2,327 matches
-
ambiția Rusiei de a-și extinde teritoriile din regiunea Mării Negre în dauna Imperiului Otoman. De asemenea, un rol important l-a avut starea de spirit a rușilor favorabilă sprijinirii coreligionarilor ortodocși greci, care erau într-o neîntreruptă luptă împotriva ocupanțior otomani din 1821. Intențiile de extindere a influenței rusești în regiune erau privite ca niște amenințări geostrategice majore de către diplomația britanică și austriacă, care a încercat pe toate căile să împiedice intervenția țaristă, în speranța că otomanii erau capabili să pună
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
neîntreruptă luptă împotriva ocupanțior otomani din 1821. Intențiile de extindere a influenței rusești în regiune erau privite ca niște amenințări geostrategice majore de către diplomația britanică și austriacă, care a încercat pe toate căile să împiedice intervenția țaristă, în speranța că otomanii erau capabili să pună capăt rebeliunii elene. La sfârșitul anului 1824, pe tronul de la Sankt Petersburg a venit împăratl Nicolae I, care a inițiat o politică externă mult mai agresivă, ceea ce a forțat Regatul Unit să intervină. Britanicii s-au
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a salvat Prima Republică Elenă de la pieire. Pentru că se asigure supraviețuirea statului elen a mai fost nevoie de două intervenții militare: a Rusiei în războiul din 1828 - 1829 și a Franței prin campania din Moreea. Prin aceste două intervenții militare, otomanii au fost obligați să se retragă din sudul Greciei, și a fost asigurată independența acesteia. Contextul istoric bătăliei de la Navarino a fost determinat de Războiul de Independență al Greciei. Acest conflict începuse în 1821 prin revolta naționaliștilor greci - Eteria - împotriva
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
θάνατος" ("Eleftheria i thanatos": „Libertate sau moarte”), au rămas pe poziții. Mai mult, au numit ofițeri simpatizanți ai cauzei elene la comanda trupelor revoluționare. În acel moment, forțele terestre și navale ale guvernului provizoriu grec erau mult inferioare celor ale otomanilor (turci, algerieni și egipteni). În 1827, trupele regulate elene numărau mai puțin de 5.000 de soldați, în comparație cu cei 25.000 ai otomanilor din Grecia centrală și cei 15.000 din Peloponez. Guvernul grec era practic falimentar. Cele mai importante fortificații
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
revoluționare. În acel moment, forțele terestre și navale ale guvernului provizoriu grec erau mult inferioare celor ale otomanilor (turci, algerieni și egipteni). În 1827, trupele regulate elene numărau mai puțin de 5.000 de soldați, în comparație cu cei 25.000 ai otomanilor din Grecia centrală și cei 15.000 din Peloponez. Guvernul grec era practic falimentar. Cele mai importante fortificații de pe teritoriul pe care grecii îl mai stăpâneau erau de fapt sub controlul otomanilor. Înfrângerea revoluție elene părea doar o chestiune de timp
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
5.000 de soldați, în comparație cu cei 25.000 ai otomanilor din Grecia centrală și cei 15.000 din Peloponez. Guvernul grec era practic falimentar. Cele mai importante fortificații de pe teritoriul pe care grecii îl mai stăpâneau erau de fapt sub controlul otomanilor. Înfrângerea revoluție elene părea doar o chestiune de timp. În acest moment crucial, soarta grecilor a fost salvată de decizia Marilor Puteri (Regatul Unit, Franța și Rusia) de intevenție în conflict. Războiul de Independență al Greciei a izbucnit după încheierea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
în epocă pentru frământările diplomatice legate de continuul declin al Imperiului Otoman și lupta pentru ocuparea teritoriilor sale. Deși în legătură cu Imperiul Otoman se mai folosește uneori și numele „Turc”, termenul „Otoman”, derivat din numele dinastiei domnitoare este mult mai potrivit. Otomanii au cucerit teritoriile care de-a lungul Evului Mediu au fost sub stăpânirea Imperiului Bizantin controlat de aristocrația elenă. Cucerirea Imperiului Bizantin a fost desăvârșită prin ocuparea capitalei bizantine în 1453. În acest fel, Imperiul Otoman a devenit stat succesor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
-lea, când amenința securitatea întregului continent european și nu numai. Armatele otomane au cucerit toată peninsula Balcanică și Grecia și au amenințat Austria, asediind Viena în două rânduri (în 1529 și 1683). În această perioadă, marina otomană a stăpânit Marea Mediterană. Otomanii au decăzut treptat, fiind depășiți din punct de vedere militar și economic de alte puteri europene. Rămânerea în urmă a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman a pierdut treptat controlul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
amenințat Austria, asediind Viena în două rânduri (în 1529 și 1683). În această perioadă, marina otomană a stăpânit Marea Mediterană. Otomanii au decăzut treptat, fiind depășiți din punct de vedere militar și economic de alte puteri europene. Rămânerea în urmă a otomanilor s-a datorat nereformării instituțiilor politice, a sistemului economic și a forțelor armate. Imperiul Otoman a pierdut treptat controlul asupra unor teritorii din Europa Răsăriteană în favoarea mai puternicelor Austria și Rusia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
dus la o reacție din partea puterilor europene, în special a Austriei și Regatului Unit, care se temeau tot mai mult de creșterea puterii Imperiului Rus. Politica externă austriacă a executat o întoarcere la 180 de grade. Austriecii, care fuseseră inamicii otomanilor pentru mai multe secole, erau amenințați cu încercuirea de către ruși în Balcani. Începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, austriecii s-au transformat în sprijinitorii integrității Imperiului Otoman. Lor li s-au alăturat britanicii, care se temeau că rușii ar
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
în 1824) în Anglia, François-René de Chateaubriand și Victor Hugo în Franța. Comitetele filoelene au strâns sume mari de bani pentru revoluționarii greci, au sprijinit revoluția în presă și au recrutat și echipat sute de voluntari care să lupte împotriva otomanilor. Presiunea opiniei publice s-a intensificat după acțiunile brutale ale lui Ibrahim Pașa din Peloponez. Atrocitățile comise de forțele sale, descrise pe larg și amplu exagerate în presa liberală, a influențat și mai mult opinia publică din întreaga Europă. Ibrahim
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
elene până în 1826, diplomația britanică și austriacă (sub conducerea lui Castlereagh și Metternich) a avut ca obiectiv nonintervenția marilor puteri în conflict. Obiectivul celor două puteri era împiedicarea intervenției militare a Rusiei în sprijinul grecilor, pentru a acorda un răgaz otomanilor pentru înfrângerea rebeliunilor . Această abordare a fost la început un succes, datorită faptului că împăratul Alexandru I se opunea oricărei mișcări revoluționare. În ciuda sprijinului fervent al cauzei elene în cercurile naționaliste ruse, Alexandru I nu s-a arătat dornic să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
politice. Noul premier britanic era desgustat de manevrele lui Metternich și privea cu mai multă simpatie cauza grecilor, alăturându-se unui comitet de sprijinire a luptei acestora. Cu toate acestea, până în 1826, politica guvernului său a fost una de neintervenție. Otomanii s-au dovedit însă incapabili să înăbușe revolta în lunga perioadă de neintervenție asigurată de britanici și austrieci. În momentul în care otomanii păreau că fac progrese serioase, era deja prea târziu. În decembrie 1825, contextul internațional s-a modificat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
sprijinire a luptei acestora. Cu toate acestea, până în 1826, politica guvernului său a fost una de neintervenție. Otomanii s-au dovedit însă incapabili să înăbușe revolta în lunga perioadă de neintervenție asigurată de britanici și austrieci. În momentul în care otomanii păreau că fac progrese serioase, era deja prea târziu. În decembrie 1825, contextul internațional s-a modificat în mod semnificativ odată cu moartea țarului Alexandru. Pe tronul Rusiei a urcat fratele lui mai tânăr, Nicolae. Noul împărat era la cei 30
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
dorea să fie considerat un cruciat și un eliberator ortodox. Din acest motiv, el nu resimțea niciun fel de frică față de o acțiune unilaterală. În cercuirile diplomatice se considera că este o problemă de timp pentru ca Rusia să declare război otomanilor. Propunerea lui Canning în această nouă situație a fost inițierea unei intervenții comune. Dacă intervenți Rusiei era inevitabilă, atunci el dorea să se asigure că avea să se desfășoare în niște limite acceptabile pentru Londra. El a propus o soluție
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Dar țarul Nicolae nu dorea să lase de-o parte problema elenă. Negicierile au continuat pentru semnarea unui tratat oficial, de această dată într-un format lărgit, prin includerea Franței. Metternich a refuzat să participe, păstrând Austria ferm de partea otomanilor. Negocierile băteau însă pasul pe loc, în principal datorită disensiunilor din cadrul cabinetului britanic, în principal a ducelelui de Wellington, față de o intervenție militară. Țarul a devenit tot mai nerăbdător și, pentru a forța guvernul britanic, a trimis din Sankt Petersburg
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
mai făcuseră până atunci. Aceeași clauză autoriza părțile semnatare să ordone comandanților lor de nave din Mediterana să „ia orice măsuri pe care le-ar putea sugera circumstanțele” (de exemplu implicarea în acțiuni de luptă) pentru impunerea cererilor aliaților, dacă otomanii nu se confomau într-o perioadă limitată de timp. Totuși, o altă clauză sublina că aliații nu trebuie să treacă în mod explicit de partea uneia dintre taberele aflate în conflict. Din cauza aceasta era un document contradictoriu, reflectând interesele divergente
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
o altă clauză sublina că aliații nu trebuie să treacă în mod explicit de partea uneia dintre taberele aflate în conflict. Din cauza aceasta era un document contradictoriu, reflectând interesele divergente la semnatarilor, rușii fiind dispuși să acționeze mai dur împotriva otomanilor. Documentul cerea începerea negocierilor, dar afirma voalat că urma sa nu se obțină rezultate notabile. Marile puteri își ofereau serviciile de mediatori, dar amenințau să folosească forța. Documnetul autoriza folosirea forței de către marile puteri, dar le interzicea în același timp
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
respins în mod oficial prevederile Tratatului de la Londra, ceea ce a avut ca răspuns numirea unor reprezentanți diplomatici occidentali la Nauplion. Pe 2 septembrie, guvernul provizoriu grec a acceptat condițiile armistițiului. Lui Codrington îi rămânea doar sarcina să impună măsuri restrictive otomanilor. Golful Navarino este un port natural vast pe coasta de vest a Messiniei (în partea de sud-vest al Peloponezului). Are o lungime de aproximativ 5 km și o lățime de 3 km. Gulful este apărat împotriva valurilor mari și a
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a alăturat vaselor otomane deja aflate în portul Navarino pe 8 septembrie. Ca urmare, Codrington s-a deplasat cu escadra sa la Navarino pe 12 septembrie. În discuțiile cu Ibrahim Pașa de pe 25 septembrie, Codrington a priimit asigurări verbale că otomanii vor înceta acțiunile navale și terestre din Grecia. După aceste deiscuții, Codrington și-a retras forțele de sub comanda sa în apele insulei Zakynthos aflată sub control britanic, lăsâd doar o fregată la Navarino să țină sub observație flota otomană. Otomanii
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
otomanii vor înceta acțiunile navale și terestre din Grecia. După aceste deiscuții, Codrington și-a retras forțele de sub comanda sa în apele insulei Zakynthos aflată sub control britanic, lăsâd doar o fregată la Navarino să țină sub observație flota otomană. Otomanii au încălcat însă în scurtă vreme promisiunea făcută. Ibrahim a fost înfuriat că, în vreme ce el trebuia să respecte încetarea focului, se părea că grecii se bucurau de bunăvoințlui Codrington pentru continuarea operațiunilor militare. Comandanții britanici care luptau pentru greci conduceau
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
asemenea manevră putea fi considerată o provocare de către Ibrahim Pașa, Codrington a încercat să minimalizeze faptul, declarând că nu dorește să se angajeze într-o bătălie, ci că dorește să facă o demonstrație de forță, pentru a-i obliga pe otomani să respecte armistițiul și să stopeze atrocitățile împotriva populației civile. Vasele militare aliate din acele timpuri foloseau în principal aceeași tehnologie de pe vreme războaielor napoleoniene: corăbii cu pânze, cu carena din lemn nearmat, înarmate cu tunuri cu încărcare frontală, cu
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
o navă franceză rechiziționată de britanici, era lansată în 1816. Francezii trimiseseră trei fregate moderne, iar De Rigny își stabilise cartierul general pe modrena fregată cu două punți "Sirène". În total, aliații aveau 22 de corăbii cu 1.258 tunuri. Otomanii aveau în golful Navarino 78 de corăbii cu 2.180 de tunuri (nu sunt luate în considerație vasele mici și cele incendiare) . Deși aparent numărul de guri de foc era în favoarea otomanilor, aliații aveau un avantaj major în ceea ce privește calibrul tunurilor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
aveau 22 de corăbii cu 1.258 tunuri. Otomanii aveau în golful Navarino 78 de corăbii cu 2.180 de tunuri (nu sunt luate în considerație vasele mici și cele incendiare) . Deși aparent numărul de guri de foc era în favoarea otomanilor, aliații aveau un avantaj major în ceea ce privește calibrul tunurilor și calitatea echipajelor. Ca urmare, servanții aliați ai tunurilor erau capabili să asigure o cadență mari mare și o acuratețe superioară a focului decât cei otomani. Aliații dispuneau de o superioritate substanțială
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
servanții aliați ai tunurilor erau capabili să asigure o cadență mari mare și o acuratețe superioară a focului decât cei otomani. Aliații dispuneau de o superioritate substanțială o vaselor de primă linie: 10 vase de linie, față de doar 3 ale otomanilor. Acest avantaj era doar parțial depășit de cele 7 fregate cu două punți otomane, față de doar una aliată. Majoritatea vaselor otomane erau unele de capacitate mai mică: 58 de corvete și bricuri, care nu erau de mare folos în fața corăbiilor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]