2,125 matches
-
1936 a reușit să lanseze o rachetă cu combustibil lichid. Pentru a ajunge pe o orbită (cale) spațială, un corp pământesc trebuie să realizeze, raportat Pământului, o mare viteză pentru a învinge rezistența (de frecare) aerului și forța de atracție gravitațională a globului terestru. Această viteză, numită "prima viteză cosmică" este de 7,9 km/sec. sau 28.476 km/ora. Prin această viteză, se egalizează (compensează) forța centrifugă a corpului zburător cu forța gravitațională (de atracție) a Pământului. Sateliții zboară
Zbor spațial () [Corola-website/Science/319787_a_321116]
-
frecare) aerului și forța de atracție gravitațională a globului terestru. Această viteză, numită "prima viteză cosmică" este de 7,9 km/sec. sau 28.476 km/ora. Prin această viteză, se egalizează (compensează) forța centrifugă a corpului zburător cu forța gravitațională (de atracție) a Pământului. Sateliții zboară la o înălțime de cel puțin 36.000 de metri deasupra suprafeței terestre. Un satelit meteorologic geostaționar rămâne "parcat" pe o orbită terestră, deasupra unui punct al Pământului (cu abateri foarte mici), fiindcă în
Zbor spațial () [Corola-website/Science/319787_a_321116]
-
mai rămâne pe o traiectorie închisă, orbitală, și urmează o traiectorie parabolică depărtându-se continuu de planeta de origine în spațiul extraterestru. Este vorba aici de "a doua viteză cosmică". Concret, pentru a putea ieși din sfera de atracție pământeană (gravitațională) și a începe un zbor interastral este nevoie de o viteză față de Pământ de 11,2 km/sec. sau 40.000 km/oră. Puțin sub „a doua viteză” este situată așa-zisa viteză „de fugă" prin care un corp (sondă
Zbor spațial () [Corola-website/Science/319787_a_321116]
-
Investițiile majore au fost întreprinse în timpul întorsăturii economice ulterioare bulei punct-com, rezultând într-o opoziție foarte pronunțată trecerii la 450 mm în intervalul de timp original. Alte probleme tehnice inițiale pe rampa către 300 mm au inclus efectele vibraționale, încovoierea gravitațională și problemele cu platitudinea. Printre noile probleme pe rampa către 450 mm se numără faptul că barele de cristal vor fi de 3 ori mai grele (în total cântărind o tonă), vor lua de 2-4 ori mai mult timp să
Plăcuță semiconductoare () [Corola-website/Science/319796_a_321125]
-
i-a dus munca la bun sfârșit, în 1854. Întrucât turnul a fost terminat abia în 1859, Denison a avut timp să facă experimente: în loc să folosească un regulator și un remontoar, așa cum fusese inițial proiectat ceasul, Denison a inventat regulatorul gravitațional dublu cu trei picioare. Acest regulator dă cea mai bună separare între pendul și mecanismul ceasului. Pendulul este instalat într-o cutie închisă ermetic aflată sub camera ceasului. Ea are lungime, cântărește 300 kg și bate la fiecare 2 secunde
Big Ben () [Corola-website/Science/319188_a_320517]
-
În cazul telescopului James Webb, cele trei corpuri implicate sunt Soarele, Pământul și Telescopul. În mod normal, unui corp care este poziționat pe o orbită exterioară orbitei Pământului, i-ar lua mai mult să se rotească în jurul Soarelui. Totuși, balansul gravitațional din punctul L2 va face ca telescopul să rămână în aceeași poziție față de Pământ, în timp ce acesta se rotește în jurul Soarelui.
Telescopul spațial James Webb () [Corola-website/Science/315723_a_317052]
-
adică încetinește mișcarea. Ea depinde de natură și de masă corpului și apare la alunecare și rostogolire. Totdeauna forță de frecare la alunecare este mai mare decât forță de frecare la rostogolire. În caz că singurele forțe dintre corpuri provin din accelerația gravitațională, relația de calcul a forței de frecare este: coeficientul de frecare înmulțit cu reacțiunea normală creată de corp :
Forță de frecare () [Corola-website/Science/315053_a_316382]
-
ultraviolet, invizibil pentru epoca respectivă. Apoi prin anii '30 ai sec. al XIX-lea o anumită instabilitate a făcut ca straturile de la periferie să fie aruncate spre exterior, posibil ca presiunea de radiație să fi fost mai mare decât atracția gravitațională. În acel moment steaua putea să ejecteze cca o masă solară. Pe măsură ce acest material se extindea și se răcea, provoca o deplasare spre roșu a radiației care-l traversa, făcând ca steaua să devină mai ușor de observat în domeniul
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
Formarea și evoluția Sistemului Solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde de ani, prin colapsul gravitațional al unei mici părți dintr-un uriaș nor molecular. Cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au
Geneza și evoluția Sistemului Solar () [Corola-website/Science/318632_a_319961]
-
cuceririi spațiului cosmic din anii 1950 și odată cu descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate și reformulate astfel încât să se țină seama de noile observații. Ipoteza nebulară susține că sistemul solar s-a format din colapsul gravitațional al unui fragment dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc, în timp ce fragmentele aveau aproximativ 1 pc (câțiva ani lumină) . Colapsul în continuare al fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu mărimea de 0
Geneza și evoluția Sistemului Solar () [Corola-website/Science/318632_a_319961]
-
care este considerat un vector ca și spațiul.. Cunoștințele tehnice actuale nu pot realiza o astfel de mașină, care rămâne mai departe un vis al omenirii. În 1948 Kurt Gödel a găsit o soluție pentru ecuațiile lui Einstein de câmp gravitațional care descriu rotația Universului. Călătorind prin spațiul unui astfel de univers un astronaut poate ajunge în trecut. Într-un astfel de univers, lumina (și, în consecință, prin relația de cauzalitate, și obiectele) vor fi implicate în mișcare de rotație, care
Mașina timpului () [Corola-website/Science/318627_a_319956]
-
în unele cazuri, și stadiul final în care poate ajunge o stea, știința postulează totuși, că ea ar mai trece în continuare, pentru o anumită perioadă de timp ca urmare a scăderii continue a temperaturii și creșterii valorii forțelor ei gravitaționale, în faza de stea neutronică și mai apoi, în urma colapsului gravitațional total al materiei acesteia, de fapt în faza ei finală aceea de singularitate gravitațională sau mai bine cunoscută sub numele de gaură neagră. Pentru a înțelege mai exact cum
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
stea, știința postulează totuși, că ea ar mai trece în continuare, pentru o anumită perioadă de timp ca urmare a scăderii continue a temperaturii și creșterii valorii forțelor ei gravitaționale, în faza de stea neutronică și mai apoi, în urma colapsului gravitațional total al materiei acesteia, de fapt în faza ei finală aceea de singularitate gravitațională sau mai bine cunoscută sub numele de gaură neagră. Pentru a înțelege mai exact cum apare o pitică neagră, este necesară o scurtă prezentare a ciclului
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
perioadă de timp ca urmare a scăderii continue a temperaturii și creșterii valorii forțelor ei gravitaționale, în faza de stea neutronică și mai apoi, în urma colapsului gravitațional total al materiei acesteia, de fapt în faza ei finală aceea de singularitate gravitațională sau mai bine cunoscută sub numele de gaură neagră. Pentru a înțelege mai exact cum apare o pitică neagră, este necesară o scurtă prezentare a ciclului de viață al unei stele. O pitică albă își va pierde treptat energia, prin
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
de gaură neagră. Pentru a înțelege mai exact cum apare o pitică neagră, este necesară o scurtă prezentare a ciclului de viață al unei stele. O pitică albă își va pierde treptat energia, prin radiație termică și prin producerea de unde gravitaționale, se va răci și într-un final va deveni o pitică neagră. Dacă astfel de stele există atunci ele sunt foarte greu de observat datorită cantității infime de radiație termică și luminoasă pe care o emit. Actualmente, se poate spune
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
ea va rămâne vizibilă și observabilă direct dar când valoarea temperaturii stelei scade sub valoarea temperaturii radiației cosmice de fond, ea devine "invizibilă". Teoria spune că totuși prezența piticelor negre ar fi posibil de detectat, în primul rând datorită efectelor gravitaționale pe care le produc asupra corpurilor cerești cu care interacționează și în al doilea rând datorită efectelor pe care le are câmpul lor gravitațional asupra luminii ce trece pe lângă ele. Conform teoriei generale a relativității, o pitică neagră va modifica
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
spune că totuși prezența piticelor negre ar fi posibil de detectat, în primul rând datorită efectelor gravitaționale pe care le produc asupra corpurilor cerești cu care interacționează și în al doilea rând datorită efectelor pe care le are câmpul lor gravitațional asupra luminii ce trece pe lângă ele. Conform teoriei generale a relativității, o pitică neagră va modifica traiectoriile razelor de lumină, ce trec pe lângă ea, în spațiu-timp datorită valorii foarte mari a câmpului gravitațional al acesteia, față de traiectoriile care ar fi
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
efectelor pe care le are câmpul lor gravitațional asupra luminii ce trece pe lângă ele. Conform teoriei generale a relativității, o pitică neagră va modifica traiectoriile razelor de lumină, ce trec pe lângă ea, în spațiu-timp datorită valorii foarte mari a câmpului gravitațional al acesteia, față de traiectoriile care ar fi fost dacă steaua nu exista. Conurile de lumină care indică traiectoriile urmate în spațiu-timp de către lumină vor fi curbate spre interior, adică spre suprafața stelei. Cu cât steaua se contractă mai mult, în urma
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
nu exista. Conurile de lumină care indică traiectoriile urmate în spațiu-timp de către lumină vor fi curbate spre interior, adică spre suprafața stelei. Cu cât steaua se contractă mai mult, în urma scăderii treptate a temperaturii acesteia și a creșterii valorii forței gravitaționale, lumina va fi curbată mai mult spre suprafața stelei. Pentru un observator extern, lumina care va trece pe lângă pitica neagră va deveni din ce în ce mai slabă și va avea loc o tranziție a culorii acesteia spre roșu . Ca rezultat al curbării luminii
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
o astfel de perioadă. Ca și factori perturbanți în calcul ar fi influența materiei întunecate, influența materiei cosmice provenită de la alte corpuri cerești (stele, sateliți, meteoriți, praf stelar) care ar cădea pe pitica albă și i-ar modifica masa, influența gravitațională a celorlalte stele învecinate, starea de mișcare a stelei - staționară sau de rotație și nu în ultimul rând timpul de dezintegrare al protonilor materiei stelei.John D. Barrow și Frank J. Tipler au estimat că timpul necesar ca o pitică
Pitică neagră () [Corola-website/Science/318630_a_319959]
-
îngustare sau lărgire de secțiune, cot etc.) se scoate din tabelele din bibliografie, formula 47 este numărul Reynolds, formula 48 este lungimea pe care are loc frecarea, formula 49 este diametrul hidraulic, formula 50 este densitatea fluidului, formula 51 este viteza fluidului, formula 52 este accelerația gravitațională, convențional 9,80665 N/m. Puterea pompelor, respectiv ventilatoarelor care vehiculează fluidele se poate determina cunoscând căderea de presiune formula 53, debitul volumic formula 54 și randamentul pompei/ventilatorului formula 55: În caz că pompele sau ventilatoarele nu fac față, debitul, respectiv viteza fluidelor vor
Schimbător de căldură () [Corola-website/Science/318707_a_320036]
-
Cât" ("În căutarea pisicii lui Schrödinger", 1984). În 1974 a publicat împreună cu Stephen Plagemann o carte intitulată " Efectul Jupiter", în care a prezis că o aliniere a planetelor de aceeași parte a Soarelui în martie 1982 avea să producă efecte gravitaționale ce ar putea declanșa cutremure în zona faliei Sân Andreas, distrugând orașul Los Angeles. Gribbin a repudiat aceste afirmații într-un articol publicat în 17 iulie 1980 în "New Scientist". Într-un articol din februarie 1988 publicat în "Nature", Gribbin
John Gribbin () [Corola-website/Science/318839_a_320168]
-
radiale și a altor metode indirecte, mai degrabă decât cu ajutorul unor imagini reale. O altă metodă folosită la descoperirea exoplanetelor este tehnica lentilelor de microgravitație, care se bazează pe deviația luminii de la o stea, atunci când aceasta se află în spatele câmpului gravitațional al unei alte stele . Au fost descoperite și câteva exoplanete extragalactice. Exoplanetele sunt importante și pentru eventuala existență a vieții extraterestre, deoarece stelele nu pot adăposti viață, fiind prea fierbinți pentru aceasta. Prima descoperire publicată care a fost confirmată a
Exoplanetă () [Corola-website/Science/318854_a_320183]
-
vreo . Acești doi parametri fiind excepțional de mari, originea sa este nesigură. Minor Planet Center consideră la ora actuală (2010) că Sedna este un obiect din discul împrăștiat, un grup de obiecte plasate pe orbite excepțional de alungite prin influența gravitațională a lui Neptun. Totuși, această clasare este contestată întrucât Sedna nu a fost niciodată suficient de aproape de Neptun pentru a fi suferit o influență semnificativă. Unii astronomi cred că Sedna este primul membru cunoscut al Norului lui Hills (denumit și
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]
-
lor luminozități. În momentul descoperirii obiectului Sedna, perioada sa de rotație a fost estimată între 20 și 50 de zile, adică o valoare neobișnuit de lungă. Oamenii de știință au presupus că perioada de rotație ar fi încetinit prin impactul gravitațional al unui mare companion binar, similar cu efectele lui Charon asupra lui Pluto. Observații ale Telescopului Spațial Hubble în martie 2004 nu au permis să fie identificați sateliți. Măsurători ulterioare făcute de la telescopul MMT au sugerat o perioadă de rotație
Sedna () [Corola-website/Science/316078_a_317407]