KorAP: Find »[drukola/base=palmă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...771 772 773 ...835 >

20,853 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

pe mine... se milogește el. Nu ț-am spus?! se răsucește Dumitru să-i ardă una după ceafă, dar n-apucă să dea, rămâne cu mâna ridicată trăsnit de un gând ce-l înseninează. Fă-te-ncoa! Mă Petrică! Batem palma! Te iau tovarăș! Mă iei?! țopăie de fericire Petrică. Dumitru îi șoptește ceva la ureche și Petrică o zbughește după casă. Savastița iese cărând un sac cu merinde. Dumitru se face a ațipi, cu capul în piept, sforăind ușurel, bâzâit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
turbate s-au năpustit năvrapii, prin foc și sabie trec Țara de Sus! Ucid! Pradă! Siluiesc! Robesc! Numai cenușă și moarte!... E cumplit! Prăpădu' de pe lume! Și nimeni nu le stă împotrivă... spune el cu durere și își șterge cu palmele obrajii șiroind cât de sudoare, cât de lacrimi. Ștefan, împietrit, cu umerii căzuți, privește pământul, bolborosește: Am și eu niște vecini să-mi trăiască! Și Cazimir aista măcar din părțile tătărești să mă fi apărat; a jurat doar... Și năvrapii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-i! poruncește Ștefan. Țăranii, niște vlăjgani mustăcioși, cu plete și ochi de sânge, cu căciulile în mâini, dau buzna, se bulucesc, cad cu fața la pământ, se târăsc în genunchi la picioarele Domnului, strigând, bolborosind: Doamne!! Mă... Măria ta!! Bat pământul cu palmele, îl sărută, bolborosesc... Măăă!! Ce dați buzna la Măria sa?!?! Nu vă e rușâne?!?! îi bruschează Duma. Lasă-i, spune Ștefan cu îngăduință, încruntat însă. Oameni buni! Ce vânt rău v-a culcat la pământ? Au nu v-a învățat Domnul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la trecerea Dunării, să nici calce pământul Moldovei. În voi mi-era nădejdea... În "Oastea cea mare a Moldovei"! De mă părăsiți... Fără voi... fără voi... sunt nimeni. Ce să fac?! îi întreabă și se întreabă și își șterge cu palmele broboanele de sudoare ce-l orbesc, ia o gură de aer. Ce mă fac?!?! spune el fierbinte, disperat, cu voce răgușită. Vă rog!!... Nu mă părăsiți!! Fără voi, Moldova e pierdută!!... Se lasă o tăcere grea... Ștefan tresare, cu bucurie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
apoi cu o nuanță de autoironie. Cu... cu "slobozenia", cum rămâne? întreabă Tăutu. Ștefan pare foarte mirat de întrebare: Păi... am spus doar! Nu! Nu se poate!... Un vuiet ca un mormăit disperat, străbate țărănimea... Ștefan tușește, își șterge cu palma fruntea brobonită de sudoare, vorbește rar, cu patimă: Dragii mei!... Copiii mei! Nu mă părăsiți! Am împărțit împreună și pâinea, și apa; și râsul și lacrima; și viața și moartea... Eu... voi... noi suntem trecători... Moldova e veșnică! Voi... voi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Îmi calc pe inimă, deși aiasta poate însemna osânda! Vă slobozesc pentru două săptămâni ca să vă cercetați vetrele! Jurați că vă întoarceți! Jurați! Două săptămâni, nici o zi mai mult! Jurați!? Jurăm!!! răcnesc țăranii și chiuie de bucurie bătând pământul cu palmele, cu fruntea. Să trăiască Domnul Ștefan!! Să trăiască!!... În două săptămâni, buciumele vor suna "adunarea"! Toader își șterge lacrimile cu poala cămeșoiului: Eu... eu rămân cu Măria ta... Du-te cu ei! Nu vă răzlețiți! Adunați-vă în cete! Țineți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și cocoțat în spinare... Ștefan privește în jur, cu bucurie și durere totodată, îngână: Acasă... Și războiul aista... se întunecă el și oftează. Alexandru se luptă cu somnul și cu un vrăjmaș nevăzut, pe care, harcea-parcea, îl taie cu latul palmei: Mamăăăă!! Ce-am mai spârcuit la tătărâme, harști-harști, din goana calului! "Și ei lepădau armele, șeile, veșmintele și goi, goi, fugeau înspăimântați, doar, doar, și-or scăpa viața!" Ștefan șchioapătă. Carâmbul cizmei e spintecat și lasă să se vadă, alb

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
părul. Dacă apucă să treacă... Și-o să treacă... Te doare? întreabă Maria privindu-i piciorul. Durerile mele? surâde el vag. Care din ele?... Să vii să-ți oblojesc rana. O să vin... Mâinile tale de pus la rană... și îi sărută palmele. Am și uitat de când n-am mai pus capul pe-o pernă, spune el cu ochii mijiți și își acoperă un căscat, zâmbind. Ațipesc călare; căluțul știe și mă ocrotește la pas. La Orhei... își frânge Alexandru încă un căscat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
muierea aceea, "căpetenia", "Maria Sutașa" să-i fie numele! Popii se adună, muierile se adună, țăranii îi așteptăm să se adune... Dar Mateiaș?... Unde-i falnica armie juruită să se adune? Unde ne sunt "tovarășii de luptă?" întreabă Stanciu cu palma streașină la ochi, cătând în jur. Parcă nu s-ar prea vedea în zare. Când am ajuns dincolo de trecătoare, la Brețcu, se adunaseră câteva sute, spune Duma încrâncenat. Noi ne dădeam de ceasul morții, iar ei n-aveau habar. Benchetuiau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
roșii de nesomn și oboseală, clipește des; îl usturau de parcă ar avea nisip sub pleoape. Ai auzit Negrilă? Unii mai cred în Vodă Ștefan... Tu... tu mai crezi?... Cred!! strigă el. Să trăiți! Cred! Îl trec nădușelile, le șterge cu palma. Ștefan picotește cu capul proptit în pumn: Rău faci! Eu nu mai prea cred... A cam scrântit-o Vodă aista... Negrilă hâhâie ca de o glumă bună, dar nu-și poate stăpâni un clănțănit mărunt... Ce-i tremuriciul aista? A

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
galop am zburat... Am auzit: ești zâna răniților... Don Giovanni m-a învățat doftoriceala... Ochii tăi și mâinile tale sunt cea mai strașnică oblojeală... Voichiță, când or da turcii, să te adăpostești în cetate! îi spune cu îngrijorare, punându-i palmele pe umeri. Auzi, Voichiță?! Ai grijă de tine! E o poruncă! "Să am grijă!", se dezlănțuie ea. Cine vorbește! Cel ce se aruncă în luptă cu moartea! Promite-mi că n-ai să... să mori, Ștefane, se roagă ea și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
neîmplinită e fără sfârșit... Voichița își înăbușă plânsul în pieptul lui. El îi mângâie ușor părul... Îi ridică fața de bărbie, îi zâmbește și-i grăiește răspicat: Zi după mine, Voichiță: "Să ne vedem sănătoși!" Voichița își șterge lacrimile cu palmele și strigă: "Să ne vedem sănătoși, Ștefane, Măria ta!" Așa-așa, Voichițo! Trece și aiasta. N-ai teamă... Stinsul stelelor e aproape... Cucoșii stau să cânte... Voichițo, să ne despărțim ca doi oșteni; acu, doar, ești într-un fel -, ești

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Isaia, schimonosit de ură, răcnește: Tiranule!! Călăule!! Ucigașule!! și îl scuipă în față, dar oștenii se reped, îl frâng, îl îngenunchează. Nici pe Ceea Lume n-o să-mi iert c-am dat greș!! scrâșnește cu ură. Ștefan își șterge cu palma scuipatul: Lăsați-l... Lăsați-l să-și scuipe veninul... Te blestem!!! se dezlănțuie Isaia, scrâșnind, urlând. În flăcările Gheenii să te pârjolești!! În cumplitele chinuri ale Iadului să te zvârcolești!! Chinurile Iadului?! zâmbește Ștefan. Aistea sunt pentru mine dulci mângâieri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Eu ce să fac acuma?!... Trebuia să rămân acolo la Valea Albă! Eram... eram, doar, Domnul Moldovei!" Ștefan tresare... Ridică fruntea de pe masă... Clipește buimac... Se freacă la ochi... Unde se află?... Bună dimineață Măria ta! Aa!... Își șterge cu palma broboanele de sudoare. Pe ușa deschisă se strecoară geana de lumină a răsăritului și aerul proaspăt al pădurii după ploaie... O ciocârlie trezește zorile... După întuneric, vine lumina, spune Daniil cioplind în lemn chipul unui copil ce râde. Jucărică pentru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
proaspăt al pădurii după ploaie... O ciocârlie trezește zorile... După întuneric, vine lumina, spune Daniil cioplind în lemn chipul unui copil ce râde. Jucărică pentru copii, i-l arată zâmbind. Ștefan respiră adânc... Un răstimp rămâne cu obrajii înăbușiți în palme. Ce vis... ce vis, îngână el. Daniil zâmbește enigmatic: Buruienile mele... Ștefan face câțiva pași schiopătând, clătinându-se: Am... am trăit... am retrăit... aievea... Gemeai, bolboroseai, strigai: Valea!... Valea!... Ștefan se lipește cu spatele de peretele de piatră, cu privirile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
eram la Valea Albă... Îmi amintesc... În dimineața aceea... Pe câmpul de bătălie... Am îngenuncheat cu fața la Soare-Răsare... Ne-am făcut rugăciunea din urmă... Ne-am îmbrățișat și ne-am cerut, unul altuia... ne-am cerut iertare... Apoi, am scuipat în palmă și-am tras sabia: "Cu Dumnezeu înainte!" Eram gata să ne batem, nu oricum, ci până la moarte să ne batem! Nu știu de ce, ne era inima ușoară. Poate... poate pentru că îmbrăcasem cămașa morții... Aveam și bănuțul cu noi, zîmbește el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mână... au pierit acolo, până la unu' au pierit... cu sabia... Floarea oștirii mele... îngână Ștefan, sleit, lac de sudoare, cu ochii în pământ. Au căzut ca niște viteji, îngână Daniil. Da... "au 'nălbit poiana", șoptește Ștefan sfârșit, ștergându-și cu palmele broboanele ce i se prelingeau în ochi, orbindu-l. Cei mai viteji oșteni ai Moldovei... De mă voi întoarce, pe oasele lor albe înălța-voi altar întru a lor pomenire, acolo unde a fost războiul. Războieni să se cheme în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu voie au fără de voie; că și de-ai greșit, cu inimă curată ai greșit, cu gândul la țară, să faci mai bine, ai greșit... "Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri"... rostește Daniil și împreunează palmele, ridică ochii spre cer și cu glas tremurat, se roagă fierbinte. "Cu harul ce mi-a fost dat... Câte au fost iertate pe pământ, iertate să fie și în Ceruri. Te dezleg pe tine, Ștefan al Moldovei, te dezleg de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cuprinde mâinile. Ce arzi! Ești bolnav Ștefane! Arzi ca focul! Rămâi! Zău așa! Timpul n-așteaptă... Daniil se uită lung, lung, îi caută ochii ca să-i ghicească gândul: Ce vrei să faci? Ștefan bea apă din ulcior, își toarnă în palme și-și spală fața. "Slobozește Doamne pre robul tău, că ochii mei văzură lumina", spune Ștefan molcom împăcat cu sine. "Ia sama ca lumina ce crezi că-i în tine să nu fie întuneric"... Ce vrei să faci? Ștefan își

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu seamă când mâncăm câte o trântaie: " Vom fi ce-am fost și mai mult decât atâta", rostește solemn și apoi pune un genunchi în pământ, cu capul plecat. Binecuvântează Părinte... Daniil își șterge pe furiș o lacrimă... Îi pune palmele pe creștet și cu glas tremurat îngână: Fii binecuvântat, Ștefan al Moldovei. Iisus fie cu tine... Ștefan se ridică... Îi zâmbește... Îi face un semn de bun rămas... Și pleacă încet șchiopătând... Daniil, în prag, își mai șterge o lacrimă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
prin văi cu ecoul lor din obcină în obcină. Buciumă!! strigă el și aruncă ciocanul și dalta... Chiuie: Buciumă!!!... Aleargă ca bezmetic dând ocol chiliei, râzând, strigând: Buciumă!!! Am spus eu?!?!... Se împiedică în anteriu:... Vezi, Măria ta?!?! Buciumă!!! Pleznește palmă de palmă și hohotește cu bucurie mare... Își șterge obrajii uzi de lacrimi... Cade în genunchi spre nevăzutul altar, ridică ochii, brațele spre Cer: "Tatăl Nostru carele ești în Ceruri"!... Tu auzi, Doamne?! Ajută-l Iisuse!! Ajută-l!! Apoi, aleargă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu ecoul lor din obcină în obcină. Buciumă!! strigă el și aruncă ciocanul și dalta... Chiuie: Buciumă!!!... Aleargă ca bezmetic dând ocol chiliei, râzând, strigând: Buciumă!!! Am spus eu?!?!... Se împiedică în anteriu:... Vezi, Măria ta?!?! Buciumă!!! Pleznește palmă de palmă și hohotește cu bucurie mare... Își șterge obrajii uzi de lacrimi... Cade în genunchi spre nevăzutul altar, ridică ochii, brațele spre Cer: "Tatăl Nostru carele ești în Ceruri"!... Tu auzi, Doamne?! Ajută-l Iisuse!! Ajută-l!! Apoi, aleargă în prag

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

originii etnice. În schimb, întâmplări din îndepărtata copilărie pot avea valoare explicativă. Umilința îndurată de bunic, bătut de jandarmi, l-a putut marca definitiv pe copil. Deși folosindu-se voit de exagerare, Valeriu Cristea are dreptate să scrie: „... o simplă palmă poate traumatiza cât o deportare” (334). Drama la care mă refer se înscrie în paradoxul artistului. Omul ar trebui ferit de suferință, însă artistul are nevoie de ea. Excepționala sensibilitate a lui Valeriu Cristea, profunda lui vulnerabilitate, susceptibilitatea, complexitatea sufletească

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
garnituri de tren, căci i-a trebuit vreo două săptămâni ca să ajungă la destinație, în gara Filaret, unde a mai adăstat o vreme (nici problema descărcării ei și a procurării unui camion nu se putea rezolva cât ai bate din palme), deci până la sosirea mobilei, Jeni, pe atunci studentă în ultimul an de chimie, nu a stat cu mâinile în sân, ci din proprie inițiativă s-a apucat de o treabă importantă și grea, pe care a și dus-o, singură

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
jubila el strigând și ridicând mâna dreaptă deasupra capului, cât putea de sus. „Pasternak - atât”, și aceeași mână cobora brusc, pe cât permitea corpolența personajului, el însuși un bărbat înalt care în acel moment ar fi vrut probabil să atingă cu palma - dacă lucrul ar fi fost cu putință - scândura podiumului ce scârțâia din pricina neobișnuitului număr de gimnastică universitară. Inutil a spune că raportul „de statură” între cei doi scriitori, amândoi indiscutabil mari, nu era cel indicat cu atâta sforțare fizică de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]