3,475 matches
-
95. Vattimo nu are de unde să știe că a existat în cultura românească o minte nu mai puțin ascuțită decât a lui Nietzsche care a gândit epigonismul chiar ceva mai devreme, cu același arsenal de măști și în virtutea aceleiași eterne reîntoarceri, dar fără falsificarea cântarului adevărului. Am putea zice, forțând lucrurile (în sensul unei lecturi postmoderne), că Nietzsche este un postmodernist avant la lettre, pe când Eminescu un transmodern avant la lettre. Diferența dintre un postmodernist și un transmodernist e că, deși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Epigonilor, poezie care dădea impresia facilității unei antiteze romantice, căci eminescologia n-a depășit niciodată tălmăcirea școlărească de simplă artă poetică de fragedă tinerețe. Dar Epigonii nu-și dezvăluie înțelesurile fără ansamblul operei, fără modul cum conturează Eminescu "dialectica" eternei reîntoarceri, în istorie și în artă, cum intuițiile lui se întâlnesc cu ale lui Nietzsche și se despart, în același timp. Arsenalul de imagini eminesciene coincide, în bună măsură, cu al lui Nietzsche. Lumea ca teatru li se dezvăluie deopotrivă celor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru, fără bază; / Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!" De aceea, pentru Eminescu, eterna reîntoarcere, ca simplă mișcare de preluare a măștilor din arhiva umanității, produce doar sentimentul zădărniciei universale, ca în Ecleziast, nefiind altceva decât devenire întru devenire, cum va spune și Noica, nicicum devenire întru ființă. Eminescu are pentru cea din urmă conceptul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
din urmă conceptul de încercare, ca prelungire a energiilor divine lucrătoare în om, puse de el pe seama Bătrânului Demiurgos, care nu e totuna cu Dumnezeu, cum cred cei care citesc superficial Luceafărul. Interesant că Eminescu admite "moartea" Demiurgului, iar eterna reîntoarcere echivalează cu "pietrificarea" în măști: "Astfel umana roadă în calea ei îngheață, / Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, / Acoperind cu noime sărmana lui viață / Și arătând la soare-a mizeriei lui față / Fața căci înțelesul e-același la toți dat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, / Acoperind cu noime sărmana lui viață / Și arătând la soare-a mizeriei lui față / Fața căci înțelesul e-același la toți dat". (Împărat și proletar). Mizeria feței, măștile opace, iată esența simulacrelor rezultante din eterna reîntoarcere. Paradoxal, ele nu aduc noutatea vizată de filosofii diferenței, nici aceea a arheologiei genealogice a lui Foucault, ci maschează, pur și simplu, identicul mort, redus, adică, la neant. Pământul e în viziunea lui Eminescu o instanță divină coborâtoare, ceva de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
adevăr / Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer". Iată, așadar, o cu totul altă rebeliune filosofică decât la Nietzsche, nu mai puțin radicală, implicând toate datele rupturii de metafizică 99, inclusiv ideea morții Demiurgului, a eternei reîntoarceri, a epigonismului. Din păcate, Occidentul păstrează o ignoranță intermitentă față de alte culturi, iar cărturarii români, complăcându-se în epigonism (sincronism), refuză a vedea comoara din propria casă. Deși postmoderniștii îi dau dreptate lui Nietzsche și-l ignoră pe Eminescu, se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
-se la istorie, ei vor progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric precum C. A. Rosetti, calificat de Eminescu drept "părintele demagogiei române". Interesant că opțiunea lui Nietzsche pentru epigon vine din dialectica eternei reîntoarceri, care abandonează, totuși, ideea hegeliană de progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
non-treimic și întoarcerea la Dumnezeul care a primit sacrificiul venind pe pământ și redându-i lumina prin moarte. Omul eminescian redevine copil prin credință. De fapt, aceeași este și ținta supraomului nietzschean. Paradoxal, jocul simulacrelor postmoderniste este o piedică la reîntoarcerea în copilărie, deși pariază pe ludic. Spre deosebire de Nietzsche, care refuză Grund-ul, Eminescu știe că tocmai în poveste se ascunde arheul, care e altceva decât Grund-ul metafizicienilor. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme, spunea poetul, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
poate substitui pe Dumnezeu. Deși Vattimo definea postmodernitatea ca sfârșit al lui novum 103, împreună cu Nietzsche al Științei vesele, a trebuit să admită, ca Eminescu al Glossei, că toate-s vechi și nouă toate, acesta fiind marele paradox al eternei reîntoarceri. Luăm, într-adevăr, măștile din muzeul umanității, dar nu există rotire fără un centru, încât dispariția oricărui centru este o fantezie a postmoderniștilor. Ei ar putea avea dreptate în măsura în care Dumnezeu nu pretinde a fi un Centru, cu atât mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar fi "duplicat" în oglindă prin actul creației. Lumea e deja o repetiție cu diferență, iar în cuprinsul ei asistăm la necurmate repetiții cu diferență, încât acesta e sensul imediat al creației ca diferență, ca novum. Cu alte cuvinte, eterna reîntoarcere nu poate fi niciodată pură, întoarcerea Identicului, ci de fiecare dată altceva. Acesta pare a fi cel mai convingător raționament al filosofiei diferenței că eterna reîntoarcere nu e zădărnicie rotatorie, ca la Eminescu, bunăoară, ci introduce perspectiva cea mai optimistă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acesta e sensul imediat al creației ca diferență, ca novum. Cu alte cuvinte, eterna reîntoarcere nu poate fi niciodată pură, întoarcerea Identicului, ci de fiecare dată altceva. Acesta pare a fi cel mai convingător raționament al filosofiei diferenței că eterna reîntoarcere nu e zădărnicie rotatorie, ca la Eminescu, bunăoară, ci introduce perspectiva cea mai optimistă în lume, echivalând cu o creație continuă. Adică nihilismul inițial, dus până la capăt, e cu adevărat singura chance a lumii, cum zicea Vattimo, căci numai refuzând
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
istorică!), concepte operaționale etc., toate într-o incoerență haosmică, pe care bietul învățăcel trebuie să le uite chiar a doua zi de după bacalaureat. Re-, ne asigură Lyotard, are sensul de întoarcere la punctul de plecare, evocând aceeași dialectică a eternei reîntoarceri nietzscheene. Interesant că, de data aceasta, Lyotard trebuie să reintroducă pe novum, pe care postmodernismul îl respinge, cu singura lui excepție. Doar această reîntoarcere garantează ceva nou. E o garantare, însă, ce nu funcționează la nivelul diacronic, ci doar la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ne asigură Lyotard, are sensul de întoarcere la punctul de plecare, evocând aceeași dialectică a eternei reîntoarceri nietzscheene. Interesant că, de data aceasta, Lyotard trebuie să reintroducă pe novum, pe care postmodernismul îl respinge, cu singura lui excepție. Doar această reîntoarcere garantează ceva nou. E o garantare, însă, ce nu funcționează la nivelul diacronic, ci doar la cel sincronic, fără periodizări, care ar fi invenții istorizante ale modernilor. Remai sugerează că orice rescriere este și o revoluție, însă orice revoluție nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
problemă foarte gravă a istoriei, care nu l-a lăsat indiferent nici pe Eminescu, Bacovia numindu-l gol istoric, în capodopera sa Lacustră. Dar Bacovia, considerat azi un precursor al postmodernismului, era un eminescian profund. Constatarea lui Lyotard că eterna reîntoarcere înseamnă eternă "ratare" stă în centrul viziunii asupra istoriei la Eminescu, din Memento mori și din opera publicistică. Se rotesc aceleași mizerii, aceleași vicii, aceeași "piesă" de teatru, singurele "noutăți" fiind măștile. La Nietzsche și la postmoderni, în schimb, măștile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar mai putea vorbi de o ratare, postulată și de Lyotard. Acest viciu de gândire vine din sofistică, din falsificarea cântarului adevărului. Eminescu nu cade în asemenea capcană. El vede limpede de unde se ivește ratarea revoluțiilor. Se datorează tocmai eternei reîntoarceri din care lipsește fructul încercării, ca devenire întru ființă. Exprimându-mă paradoxal, dar în spiritul răspunsului eminescian, revoluțiile eșuează din pricină că nu au loc cu adevărat. Ele duc doar la o rotire oarbă de măști, piesa rămânând aceeași: "Istoria umană în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu adevărat. Ele duc doar la o rotire oarbă de măști, piesa rămânând aceeași: "Istoria umană în veci se desfășoară / Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău". (Împărat și proletar). Ce înseamnă asta? Eminescu recunoaște șansa oferită de eterna reîntoarcere, dar ea dobândește sens numai prin reușita încercării. De regulă, însă, încercarea e abandonată a doua zi după violențe și sânge. Ilăul, de îndată ce se scutură de condiția sa, se transformă în ciocan. În esență, e aceeași concluzie cu a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acel gol istoric bacovian. Înțeleg foarte bine reacția de "ostilitate" a lui Constantin Noica față de filosofiile timpului ajunse pe culme cu Heidegger și urmașii săi existențialiști: Obsesia timpului a rămas în filosofie o obsesie proastă"253. În timpul devenirii oarbe (eterna reîntoarcere), Noica nu putea distinge devenirea întru ființă: "Trebuie să ieșim din problema timpului și să facem din spațiu un zeu, unul bun, nu destrămător ca zeul Cronos; pentru că spațiul e bildend, e formativ". E pricina pentru care Noica lăuda pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
desăvârșire, iar nu ca dat ontologic. Ele nu au un timp ireversibil aliat cu hazardul, cum crede Prigogine, deși se actualizează într-un asemenea timp, ci purced dintr-un prototimp, unul roditor, pe care Nietzsche l-a intuit în eterna reîntoarcere, concept denaturat, în chip abuziv, de către filosofii postmoderni și, din atare pricină, neînțeles nici de Noica. Firește, și nihilismul lui Nietzsche nu a scăpat de mistificare. Svetlana Paleologu-Matta a sesizat, într-o lectură transmodernă a lui Nietzsche, că nu filosoful
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la modul absolut, a fost Iisus Hristos, iar în semn de suprem protest l-a identificat cu Dionysos, căruia el i-a spus la sfârșit Crucificatul. Acesta e sensul nihilismului nietzschean, învins chiar de el prin marea revelație a eternei reîntoarceri, sintagmă desfigurată de filosofia postmodernistă, fiindcă ea, completă, este eterna reîntoarcere a Identicului. Mesagerul ei va deveni Zarathustra 257. Or, comentatorii contemporani ai lui Nietzsche vorbesc, în realitate, de eterna ocultare a Identicului, ceea ce devine contrariul filosofiei lui Nietzsche. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
suprem protest l-a identificat cu Dionysos, căruia el i-a spus la sfârșit Crucificatul. Acesta e sensul nihilismului nietzschean, învins chiar de el prin marea revelație a eternei reîntoarceri, sintagmă desfigurată de filosofia postmodernistă, fiindcă ea, completă, este eterna reîntoarcere a Identicului. Mesagerul ei va deveni Zarathustra 257. Or, comentatorii contemporani ai lui Nietzsche vorbesc, în realitate, de eterna ocultare a Identicului, ceea ce devine contrariul filosofiei lui Nietzsche. Pentru gânditorul german, nihilismul nu e negarea divinității, cum se crede, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nihilism, cu alte cuvinte, înseamnă negarea a ceea ce-i superior, iar din acest punct de vedere nu Nietzsche este "nihilistul", ci slabii, în egoismul lor nesățios. Și fiindcă interpreții postmoderni ai lui Nietzsche n-au reușit să scoată din "eterna reîntoarcere" decât veșnica "repetiție cu diferență" a simulacrelor, Noica, aidoma lui Eminescu, s-a văzut nevoit s-o depășească, postându-se dincolo de "măști" și de "simulacre", optând pentru transparența ordinii, care induce rolul prim al spațiului: "Supunându-te ordinii realizezi libertatea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acel unus animus (un singur suflet) din care se împărtășesc diversitățile individuale și colective, întotdeauna cu rest (Noica). Atrag atenția, în mod deosebit, că transmodernismul nu înseamnă și nu trebuie să însemne renunțarea la identitate, ci sporirea acesteia ca eternă reîntoarcere, mereu nouă și mereu veche, conform adevărului că "acei care își vor regăsi viața trebuie să o piardă" mai întâi, după modelul jertfei iisusiace. În Statele Unite, un promotor al dialogului transmodernist, interconfesional este teologul Alan Watts, care a recurs la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
asupra condițiilor de apariție a unei religii, Dan Brown le confundă cu modul de naștere a ideologiilor. El n-a înțeles că "logica" internă a dogmei Sfintei Treimi, piatra unghiulară a creștinismului, depășește toate monismele și dualismele perindate în istorie. Reîntoarcerea la o religie precreștină, în numele postmodernității, ar accentua inimaginabil cruzimea conflictelor din lume. Un exemplu edificator este confruntarea de azi dintre Steaua lui David și monismul islamic. Pe de altă parte, eliminarea Treimii din creștinism în favoarea unui dualism sexual în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dintre nivelurile de realitate, dar nu pentru a încremeni acolo, ci pentru a putea străbate simultan toate lumile. Aici, intuiția lui Eminescu a funcționat iarăși extraordinar, căci el condiționează devenirea întru ființă de încercare, iar nu de repetiție oarbă, "eterna reîntoarcere" a lui Nietzsche în varianta îmbrățișată de postmoderni. În orice caz, Nietzsche nu ne-a explicat niciodată cum e posibilă diferența și nici filosofii postmoderniști n-au putut s-o facă. Fizicienii contemporani vorbesc de salt cuantic. Eminescu ajungea la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
plin ethos transmodernist. Prozatorul ceh, dublat de un gânditor profund, ilustrează, mai degrabă, modelul de romancier-filosof, așa cum l-a definit Albert Camus, adică opusul romancierilor cu teză. Kundera pare să plece de la o "teză" postmodernistă, aceea a reinterpretării enigmaticei eterne reîntoarceri din centrul filosofiei lui Nietzsche. Am văzut cum de la Jacques Derrida la Gilles Deleuze, eterna reîntoarcere devine axă a canonului postmodernist, stând la baza teoriei simulacrelor. Kundera apreciază ideea lui Nietzsche ca pe un mit uluitor, menit să-i pună
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]