4,267 matches
-
îndoielile noastre. În această privință, Hipolit face câteva precizări și în Com. Dan.: „Atunci când vrei să te înveți, nu trebuie să te mulțumești să citești în grabă aceste învățături, ci să fii cu luare aminte la cele scrise. Căci Sfintele Scripturi nu ne descoperă nimic fără folos” (I, 7,2). Interpretarea Scripturilor nu este deci un exercițiu formal și lipsit de finalitate, ci un act profund existențial, care alimentează credința, stimulând‑o, și care are drept ultim scop „slăvirea lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Com. Dan.: „Atunci când vrei să te înveți, nu trebuie să te mulțumești să citești în grabă aceste învățături, ci să fii cu luare aminte la cele scrise. Căci Sfintele Scripturi nu ne descoperă nimic fără folos” (I, 7,2). Interpretarea Scripturilor nu este deci un exercițiu formal și lipsit de finalitate, ci un act profund existențial, care alimentează credința, stimulând‑o, și care are drept ultim scop „slăvirea lui Dumnezeu”. În fine, Hipolit atrage atenția destinatarului său asupra dublului aspect, personal
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
9: LXX)”. Hipolit se consideră un discipol fidel al profeților veterotestamentari. Pe tot parcursul tratatului său, el va încerca să înțeleagă, să decodeze și să transmită, cu maximă justețe, fără vreo intervenție personală, mesajele pe care le‑a primit prin intermediul Scripturilor (2, 3): „Și noi, ca buni ucenici ai lor, facem cunoscute întocmai profețiile lor, lăsând deoparte propriile noastre idei. Într‑adevăr, nu căutăm să inventăm nimic nou, ci [voim] un singur lucru: să‑i îndrumăm pe cei care pot crede
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
același timp actualitatea mesajului profetic. Această perenitate, am văzut deja, decurge din teoria Logosului ca vector integrator, a cărui manifestare este spirituală, în cazul profeților veterotestamentari, sau materială, în Întrupare. Misiunea exegetului se reduce la reperarea și ordonarea pasajelor din Scripturi care au legătură evidentă cu venirea Anticristului. Fiind cel care structurează trama hermeneutică a discursului pe baza materiei prime oferite de textele sfinte, exegetul are permanent grija de a nu interveni la nivelul conținutului propriu‑zis. Dumnezeu se descoperă pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
identitatea Anticristului. În ce fel își va face apariția pe scena istoriei acest personaj, sub ce formă, sub ce aspect? Pentru a răspunde acestor întrebări, Hipolit dezvoltă o serie de nouă analogii între falsul și adevăratul Cristos. În viziunea sa, Scripturile conțin atât profeții despre Cristos, cât și despre adversarul său eshatologic. Acest principiu hermeneutic va fi reluat, după cum vom vedea în cele ce urmează, în Com. Dn. Cele nouă perechi de „analogii prin opoziție” constituie o noutate absolută în materie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dn. Cele nouă perechi de „analogii prin opoziție” constituie o noutate absolută în materie de anticristologie. Hipolit construiește acest „portret simbolic” al personajului amalgamând mai multe tradiții distincte existente până la el. Atât Cristos, cât și Anticrist au fost simbolizați în Scripturi printr‑un leu (Gen. 49,9; Deut. 33,22; 1Pt. 5,8). Cum este posibil ca același simbol să vizeze două personaje complet opuse? Într‑adevăr, simbolul este o „metaforă deschisă” capabilă să primească orice semnificație, impusă, fie de codul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exegeză: cei care îl slăvesc pe Iuda, asimilat lui Cristos încă de la începutul comentariului, sunt Apostolii; „leul” și „puiul de leu” nu au un singur corespondent, ca în De Christo..., ci doi, Tatăl și Fiul. Cam atât în privința dosarului cristologic. Scripturile însă, afirmă Hipolit în De Christo..., invocă același simbol al „leului” și pentru a vorbi despre adversarul lui Cristos. Exegetul se raportează la un mic dosar cuprinzând patru citate sau, mai bine zis, se străduiește să alcătuiască el însuși acest
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va conduce la alcătuirea scenariului anticristologic - Hipolit preia din cele două viziuni anumite elemente pe care le combină pe baza unei analogii destul de vagi: cifra 4. Mitul Anticristului este rezultatul acestui act hermeneutic, constând în remodelarea anumitor date oferite de Scriptură potrivit unui scenariu a priori. Este vorba de o tehnică proprie tuturor predicatorilor sau exegeților care lucrează pe baza unui corpus de testimonia constând în organizarea acestor testimonia în funcție de o structură teologică sau ideologică foarte bine definită, în scopul obținerii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
servea catehezei și polemicii antiiudaice sau antieretice (ca, de exemplu, în cazul Epistolei lui Pseudo‑Barnaba, scrierilor lui Iustin și al tratatului lui Irineu). Secolul al III‑lea aduce o exigență nouă; în prezent, nu mai este nevoie ca textele Scripturii să fie invocate într‑un context apologetic, ci prezentate în mod eficient și sistematizat membrilor comunității creștine. Jean Daniélou notează în legătură cu aceasta: „Hipolit inaugurează o exegeză structurală a textelor scripturistice în creștinism. Acest lucru pare să coincidă cu o epocă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Nu este, așadar, vorba de o atitudine polemică de circumstanță a exegetului, legată de persecuțiile trăite de comunitatea din care face parte, ci, mai curând, de o atitudine teologică, favorizată de un anumit context, care își găsește temeiuri în cuvintele Scripturii. Succesiunea imperiilor „Împărăția pământească” va dura până la înfrângerea definitivă a Anticristului. În raport cu ceea ce afirmase deja în monografia sa, exegetul adaugă un singur element, legat de cronologie. Într‑adevăr, unul din scopurile sale este de a stabili data venirii Anticristului, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o atmosferă marcată de o extremă violență, precum și de o tensiune vizibilă a așteptării parusiei. Această așteptare ar putea avea două cauze: reluarea persecuțiilor împotriva Bisericii sau pur și simplu lectura improprie pe care unii (mai ales montaniștii) o făceau Scripturilor. Hipolit adoptase în Christ. atitudinea autorului epistolei 2Tes. - așteptarea vigilentă - fără a insista însă prea mult asupra subiectului. Aici, într‑un context mai larg, el dorește să promoveze ideea unei întârzieri neîndoielnice a parusiei. În viziunea sa, Isus a ascuns
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sale Christ. și Com. Dan. Nu întâmplător el pune un accent deosebit asupra sensului profeției în Biserică și asupra criteriilor de autenticitate ale acesteia. Foarte probabil, exegetul pledează pentru o întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie și un fin exeget. Pentru a exprima această idee, Hipolit inserează, în capitolele 18
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el pune un accent deosebit asupra sensului profeției în Biserică și asupra criteriilor de autenticitate ale acesteia. Foarte probabil, exegetul pledează pentru o întoarcere la Vechiul Testament, precum și la mărturiile sigure și edificatoare ale Scripturii, ca reacție împotriva acestui profetism extatic. Scriptura este, așadar, unicul instrument capabil să garanteze autenticitatea unei profeții și, din această perspectivă, profetul însuși trebuie să fie și un fin exeget. Pentru a exprima această idee, Hipolit inserează, în capitolele 18‑19, două istorioare, ai căror protagoniști ar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
păstrase spiritul sănătos, s‑a prezentat în fața guvernatorului reușind să‑l facă să‑și schimbe părerea. A doua istorioară (IV, 19) are, de asemenea, protagonist un harismatic, de la Pont. Ca și confratele său sirian, acesta avea obiceiul de a interpreta Scripturile în manieră proprie, la limita tradiției ecleziastice. Avea adesea vedenii nocturne prin care era anunțat de iminența sfârșitului lumii ca și de venirea lui Cristos (în termen de un an, cu exactitate). „Acesta, relatează Hipolit, produsese în ei o frică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exegeze realizate la solicitarea membrilor comunității creștine (Comentariu la Evanghelia după Matei). Origen ne introduce într‑un context teologic și exegetic cu totul diferit de cel întâlnit până acum. Potrivit definiției lui Jean Daniélou, Origen este un adevărat „om al Scripturii”: „Scriptura devine pentru el sursa fundamentală a Revelației, Tradiția nu are decât un rol secundar. Spre deosebire de tradiția creștină care se raporta la testimonia sau la unele locuri privilegiate din Scriptură, Origen este omul Scripturii, pe care o abordează în ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
realizate la solicitarea membrilor comunității creștine (Comentariu la Evanghelia după Matei). Origen ne introduce într‑un context teologic și exegetic cu totul diferit de cel întâlnit până acum. Potrivit definiției lui Jean Daniélou, Origen este un adevărat „om al Scripturii”: „Scriptura devine pentru el sursa fundamentală a Revelației, Tradiția nu are decât un rol secundar. Spre deosebire de tradiția creștină care se raporta la testimonia sau la unele locuri privilegiate din Scriptură, Origen este omul Scripturii, pe care o abordează în ansamblul său
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Origen este un adevărat „om al Scripturii”: „Scriptura devine pentru el sursa fundamentală a Revelației, Tradiția nu are decât un rol secundar. Spre deosebire de tradiția creștină care se raporta la testimonia sau la unele locuri privilegiate din Scriptură, Origen este omul Scripturii, pe care o abordează în ansamblul său, o cunoaște în cele mai mici amănunte și corelează textele cu o uimitoare măiestrie. O analizează sub toate aspectele sale, scrutând textul. Origen este fondatorul exegezei științifice. El se apleacă cu precădere asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care o abordează în ansamblul său, o cunoaște în cele mai mici amănunte și corelează textele cu o uimitoare măiestrie. O analizează sub toate aspectele sale, scrutând textul. Origen este fondatorul exegezei științifice. El se apleacă cu precădere asupra sensului Scripturii, întâi de toate asupra sensului literal. Moștenește însă din tradiția bisericească teoria «chipurilor», de la Philon alegoria morală, de la Clement din Alexandria theoria gnostică”. Acest scurt fragment are meritul de a face o excelentă sinteză a „cazului Origen”. Imensa bibliografie secundară
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Hipolit, este caracterizată, potrivit spuselor lui Manilo Simonetti, de o anumită dimensiune populară, susținută de un materialism foarte accentuat (care conduce la un milenarism moderat), de origine iudaică sau stoică, precum și de un tip de interpretare mai curând literală a Scripturii (fără a exclude tipologia). Interpretarea literală a capitolelor 20 și 21 din Apocalipsă se află, de exemplu, la originea concepției milenariste, atât de evidentă în cazul lui Iustin sau al lui Irineu, foarte discretă la Hipolit. La polul opus, „tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dintre creștinism și filozofia greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens alegoric - sens literal. Orice fragment din Scriptură posedă un sens alegoric, dar nu întotdeauna și unul literal. Ar fi o greșeală să privim cele două tradiții ca radical opuse sau ca excluzându‑se reciproc. După ce prezintă ansamblul trăsăturilor distinctive ale fiecăreia, Simonetti se grăbește să adauge nuanțele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
susține un neadevăr atunci când spune că Biblia s‑a inspirat din miturile păgâne. Moise a trăit și a scris cu multe secole înaintea de Heraclit, Ferecide și Homer. În consecință, aceștia din urmă sunt cei care s‑au inspirat din Scripturi, alterând mesajul lor, și nu invers. Apoi, Celsus dă dovadă de o cunoaștere parțială, trunchiată și superficială a Scripturilor creștine, pe care le‑a citit în grabă, fără a le înțelege. În plus, el este lipsit de orice competență exegetică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu multe secole înaintea de Heraclit, Ferecide și Homer. În consecință, aceștia din urmă sunt cei care s‑au inspirat din Scripturi, alterând mesajul lor, și nu invers. Apoi, Celsus dă dovadă de o cunoaștere parțială, trunchiată și superficială a Scripturilor creștine, pe care le‑a citit în grabă, fără a le înțelege. În plus, el este lipsit de orice competență exegetică. Căci, dacă ar fi fost altfel, și‑ar fi dat seama că diavolul apare de mai multe ori în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
au arătat acum. În acest caz: Omnis sermo qui profitetur expositionem scripturarum et fidem earum non autem habet ueritatem, iuste Antichristus esse intelligendum esse, veniens in nomine Christi et dicens quod ego sum Christus. Orice cuvânt ce recunoaște deopotrivă textul Scripturilor și autoritatea lor, dar nu are pecetea adevărului, trebuie să fie primit pe bună dreptate ca un anticrist, venind „în numele lui Cristos” și spunând: „Eu sunt Cristos”. Anticristul nu este, așadar, un personaj eshatologic, ci un discurs (λγος) ale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adevărului, trebuie să fie primit pe bună dreptate ca un anticrist, venind „în numele lui Cristos” și spunând: „Eu sunt Cristos”. Anticristul nu este, așadar, un personaj eshatologic, ci un discurs (λγος) ale cărui principale trăsături sunt următoarele: - recunoaște autoritatea Scripturii; - recunoaște caracterul său inspirat; - nu se află însă în adevăr; conștient sau inconștient, falsifică mesajul divin. Pornind de la aceste considerații, Origen consacră mai multe rânduri activității hermeneutului, insistând asupra ideii de competență spirituală de care trebuie să dea dovadă. Orice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
independent de rezultatele pe care le‑a obținut deja, la descoperirea unui uerior sensus et firmior („un sens mai adevărat și mai sigur”). Astfel, pentru Origen, a cărui hermeneutică este totdeauna un proces interogativ, niciodată încheiat, al sensurilor multiple ale Scripturii și în același timp, așa cum am spus, un proces de „cristificare” a sufletului, anticriștii sunt interpretările false, limitate, autosuficiente și în consecință, nerodnice pentru viața spirituală. Anticristologia se unește în acest punct cu ereziologia. Origen deplânge faptul că pseudoexegeții se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]