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...76 77 78 ...86 >

2,127 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

dintre Tisa și Dunăre, apoi s-au extins în întreaga Câmpie panonică, dominând în acest fel Europa centrală. Au urmat, vreme de douăzeci de ani, o serie de expediții împotriva Imperiului, în zona Dunării de Jos, care au slăbit frontiera dunăreană și au deschis calea atacurilor slavilor aflați în nordul Dunării. Avarii revendicau orașul Sirmium, stăpânit anterior de gepizi și ocupat, în 567, de bizantini. În 572, în urma războiului dintre bizantini și perși, presiunea avarilor s-a intensificat și, în urma unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la Dunăre împotriva avarilor și slavilor. Acțiunile militare conduse de generalul Priscus la Sirmium (pe Dunăre), în 595, și în vestul Banatului (pe Tisa), în 599, au dus la anumite victorii, dar nu au reușit decât să întârzie prăbușirea graniței dunărene. Uciderea împăratului Mauriciu (582-602), în anul 602, și revolta militară condusă de centurionul Focas, care a devenit împărat, au dus la prăbușirea limesului danubian, dar unele fortificații au continuat să reziste până în 614. Incursiunile avaro-slave au fost reluate, după 614-615

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
marchează momentul de cotitură în istoria regiunilor din nordul Dunării de Jos. În acest moment se produce revolta trupelor romane de pe limesul Dunării condusă de centurionul Focas, care în fruntea armatei se îndreaptă spre Constantinopol și se proclamă împărat. Granița dunăreană părăsită de armată, lipsită un timp de o apărare fermă, devine vulnerabilă, practic, limesul se prăbușește. Numeroase grupuri de slavi pătrund în masă la sud de Dunăre, unde se așează în număr mare definitiv și colonizează întinse zone din Peninsula

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ea însăși le-a transmis năvălitorilor veniți peste dânsa (slavii), aceasta se explică prin influența exercitată pe malul Dunării de aceiași slavi, fixați acum în sudul fluviului și deprinși cu viața așezată, deci și cu agricultura, sub conducerea elementului roman dunărean și sub supravegherea Imperiului.14 Dar pe malul stâng al Dunării era, așa cum o dovedesc campaniile romane din jurul anului 600, o ordine militară și politică. Această "ordine", de vreme ce nu putea să vină de la slavi, abia instalați aici, era datorată celeilalte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aliați ai Imperiului, să elibereze pe "romanii" luați în robie de sclavini.15 Năvălirile avare par să fie acelea care au împuținat elementul romanic, pe care-l putem numi, la sfârșitul secolului al VI-lea, românesc, pe malul drept (sudic) dunărean. Teofan, istoric bizantin, arată că, în 579, "chaganul avar, rupând învoielile cu Imperiul, a atacat Moesia și Sciția, ruinând mai multe orașe Durostor, Marcianopol ș.a. Trupele romane comandate de Commentiolus angajează lupte grele la Dunăre cu avarii. Cu prilejul luptelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chaganul apare în numele supușilor de care se servește (slavii) și ale căror năvăliri le hotărăște. Romanii nu consideră barbari pe slavi, dovadă, simbioza lor cu elementul romanic de la nordul Dunării, ca și refuzul Imperiului de a considera pierdut malul nordic dunărean fortificat de ei. Slavii, avangarda avarilor, sunt conduși de Ardagast, Musokios, apoi Piragast. În replică la expediția romană, oastea barbară trece Dunărea în sud și, iarăși, chaganul avar apare ca stăpân în aceste regiuni. Luptele dintre avari și romani au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
construit "cetatea Plisca", după cum aflăm din cronica apocrifă bogomilică. La rândul ei, cronică bizantină consemnează: "Când împăratul Constantin IV Pogonatul află că un popor necurat (barbar) s-a așezat în lagăr (tabără) dincoace de Dunăre, în Onglos, și pradă regiunile dunărene, părțile stăpânite de creștini, el atacă lagărul cel întărit".7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii coloniștilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spre nordul Dunării, categoric înainte de secolul al X-lea, de venirea ungurilor în Transilvania, migrațiune lentă și progresivă (nu bruscă și comandată, ca cea din 275), care a avut ca efect repopularea nordului (Transilvaniei), fără să treacă însă prin Bulgaria dunăreană și Muntenia, supuse influenței slave și năvălirii pecenegilor. El spune textual: "Stabilirea românilor nu putea începe cu Valahia modernă (Muntenia și Oltenia)aceasta a fost repopulată de către românii coborâți din Carpați. Ceea ce înseamnă că românii au ocupat mai întâi Transilvania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învăluie originile poporului albanez, altă supraviețuire etnică preslavă în sud-estul Europei, ce se manifestă în Illyricum occidental, începând din secolul al XI-lea, în spatele orașului Dyrrachium. Supraviețuirea unei serii de insule obscure "valahe" (grec. Blachi, germ. Walchen) în întreg bazinul dunărean, din Suabia (sudul Dunării) până în Transilvania trebuie privită ca un tot. Cele mai occidentale insule au fost, în cele din urmă, germanizate, cele din centru (Dunărea mijlocie) au fost înghițite de cucerirea maghiară, numai cele din sud și est (regiunile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tocmai din cauza ei. Nici instaurarea dominației bulgare asupra slavilor sud-dunăreni, la sfârșitul secolului al VII-lea (679-681), nu a reușit să-i pună capăt-după Simion Logotetul, la începutul secolului al IX-lea, Krum mai înființa încă o "Macedonie" în Valahia dunăreană (Muntenia), cu o populație adusă aici din sudul Dunării-emigranții aceștia romani s-au întors în sud, prin 837-838, sub domnia lui Teofil. În politica Imperiului, deplasările masive de populație reprezentau o practică curentă, în sudul Dunării, migrările au avut întotdeauna

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fie prin captivii luați de slavi și avari, fie prin emigrația populației romanice din sudul Dunării împinsă spre nord, în urma stabilirii slavilor. Istoricul Radu Rosetti afirma, simplificând, că poporul român s-a format prin amestecul dintre slavii care ocupau regiunile dunărene și prizonierii aparținînd populației romanizate, aduși de ei din sudul Dunării. De fapt, susține Brătianu, este vorba despre trei straturi etnice succesive: 1. coloniștii romani rămași în Dacia, după retragerea din 275, al căror număr este imposibil de precizat 2

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nestor se afirmă limpede că, înainte de venirea (năvălirea) ungurilor, în ultimii ani ai secolului al IX-lea, vlahii îi învinseseră pe slavii din Panonia și regiunile învecinate. Acesta nu a fost, se pare, ultimul dintre schimburile de populație din ținuturile dunărene. O migrațiune în sens invers (de la nord la sud) e firesc să se fi produs și ca urmare a năvălirii ungurilor. Geograful anonim de la începutul secolului al XIV-lea menționează în sudul Dunării, "între Macedonia, Ahaia (Grecia) și Salonic", prezența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavilor din secolul al VII-lea. Legenda ne prezintă pe slavii alcătuiți din triburi nomade și trăind în colibe, cum se năpustesc cu ajutorul avarilor în câmpia Salonicului, în timp ce populația romanică este robită de năvălitori și dusă în părțile Panoniei (teritoriile dunărene). Textul spune: "Acolo însă, ei păstrează de la părinții lor moravurile romanice, trăiesc împreună precum odinioară evreii, iar întărirea sufletească le-o dă credința ortodoxă și povestiriule despre strămoșii lor". În cele din urmă, după o jumătate de secol, ei reușesc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-a născut limba dalmată (azi dispărută), iar cealaltă carpato-dunăreană, cu substrat etnic pe daco-geți. În această

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
parte și de alta a Dunării). Acest contact permanent a menținut caracterul unitar etnic și lingvistic, îndeosebi în prima etapă a etnogenezei. Așezarea slavilor și bulgarilor la sud de Dunăre (secolul VII) a dislocat această unitate și a fragmentat romanitatea dunăreană în mai multe grupuri, dintre care cel mai important era cel de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii au locuit întotdeauna pe teritoriul lor de baștină, se bazează pe continuitatea populației geto-dace și daco-romane. Primul element al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu expresia literară cea mai fină.41 Elementele preslave și neromane ce alcătuiesc substratul limbii române, cele comune cu albaneza, cât și întregul conținut arhaic indo-european al limbii albaneze provin din fondul etno-lingvistic al populațiilor preromane ale teritoriului carpato-balcanic și dunărean, fie din grupa traco-moeso-getică, aflată în zona de nord-est, fie din cea iliro-panonică, din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Stabilirea elementelor fonetice, morfologice și lexicale neromane este rezultatul comparării limbii române cu limbile romanice din apus și cu albaneza, în care se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ridicat de cuvinte, mai ales în albaneză și română, provin din idiomurile populațiilor preromane și anterioare slavilor. Astfel, româna este parțial o limbă balcanică prin dialectele ei sudice: aromâna, meglenita și istroromâna, dar majoritatea românilor și a limbii lor este dunăreană și carpatică numărul și valoarea cuvintelor autohtone în dialectul "daco-român" confirmă acest lucru.42 Este necesară limpezirea raporturilor albano-române în gramatică, dar mai ales în lexic, domenii ce s-au bucurat de atenția deosebită a lingviștilor, mai ales de la Miklosich

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la om la om". Brătianu se întreabă: este oare necesar să presupunem că așezarea lor, în regiunea aceea (?) primară de largă comuniune lingvistică, ar fi fost un leagăn restrâns, delimitat pe baza unor considerații categoric arbitrare ? În ceea ce privește romanitatea balcanică și dunăreană, Sextil Pușcariu precizează: "..în răsăritul european al Imperiului, în primele veacuri ale erei noastre, imensul spațiu ce se întinde între Adriatica și Marea Neagră, pe cele două maluri ale Savei și Dunării, cu prelungiri care pătrund pe alocuri adânc spre nord

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Brătianu. Istoricul F. Altheim nota (în 1939): "Decisiv a fost desigur faptul că noua zonă cucerită, Dacia, deși locuită de popoare înrudite cu tracii, a optat, după anexarea ei la Imperiu, pentru romanitate. Această circumstanță a decis soarta tuturor regiunilor dunărene. În Dacia, locuitorii au vrut să fie români, iar faptele dovedesc că au vrut acest lucru în mod conștient". Amprenta de neșters lăsată de Roma asupra Daciei "sigiliul Romei" (Iorga) nu a fost numai urmarea operei de cucerire (106-275) și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latină, ca limbă a stăpânirii și culturii romane, a fost adoptată de localnici (autohtoni) și învățată treptat, în curs de câteva generații (secole), sfârșind prin a fi însușită integral de comunitatea populară autohtonă. Învățând (vorbind) treptat latina, localnicii din regiunea dunăreană n-au uitat brusc idiomul indigen, care a opus o rezistență dârză elementului latin, ceea ce amintește, cu lipsuri și reduceri, acel "sermo rusticus" provincial.55 După toate cele arătate, putem încerca unele concluzii. Un document despre "nașterea poporului român" nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provin din latină, iar structura lor continuă structura acesteia. Acad. Al. Rosetti, în Istoria limbii române, a dat definiția genealogică a limbii noastre: "Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt, în partea răsăriteană a Imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii până în zilele noastre". Ca și alte limbi romanice, româna continuă structura latinei, dar cu multe schimbări. În structura unei limbi, gramatica este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Când a apărut limba română? De când se deosebește ea de latina populară din care provine? Latina și-a pierdut unitatea, după secolul al IV-lea, odată cu destrămarea Imperiului, când s-a fărâmițat în mai multe limbi. Latina populară din regiunile dunărene a început, prin secolul al V-lea, să-și accentueze trăsăturile proprii, evoluând independent. Acest proces a continuat câteva secole și se admite că, în secolele VII-VIII, latina cedează locul limbilor romanice (neolatine). Elementele vechi slave, care pătrund după secolul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a contesta dăinuirea românilor în vatra lor proprie. Să vedem care este sensul exact pe care relatările și textele medievale îl atribuie denumirii populației de la Dunăre și din Balcani: este unul etnic sau unul geografic? Ultima știre despre romanitatea nord dunăreană, înainte de venirea slavilor, datează din anul 602-începutul secolului al VII-lea și se află în "Strategicon-ul" lui Mauriciu. După o eclipsă de peste trei secole, romanitatea răsăriteană reapare, în a doua jumătate a secolului al X-lea, sub alt nume: vlahii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Manuel Comnenul, aflată în luptă cu Ungaria, se aflau un mare număr de vlahi, "presupuși a fi coloniști de odinioară din Italia", după cronicarul bizantin Kinnamos-nu știm dacă erau autohtoni din regiunea gurilor Dunării sau erau recrutați din provinciile sud dunărene ale Imperiului. Dar încă înainte de aceasta, la 1114, Anna Comnena îi menționa pe vlahii care îi călăuzeau pe năvălitorii cumani la trecerea Dunării, ca și o căpetenie a lor, Pudilă sau Budilă, care dau de veste împăratului Alexie despre trecerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg, în "Originea românilor", presupune că, sub aspect lingvistic, au existat două valuri: unul pornit din Munții Apuseni spre sud și est, iar celălalt din valea Timocului (în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]