19,782 matches
-
cel puțin pe moment. și anume comuniștii, socialiștii și o mână de grupuri liberale sau radicale. Alături de creștin-democrații recent impuși pe scena politică, aceștia au format partidele de guvernământ În primii ani după război, cu ajutorul oamenilor și tacticilor din era Frontului Popular. Partidele tradiționale de stânga câștigaseră enorm implicându-se În mișcarea de Rezistență: mai ales În Franța, unde comuniștii au reușit să transforme În capital politic vitejia din timpul războiului (exagerată pe alocuri), convingându-i chiar și pe cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără pământ. În Ungaria, unde regimul interbelic al amiralului Horthy Împiedicase orice redistribuire semnificativă a terenurilor, o treime din suprafața țării a fost expropriată, conform Programului de la Szeged, din decembrie 1944, al guvernului provizoriu de coaliție. În același an, guvernul Frontului Național din Cehoslovacia alcătuise un program similar, pe care l-a pus În aplicare În primele luni după terminarea războiului, Împărțind mari suprafețe de pământ provenite mai ales din fermele confiscate de la ungurii și germanii din regiunea sudetă. Între 1944
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să mai obțină vreodată: de la 13% În Belgia până la doar 0,4% În Marea Britanie. Inițial, comuniștii din vestul Europei și-au datorat influența politică asocierii lor cu partidele socialiste, care ezitau Înainte de 1947 să se desprindă din alianțele de tip „Front Popular”, reconstituite În cadrul mișcărilor de rezistență. Partidele socialiste din Italia și Franța au obținut aproape același succes În alegeri ca și comuniștii, iar cele din Belgia s-au descurcat chiar mai bine. În Scandinavia, social-democrații au Învins detașat toate celelalte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îngrijorați că Stalin ar putea Încheia pace separată cu Hitler, mai ales din clipa În care Uniunea Sovietică a recuperat teritoriul pierdut după iunie 1941. Stalin, pe de altă parte, vedea În deschiderea cu Întârziere a celui de-al doilea front (vestic) o stratagemă a Aliaților, pentru a istovi Rusia și a profita apoi de sacrificiile sale. Pacturile și acordurile dinainte de război ofereau fiecărei părți dovada neseriozității celeilalte; singurul lucru care le unea era inamicul comun. Această suspiciune reciprocă explică acordurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alianța era condamnată din start. Între 1918 și 1934, strategia sovietică În centrul și vestul Europei - scindarea stângii, Încurajarea subversiunii și protestelor violente - a creionat un „bolșevism” esențialmente ostil și străin. Patru ani de alianțe dificile și controversate de tip „Front Popular” au atenuat Întrucâtva această impresie, În ciuda proceselor și execuțiilor În masă din aceeași perioadă În URSS. Dar Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939 și ajutorul dat de Stalin lui Hitler pentru dezmembrarea vecinilor comuni În anul următor au subminat considerabil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
impresie, În ciuda proceselor și execuțiilor În masă din aceeași perioadă În URSS. Dar Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939 și ajutorul dat de Stalin lui Hitler pentru dezmembrarea vecinilor comuni În anul următor au subminat considerabil avantajul propagandistic câștigat În anii Frontului Popular. Numai eroismul Armatei Roșii și al cetățenilor sovietici Între 1941 și 1945, juxtapus crimelor fără precedent ale naziștilor, a reușit să risipească vechile amintiri. Cât despre Soviete, ele nu au abandonat nici o clipă neîncrederea față de Occident - suspiciune apărută Înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Națiunilor Unite, un rol În administrația militară a Vienei și Berlinului și chiar (la insistența britanicilor) o zonă de ocupație - decupată din cea americană - În sud-vestul Germaniei, Într-o regiune lipită de frontiera franceză și mult la vest de linia frontului sovietic. Însă efectul acestor Încurajări a fost umilirea și mai tare a unei națiuni Îngenuncheate. La Început, francezii au reacționat cu previzibile izbucniri de orgoliu. În Comisia Aliată de Control din Germania, ei au blocat sistematic implementarea deciziilor luate de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și comunism) și proclama ceea ce era deja evident: de acum Înainte, URSS avea să coopereze cu Occidentul numai când Îi convenea. Nimic nou: Stalin revenea la poziția radicală adoptată de bolșevici Înainte de 1921, apoi În perioada dintre 1927 și formarea Fronturilor Populare. Regimul bolșevic a fost dintotdeauna nesigur (se născuse, la urma urmei, prin lovitura de stat a unei minorități, În condiții nefavorabile și Într-un mediu extrem de ostil), iar Stalin, ca orice tiran, trebuia să invoce pericole și dușmani - locali
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
găsea doar În zonele industriale din Boemia și În Iugoslavia, unde partidul era identificat cu rezistența partizană victorioasă. Precaut ca de obicei și În relații Încă bune cu puterile occidentale, Stalin a adoptat inițial o tactică bine cunoscută din anii Frontului Popular și ai războiului civil spaniol: a favorizat formarea guvernelor „de uniune națională” (coaliții formate din comuniști, socialiști și alte partide „antifasciste”), care urmau să-i excludă și să-i persecute pe susținătorii vechiului regim, dar Într-o manieră precaută
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidului, liderul comuniștilor est-germani, Walter Ulbricht, le explica În particular: „E foarte clar - trebuie să pară democratic, dar să menținem totul sub control”. Controlul era, Într-adevăr, chiar mai important decât măsurile luate. Nu Întâmplător În fiecare guvern de coaliție - „front patriotic”, „guvern de unitate” sau „bloc al partidelor antifasciste” - comuniștii Încercau să dețină ministerele-cheie: Ministerul de Interne, care le asigura controlul asupra poliției și serviciilor secrete, precum și controlul presei, prin autorizațiile de apariție; Ministerul Justiției, care veghea asupra epurărilor, tribunalelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
România, Ungaria, Finlanda și Italia, În ciuda avertismentelor trimise de diplomații americani de la Sofia și București. Chiar a doua zi, figura marcantă a opoziției anticomuniste bulgare, liderul țărănist Nikola Petkov (care refuzase să se Înscrie, ca alți țărăniști mai flexibili, În Frontul Patriotic Comunist), a fost arestat. Procesul lui a durat de pe 5 până pe 15 august. La 15 septembrie, Tratatul de pace cu Bulgaria a intrat În vigoare și patru zile mai târziu Statele Unite au recunoscut oficial guvernul de la Sofia. În 96
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru că și În cazul Poloniei emergența spontană a unui guvern prosovietic din voința poporului era extrem de improbabilă. Spre deosebire de statele balcanice, Polonia nu fusese Însă aliata lui Hitler, ci victima sa: sute de mii de soldați polonezi luptaseră alături de Aliați pe Fronturile de Est și de Vest. Polonezii nutreau așadar speranțe În legătură cu situația lor postbelică. Speranțe care, s-a dovedit mai târziu, nu erau complet nejustificate. Comuniștii polonezi din așa-numitul Comitet de la Lublin (creat În iulie 1944 de autoritățile sovietice, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Interne László Rajk, comuniștii au obținut doar 22% din voturi, deși Micii Proprietari au fost reduși strategic la 15%. În aceste condiții, calea maghiară spre socialism semăna teribil cu cea a vecinilor de la est. La următoarele alegeri, din mai 1949, Frontul Popular a obținut 95,6% din voturi. Dacă privim În urmă, e limpede că speranțele pentru o Europă de Est democratică erau minime după 1945. Europa Centrală și de Est nu avea suficiente tradiții democratice sau liberale autohtone. Regimurile interbelice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era acum protectoarea autodesemnată a granițelor României și Poloniei, și, evident, redistribuia la discreție teritoriile rămase În zonă după deportarea populațiilor (germani și alții). Toate acestea aminteau - dacă mai era nevoie - de omniprezența Armatei Roșii. Armata a 37-a de pe Frontul 3 ucrainean a fost detașată de trupele care ocupau România În septembrie 1944 și staționată În Bulgaria, unde a rămas până la semnarea tratatelor de pace din 1947. Forțele sovietice au rămas În Ungaria până la jumătatea anilor ’50 (și din nou
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniștii lui Tito n-au avut nevoie de o coaliție asemenea celor din teritoriile est-europene eliberate și au purces de Îndată la distrugerea tuturor adversarilor lor. La primele alegeri postbelice, În noiembrie 1945, alegătorii s-au confruntat cu următoarea „alternativă”: Frontul Popular al lui Tito sau o urnă intitulată simplu „Opoziția”. În ianuarie 1946, Partidul Comunist din Iugoslavia a introdus o Constituție calchiată după cea sovietică. Tito a continuat cu arestări În masă, Încarcerarea și execuția oponenților, precum și colectivizarea forțată, Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
totul. În lupta Împotriva nemților, Uniunea Sovietică a fost nevoită să invoce patriotismul, libertatea, democrația și alte țeluri „burgheze”. Comunismul și-a abandonat aerul revoluționar și s-a pierdut intenționat Într-o largă coaliție antifascistă. Desigur, aceasta fusese și tactica Fronturilor Populare antebelice, dar În anii ’30 Moscova reușise să controleze destul de strict partidele din străinătate - prin ajutor financiar, intervenții personale și teroare. Controlul pierdut În timpul războiului - fapt simbolizat de sfârșitul Kominternului În 1943 - nu a fost recuperat integral nici În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
muncă forțată, nu a făcut-o câtuși de puțin din dezaprobare față de faptele comise de Armata Roșie În Austria și Germania de Est. Scopul real era inventarea unei modalități de a-i pedepsi după bunul-plac pe soldații sovietici Întorși de pe front. Scara sancțiunilor administrate cetățenilor din URSS și Europa de Est În deceniul ce a urmat războiului era monumentală și, În afara Uniunii Sovietice, fără precedent. Procesele nu erau decât partea vizibilă dintr-un Întreg arhipelag al represiunii: Închisoare, exil, batalioane de muncă silnică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o cohortă de oameni În vârstă, discreditați. În locul lor au apărut scriitori, artiști, jurnaliști și activiști politici prea tineri ca să fi apucat războiul din 1914-1918, Însă dornici să recupereze anii pierduți În următorul. Educația lor politică se făcuse În era fronturilor populare și a mișcărilor antifasciste, iar când au căpătat recunoaștere publică și influență, adesea ca rezultat al activităților din război, erau neobișnuit de tineri după criteriile europene tradiționale. În Franța, când războiul s-a terminat, Jean-Paul Sartre avea 40 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
curent cu aceste probleme Încă din 1946). Pentru a-l contracara pe Rousset și a-i struni pe intelectualii „progresiști”, partidele comuniste au folosit pretextul „antifascismului”, care avea avantajul familiarității. Pentru mulți europeni, prima experiență a mobilizării politice fusese În fronturile populare antifasciste din anii ’30. Majoritatea Își aminteau al doilea război mondial ca pe o victorie Împotriva fascismului, sărbătorită ca atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau Kurt Schumacher În Germania, gesturile politice la care Îi obliga Războiul Rece erau familiare măcar Într-o privință: ei Îi cunoșteau de mult pe comuniști și erau destul de vârstnici ca să-și amintească amarele lupte fratricide din anii sumbri dinaintea Frontului Popular. Celor mai tineri le lipsea această consolare. Albert Camus - care În anii ’30 făcuse parte pentru scurt timp din Partidul Comunist Algerian - credea cu tărie la sfârșitul războiului, ca mulți dintre contemporanii săi, Într-o coaliție rezistențialistă a comuniștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pace a fost lansată În august 1948 În Polonia, la Wroc³aw, la un Congres Mondial al Intelectualilor. Întâlnirii de la Wroc³aw i-au urmat, În aprilie 1949, primele congrese pentru pace, organizate aproape simultan la Paris, Praga și New York. Prototip al „frontului”, organizația Mișcării pentru pace era aparent condusă de savanți și intelectuali eminenți precum Frédéric Joliot-Curie, Însă activitățile variilor comitete, controlate de comuniști, erau atent coordonate de Kominform, al cărui periodic, publicat la București, a fost rebotezat Pentru pace durabilă, pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Franța și Italia, cu sprijinul unor elite culturale americanofobe, a declanșat, În fine, o reacție tardivă, dar fermă din partea unui grup de intelectuali occidentali. Îngrijorați că Stalin ar putea câștiga bătălia culturală din lipsă de adversari, ei au Înființat un „front” cultural propriu. Congresul pentru Libertatea Culturii (CLC) a fost fondat În iunie 1950 la Berlin. Conceput ca replică la Mișcarea pentru pace organizată de Moscova cu un an Înainte, Congresul a coincis cu Începutul războiului din Coreea, ceea ce sporea Însemnătatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făcut public ani mai târziu. Implicațiile - și anume faptul că guvernul american sponsoriza ilicit activități culturale anticomuniste În Europa - nu erau, poate, atât de grave cum par retrospectiv. Într-o vreme În care Moscova subvenționa pe ascuns periodice comuniste, de „front” și diverse alte produse culturale, mecenatul american nu avea de ce să-i jeneze pe scriitorii CLC. Arthur Koestler, Raymond Aron sau Ignazio Silone n-aveau nevoie de imboldul oficialilor americani ca să se opună vehement comunismului, iar pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
13.000 de angajați și costau 129 de milioane de dolari, din care cea mai mare parte erau cheltuiți În bătălia pentru mințile și inimile elitei intelectuale din Europa de Vest. „Lupta pentru pace”, cum au botezat-o comuniștii, se dădea pe „frontul” cultural printr-o „Bătălie a Cărții” (remarcați limbajul militarizat tipic leninist). Primele manifestări au avut loc În Franța, Belgia și Italia la Începutul primăverii anului 1950. Autori comuniști marcanți - Elsa Triolet, Louis Aragon - călătoreau În diverse orășele de provincie unde
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rezistență naziștilor, sau Canaris (1955) a popularizat ideea că nemții buni Își petrecuseră războiul opunându-se lui Hitler; În al doilea rând, ca victimă a dușmanilor - orașele lăsate În ruină de bombardamentele aliate alimentau ideea că acasă, ca și pe front, germanii suferiseră enorm din cauza inamicilor; În fine, ca victimă a „distorsiunilor” răuvoitoare ale propagandei postbelice care, potrivit opiniei generale, minimaliza pierderile Germaniei și În același timp Îi exagera În mod deliberat „crimele”. În primii ani ai Republicii Federale existaseră semne
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]