4,003 matches
-
albă, împodobit cu un rubin mare și cu o pană de păun. Dar curând și l-a scos, cu un gest de eliberare, dând la iveală un cap cărunt și care începea să chelească. Fără ocolișuri, începu prin a-mi potoli evidenta curiozitate: — După călătoria noastră comună la Constantinopol, am trecut ades pragul Sublimei Porți, ca sol al lui Aruj Barbă Roșie, Dumnezeu să aibă milă de el! apoi al fratelui său, Khaireddin. Am învățat limba turcă și limbajul curtenilor, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mă iau, dar care, de fiecare dată, se topea în ceață. Curând, calul mi-a scăpat. Alergând pe orbecăite, m-am lovit de un copac, de care m-am agățat, ghemuit și dârdâind de frig. Când, după ce viscolul s-a potolit, oamenii au venit să mă caute, zăceam leșinat, îngropat în zăpadă, cu piciorul drept rupt de vreun cal care-și pierduse cumpătul. Se pare că nu stătusem prea multă vreme îngropat în omăt, ceea ce m-a cruțat de amputare. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
te aclama când ai venit aici, la Colonia, acum o lună. — Mă aclama - Vitellius râse disprețuitor. Dar cina pe care mi-ați pregătit-o aici, la Pretoriu, a fost oribilă. A trebuit să mă duc într-o tavernă ca să-mi potolesc foamea. Și nu acolo m-ai găsit pe mine? În ziua aceea ai avut noroc! Băiatul agita zarurile. — Dacă și când o să pregătești noile tale rețete o să riști așa cum riști acum rostind vorbele astea obraznice, o să devii cu adevărat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dispreț. Nu declarase oare Galba că aceia de care trebuie să ne temem cel mai puțin sunt cei care nu se gândesc decât să se îndoape? Și că, prin urmare, Vitellius, bucurându-se de bogățiile Germaniei Inferior, avea să-și potolească foamea de mâncare într-atât de mult încât avea să uite de foamea de putere? Omul care, sub privirile lui Flavius Valens, se abținea să nu lingă ultimele urme de sos de pe tavă îi avea de partea lui pe soldați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe Galba fuseseră distruse, iar patru centurioni care încercaseră să le apere fuseseră bătuți de soldați și aruncați în închisoare. Nici un legat, nici un comandant - și cu atât mai puțin legatul consular Ordeonius Flaccus, fricos și inert - nu încercase să-i potolească pe soldații răzvrătiți. Se lăsase seara, când o mare mulțime se strânse în fața reședinței lui Vitellius, care tocmai își terminase cina. Mulți intrară, cerând cu glas ridicat un alt împărat. Îl luară pe Vitellius așa cum era, în veșminte de casă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din cauza strânsorii gladiatorului, care-l obligă să se ascundă în spatele bolovanului. — Aici suntem în siguranță. Nu vezi că barbarii supraveghează tabăra? Poate că pregătesc o ambuscadă. Nu se uită spre noi; suntem prea în spate. Mai bine ai grijă să potolești câinele. Dar Lurr stătea nemișcat, lângă ei. — Și calmează-te. Ce fel de bărbat ești? — Sunt medic, un biet medic, murmură Valerius. Se înveli mai bine cu pătura de lână și-și cuprinse genunchii cu brațele. Își sprijini capul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Sări în șa. Calul o porni la galop printre copaci în urma lui Lurr, înainte ca Valerius să apuce hățurile. Valerius se ținea de coamă și strângea cu putere trupul calului între genunchi, să nu fie aruncat din șa. Vântul se potoli, crengile copacilor nu se mai clătinau. O liniște adâncă se lăsă peste pădure. Valerius coborî de pe cal în liniștea aceea ireală, în care se auzea doar susurul unui pârâu. Iat-o pe Velunda, la rădăcina frasinului ei. Era căzută la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să vadă ce se întâmplase. — Și lui Vitellius, Valerius i-a aruncat în față o farfurie... — ...dar era cu sturzi, nu cu varză, râse Valerius în timp ce gărzile îl scoteau afară. Împăratul nostru se respectă. Când ajunse în prag, zarva se potolise. Valerius întoarse capul și strigă: — Spuneți-le instructorilor că secutor-ul Valerius e închis și că astăzi va lipsi iar de la antrenament. Spuneți-i lui Manteus că nimeni nu mă va învăța azi să lupt. Spuneți-i că nu mai e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
făcu semn medicului. — Grăbește-te. Se uită apoi spre Cornelius. — Voi fi acolo. De asta am venit. Cornelius se grăbi să iasă. În clipa următoare, în aerul sufocant al infirmeriei se răspândi mirosul greu al cărnii arse. Fierbințeala zilei se potolea. La apus se adunaseră nori mari, cu marginile purpurii, printre care razele soarelui cădeau oblic, luminând castrul Legiunii a treisprezecea. Comandanții, tribunii și centurionii începură să se adune în piața din fața Pretoriului. Pe chipurile lor se citea neliniștea. Aproape nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valerius clătinând din cap. De ce a ales un perizom negru? Nu trebuia să aibă unul roșu? — Îi e teamă de tine, răspunse Marcus. Se pare că negrul îi poartă noroc. Mușcându-și buzele, Valerius aștepta ca strigătele mulțimii să se potolească. Du-te, îi zise Marcus. Puse mâna pe umărul lui Valerius. O clipă, cei doi prieteni se priviră, apoi Valerius își luă coiful și intră în arenă cu pași repezi, siguri. Deodată se opri și se întoarse. Strânse amuleta în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
arenă cu pași repezi, siguri. Deodată se opri și se întoarse. Strânse amuleta în pumn și își ridică ochii spre fresca de deasupra porții, care îl înfățișa pe Cerber, monstrul care păzea intrarea în infern și pe care Orpheus îl potolise cu sunetul lirei sale, iar Hercules îl îmblânzise și-l pusese în lanțuri. Se îndreptă hotărât spre centrul arenei, primit cu strigăte entuziaste. Îl văzu pe Listarius lângă Vitellius; de data asta, împăratul nu mai era aplecat deasupra farfuriei, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de mine la locurile lor, admirându-mi din când în când „opera”. După ce am terminat omul de zăpadă, obosită de atâta efort, dar și încântată că mi-am făcut un prieten din zăpadă, am intrat în casă pentru a-mi potoli foamea. În ziua următoare am ieșit din nou afară, nerăbdătoare să văd ce face prietenul meu de zăpadă. Însă, când am ajuns în locul unde am făcut omul de zăpadă, am văzut că el nu mai era acolo, dar în locul lui
Magia anotimpurilor. In: ANTOLOGIE:poezie by Jenica-Daiana Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_691]
-
pântece un copil ca un peștișor? Dar Kulfi nu se gândea la copilașul din pântece ca la un peștișor. Se gândea de-a dreptul la pești. La pești sub multe forme. La pești suficient de mari și de buni să potolească foamea care o copleșise în ultimele luni ca un val. Se gândea la curry cu pește și la kebab cu pește. La pomfret, la bekti, la ruhi. La bancuri de creveți mustăcioși. La midii gumate. Se gândea la mâncare din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
Ghinion. Sunt Martina. Martina Twain. Am simțit - am simțit mai multe lucruri în același moment. Am simțit împunsătura neașteptată a rușinii. O clipă am simțit abcesul zvâcnind slab din cauza ciudatei încrețiri a obrazului. Am simțit cum bâzâitul din cap se potolește - și am simțit că nu eram pregătit pentru așa ceva, nu acum, poate că niciodată. Tăcerea mea a făcut-o să râdă. Parcă ar fi râs de un pierde-vară sau de unul care trăia doar pentru bârfe și distracții - fără însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
coridor în salopeta lui albastră, Alec, omul pentru care îmbrăcămintea conta atât. M-am întors pe același drum pe care venisem. Criminalii își îmbrățișau și încurajau femeile, dintre care multe își începuseră deja plânsul mut de fiecare zi. Copiii fuseseră potoliți și făcuți să tacă cu amenințări proaspete. Am trecut pe la punctul de control, prin vestiarul cu bănci înșirate pe margini, până dincolo de lăzile de gunoi pline și de clemenții de calorifere vechi. Următorul val de familii era adunat în grupuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Dar amândoi mor foarte curând. Dacă sunt sigur de un lucru, atunci acel lucru e că trebuie să mă însor cu Selina. Cred că de asta sunt cât se poate de sigur. Da, de-o bucată de vreme m-am potolit, m-am maturizat. Nu mai există nici o altă alternativă: faptul de a nu mă ști așezat într-un loc, și nici maturizat, mă omoară. Trebuie să renunț la tinerețe înainte de a fi prea târziu. Trebuie să mă însor cu Selina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
am transformat cecurile turist în bani lichizi și am ocolit bălțile puturoase din Times Square oferind hârtii de douăzeci de dolari unor cerșetori aleși pe sprânceană, curve scormonitoare prin gunoi și bătrâni ologi. Doi polițiști s-au văzut obligați să potolească mica sfadă care s-a stârnit. — Ești al naibii de țâcnit, mi-a spus unul din ei cât se poate de convins. Dar nu m-am mai deranjat să-i explic cât de mult se înșela. Întors în camera mea, m-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Butch Beausoleil... Așa că, în cele din urmă, am luat-o la sănătoasa și m-am ascuns într-un bar cu un telefon în poală. Dar aproape că se înserase deja: Fielding își petrecuse toată după-amiaza liniștindu-i, așa că lucrurile se potoleau încet-încet. Eu, totuși, nu eram câtuși de puțin liniștit. Era încă devreme pentru întâlnirea cu Martina, așa că mă plimbam prin Times Square de pe la începutul numerelor cu patruzeci, până la capătul celor cu treizeci. Pe o străduță perpendiculară întunecoasă am văzut o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
toate cele 4 mari posturi dar și în fiecare miercuri și vineri. Cu toate acestea lipsa fanatismului și a intoleranței, a ereticilor și a sfinților sunt considerate mărci ale particularității credinței românilor care a fost catalogată de cronicari ca fiind „potolită”. Aceeași cronicari pun întrebarea unde se oprește credința și unde începe superstiția? Credința se oprește la acceptarea voinței divine, la umilința și smerenia cu care se sărută picioarele însângerate ale Mântuitorului, la mătănii, îngenuncherile la semnul Sfintei Cruci și la
Religia creştină şi spiritualitatea ortodoxă în spaţiul mioritic. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Maria Asaftei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_947]
-
mine. Veturia a sărit și l-a luat în brațe. A pornit să-l ducă înapoi în dormitor. — N-auzi că mi-a furat povestea și nu mai pot să dorm? Se zbătea. Dacă începea să plângă, nu-l mai potolea nimeni curând. Risca să strice petrecerea cu urletele lui. N-am ce face, i-am șoptit femeii de lângă mine. Trebuie să mă mai produc o dată. De câte ori veneam la amicul meu, trebuia să-i spun câte o poveste băiatului. Se obișnuise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
el comentează politica la scară planetară. La cămin făcea astfel de comentarii, când ajungea la faza asta a beției. Dar cel puțin acolo eram noi între noi, câțiva români și câțiva studenți ruși. Cel mai treaz dintre ai lui îl potolea repede, silindu-l să bea câteva pahare de lapte. Matvei o zbughea imediat la toaletă, unde și adormea pe tron. Dar acum? „Simioane, prietene, fratele meu trist, știi de ce plâng? Știi tu ce-s lacrimile astea?“ Cum nu știam, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
hotărască. Și chiar hotărăsc, uneori. Dar voința lor este atât de ușor deturnată. Măsluiala este arta scrutinurilor noastre. Nu de acum. Dintotdeauna. Cel puțin din câte cunosc eu din cele citite. Poate acum, sub presiuni din afară, să se mai potolească măsluitorii. Să se retragă în așteptare, sub cine știe ce amenințări. Astfel, nu cedează. Democrația mulțimii este doar muzica de fundal a panoramei. Alegerile la noi - spectacolul buletinului periodic, național, prilejuind afirmarea celor mai năbădăioase talente ale mulțimii. Patimi dezlănțuite, certuri adânci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
simplu chingar, întorcându-se acasă după o zi de hamalâc în Piață. Mă scârbea și că mânca merdenele în plin Lipscani, lihnit, lacom, ca și cum o foame cumplită îl chinuia. Foamea de texte ostoită cu merdenele... De ce nu? Istoria nu-și potolește lihneala cu cenzurarea întruna a vieților noastre? ...Acele seri petrecute cu Trombă m-au făcut să-mi descopăr, dintr-odată, contururile precise ale fricii purtate în mine până atunci. Cu care trăisem în toți acei ani tulburi, nu pentru că vremurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ajuns. Dar or să vină. Vreau să vă salvez măcar pe voi. Să le spun că nu aveți nici o vină. Nu știți nimic. Să vă lase în pace.“ Am reușit iarăși să-l liniștim cumva. Când credeam că s-a potolit, dintr-odată a început să vorbească. „Bine! Dacă tot e dimineața Sfintelor Paște și dacă tot am ajuns aici, am să vă spun totul, ca o spovedanie, vouă, am să vă spun tot, totul. Că nu mai pot. Am ajuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu o ocazie nefastă, să tot fie vreo zece ani de-atunci, și Îți pot spune că parcă Îl angajaseră ca decorator pe prietenul dumitale Julián Carax. Păcat că n-am luat cu noi niște frunze de dafin pentru a potoli aromele care Îl caracterizează. Însă vom avea destul de furcă pînă să ne lase să intrăm. Cu asemenea expectative În față, am ajuns pe strada Moncada, care la ora aceea deja se Închidea Într-un pasaj de cețuri flancat de vechile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]