19,782 matches
-
Într-o manieră similară, generalul Ridgeway, succesorul lui Eisenhower În funcția de comandant aliat suprem În Europa, le-a cerut În 1953 Înalților comisari aliați să-i achite pe toți ofițerii germani care fuseseră condamnați pentru crime de război pe Frontul de Est. Comportamenul lui Adenauer nu a atras stima interlocutorilor săi: Dean Acheson, de exemplu, detesta insistența Bonnului de a pune condiții Înainte de a accepta intrarea În comunitatea națiunilor civilizate, de parcă Germania de Vest le-ar fi făcut o favoare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin urmare, condusă de arabi, dată fiind majoritatea covârșitoare a arabilor și berberilor) era de neconceput pentru minoritatea europeană din acest teritoriu. Prin urmare, politicienii francezi au evitat mult timp să se gândească la acest subiect. Nici un guvern francez, cu excepția Frontului Popular al lui Léon Blum În 1936, nu dăduse atenție guvernării scandaloase practicate de administratorii coloniali din Africa de Nord. Naționaliștii algerieni moderați ca Ferhat Abbas le erau bine cunoscuți politicienilor și intelectualilor francezi de dinainte și de după al doilea război mondial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără ezitare. În următorul deceniu, atenția Parisului a fost Îndreptată În altă parte. Iar când acești ani de furie Înăbușită și așteptări frustrate au culminat cu izbucnirea, la 1 noiembrie 1954, a insurecției organizate, era prea târziu pentru un compromis. Frontul algerian de Eliberare Națională (Front pour la Libération Nationale - FLN) era condus de o generație mai tânără de naționaliști arabi care disprețuiau strategiile moderate și francofile ale predecesorilor lor mai vârstnici. Scopul lor nu era „guvernarea internă” sau reforma, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atenția Parisului a fost Îndreptată În altă parte. Iar când acești ani de furie Înăbușită și așteptări frustrate au culminat cu izbucnirea, la 1 noiembrie 1954, a insurecției organizate, era prea târziu pentru un compromis. Frontul algerian de Eliberare Națională (Front pour la Libération Nationale - FLN) era condus de o generație mai tânără de naționaliști arabi care disprețuiau strategiile moderate și francofile ale predecesorilor lor mai vârstnici. Scopul lor nu era „guvernarea internă” sau reforma, ci independența - obiectiv inadmisibil pentru câteva
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Franța. Al doilea obiectiv era să rezolve conflictul algerian care o subminase Într-un mod atât de dramatic. Un an mai târziu, era limpede că Parisul și Algerul se Îndreptau spre o confruntare. Opinia internațională era tot mai favorabilă Frontului de Eliberare Națională și dezideratului său de independență. Britanicii acordau independența coloniilor lor africane. Chiar și belgienii au eliberat Congo În iunie 1960 (deși Într-o manieră iresponsabilă și cu rezultate dezastruoase)7. Algeria colonială devenea rapid un anacronism, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asemenea evreilor marocani Înaintea lor -, spre Franța, unde vor forma cu vremea cea mai mare comunitate evreiască din vestul Europei, predominant sefardă. Mulți arabi au părăsit și ei Algeria independentă. Unii au plecat pentru că anticipau guvernarea opresivă și dogmatică a Frontului de Eliberare Națională. Alții, În special cei care cooperaseră cu francezii sau serviseră ca personal auxiliar pe lângă poliția franceză și autoritățile militare - așa-numiții harkis -, au fugit de furia previzibilă a naționaliștilor victorioși. Mulți dintre ei au fost prinși și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În legătură cu finanțarea americană pentru construcția barajului de la Assuan, secretarul de stat american Dulles a Întrerupt negocierile la 19 iulie. O săptămână mai târziu, la 26 iulie, Nasser naționaliza Compania Canalului Suez10. Reacția inițială a puterilor occidentale a fost formarea unui front comun: Marea Britanie, SUA și Franța au convocat o conferință la Londra pentru a decide adoptarea unei atitudini. Conferința s-a ținut conform Înțelegerii și, la 23 august, a fost conceput un plan pe care ministrul australian Robert Menzies urma să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu se bucurau de respect, opiniile lor nu erau ascultate. Din ce În ce mai multe voci solicitau o inițiativă sporită din partea lucrătorilor, mai multă autonomie profesională, chiar autogestiune (self-management). Aceste probleme nu mai fuseseră pe agenda conflictelor de muncă În Europa de pe vremea Frontului Popular, În 1936. Sindicatele și partidele politice le scăpaseră din vedere, ocupate fiind cu revendicări tradiționale și mai ușor de manipulat: salarii mai mari, zile de lucru mai scurte. Dar ele se Întâlneau pe undeva cu retorica studenților radicali (cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mii de susținători ai lui Mitterrand (În general tineri) care dansau pe străzi, era „marea seară”, ajunul revoluției, momentul unei rupturi radicale cu trecutul. Rezultatele electorale nu justificau o asemenea impresie. Ca și În alte răsturnări de situație electorale - victoria Frontului Popular În aprilie 1936, cu care triumful lui Mitterrand a fost imediat comparat, sau alegerea lui Margaret Thatcher În 1979 -, votul francez din 1981 nu a fost complet redistribuit. De fapt, Mitterrand a avut chiar un rezultat mai mic decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru Apărarea Drepturilor Omului și Drepturilor Civile (Ruch Obrony Praw Cz³owieka i Obywatela - ROPCiO), format câteva luni mai târziu, era de a face cunoscută violarea libertăților civile ale muncitorilor, de a le asigura asistență juridică și de a forma un front comun. Trei ani mai târziu, În decembrie 1979, intelectualii din conducerea KOR (evrei, catolici, foști comuniști sau necomuniști) aveau să formuleze și să publice o „Cartă a Drepturilor Muncitorilor”. Crearea - sau mai degrabă afirmarea - unei sfere civile autonome În Polonia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care se confruntau liderii sovietici nu se afla nici În Europa, nici la Washington, ci la Kabul. Cu tot respectul pentru revelația tardivă a lui Jimmy Carter privind ambițiile strategice sovietice, invazia din Afganistan din 1979 nu era un nou front În lupta strategică dintre comunism și Lumea Liberă. Ea s-a datorat mai degrabă unor temeri legate de probleme interne. Recensământul sovietic din 1979 indica o creștere fără precedent a populației musulmane din Asia Centrală sovietică. În Kazahstanul sovietic și În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a Înclinat brusc În defavoarea regimului. La Început, armata păruse să fie de partea dictatorului, ocupând străzile capitalei și trăgând În demonstranții care Încercau să ocupe studiourile televiziunii naționale. Dar, Începând cu 22 decembrie, soldații, aflați acum sub comanda unui Front al Salvării Naționale (FSN) care controla clădirea televiziunii, au trecut de partea demonstranților și s-au opus trupelor bine Înarmate ale Securității. Între timp, Ceaușeștii au fost prinși, arestați și judecați sumar. Condamnați pentru „crime Împotriva statului”, ei au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
transformat Într-un consiliu de conducere provizorie și - după ce numele țării a fost schimbat În „România” - ca președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) a fost numit pe propriul său lider, Ion Iliescu. Acesta, ca și ceilalți membri ai Frontului, era un fost comunist care se distanțase de Ceaușescu cu câțiva ani Înainte și care putea poza În „reformist”, fie și numai pentru că Îl cunoscuse pe tânărul Mihail Gorbaciov În timpul studenției. Dar adevăratul motiv pentru care Iliescu a ajuns la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu și premisele și practicile lor Înrădăcinate: Iliescu n-a făcut nimic pentru a Împiedica tulburările de la Târgu-Mureș de pe 19 martie, unde opt oameni au fost uciși și trei sute răniți În atacuri coordonate asupra minorității maghiare locale. Mai mult, după ce Frontul Salvării Naționale a câștigat cu o majoritate covârșitoare alegerile din mai 1990 (la care promisese inițial că nu va participa) și el Însuși a devenit În mod oficial președintele țării, Iliescu nu s-a sfiit În iunie să aducă minerii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a comemora deportările letone din 1949, iar În iunie a avut loc o demonstrație pentru a marca expulzările din 1940. Uniunea Scriitorilor din Letonia, până atunci obedientă, a ținut o ședință neobișnuit de animată unde s-a vorbit despre un Front Popular Leton. Câteva săptămâni mai târziu, sub auspiciile unui Club de Protecție a Mediului declarat apolitic, a apărut Mișcarea pentru Independența Letoniei. În Estonia, cursul evenimentelor a fost aproape identic: după comemorările din 1987 și o serie de proteste ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evenimentelor a fost aproape identic: după comemorările din 1987 și o serie de proteste ale ecologiștilor s-a născut prima Societate Estonă a Patrimoniului Național, dedicată conservării și restaurării monumentelor culturale locale; apoi, În aprilie 1988, a fost creat un Front Popular al Estoniei, iar În august (la o lună după sora ei letonă) Mișcarea pentru Independența Națională a Estoniei. Cel mai important aspect al acestor evenimente istorice incipiente În Letonia și Estonia era Însăși existența lor - și nomenclatura neobișnuit de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anulat decretele, așa cum respinsese Înainte și inițiativa estonă; În rest, guvernul s-a abținut de la orice intervenție. Pe 8 octombrie 1989 (ziua În care Gorbaciov a avertizat public Berlinul de Est că „viața se răzbună pe cei care amână”), când Frontul Popular Leton și-a anunțat intenția de a proclama independența totală, autoritățile sovietice erau prea Îngrijorate de agravarea crizei din Germania pentru a mai interveni. Dar, pe 18 decembrie, Partidul Comunist Lituanian s-a scindat; o majoritate zdrobitoare voia independența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ales cei din capitala Chișinău, vorbeau bine rusa și se considerau cetățeni sovietici; pe de altă parte, legătura cu românii (prin istorie și limbă) era o punte către Europa și constituia baza cererilor repetate de autonomie. Când a apărut un „Front Popular”, În 1989, principalul său obiectiv a fost ca româna să devină limba oficială a republicii, concesie acordată chiar În acel an de autoritățile comuniste locale. Nu au lipsit discuțiile incendiare (mai mult speculative și descurajate explicit de la București) despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca româna să devină limba oficială a republicii, concesie acordată chiar În acel an de autoritățile comuniste locale. Nu au lipsit discuțiile incendiare (mai mult speculative și descurajate explicit de la București) despre „reîntregirea neamului”. După alegerile din 1990, În care Frontul Popular a câștigat majoritatea, noul guvern a schimbat numele republicii din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească În Republica Socialistă Sovietică Moldova (ulterior doar Republica Moldova) și apoi, În iunie, s-a declarat stat suveran. Aceste schimbări mai mult simbolice au cauzat neliniște
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
azil. Vlaams Blok În Belgia, Dansk Folkeparti (Partidul Poporului Danez) În Danemarca și Liga Nordului În Italia au exploatat toate un registru asemănător - cum o mai făcuseră și În trecut, dar de această dată cu mai mult succes. În Franța, Frontul Național al lui Jean-Marie Le Pen a adoptat o poziție similară, dar Îndoielile francezilor cu privire la extinderea europeană nu se limitau la extremele spectrului politic. Nu era un secret pentru nimeni că autoritățile franceze s-au opus mult timp extinderii UE
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sectare sau naționaliste; Dansk Folkeparti sau List Pim Fortuyn În Olanda erau recente și surprinzător de populare. Toate se dovediseră neașteptat de versate În exploatarea sentimentului „antiimigraționist”. Fie că perorau Împotriva „minorităților etnice”, precum Partidul Național Britanic, fie că, asemenea Frontului Național al lui Jean-Marie Le Pen, vizau „imigranții” (În germană, termenul preferat era străinii sau veneticii), partidele de extremă dreaptă nu duceau lipsă de simpatizanți. Pe de o parte, Încetinirea creșterii economice și vulnerabilitatea În fața forțelor economice globale Îi expuneau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la o instabilitate economică fără precedent În istoria recentă. Pe de altă parte, vechile organe ale stângii politice care să adune și să mobilizeze această nesiguranță a zilei de mâine sub flamura luptei de clasă nu mai existau: nu Întâmplător, Frontul Național a avut cele mai bune rezultate În districte care erau odinioară fiefurile Partidului Comunist Francez. Faptul că În mijlocul populației majoritare creștea o minoritate vizibilă, cu trăsături culturale străine - și perspectiva că tot mai mulți străini se vor năpusti la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
răspundă astfel la propaganda unei clici neofasciste care putea aduna doar 48.000 de voturi În Întreaga țară - o cincime de procent, cu doar 40.000 mai multe decât Monster Raving Loony Party, Partidul țicniților. Franța era altă poveste. Aici Frontul Național avea o problemă (imigranții), o susținere de masă (2,7 milioane de votanți la alegerile generale din 1986) și un lider charismatic care se pricepea de minune să transforme insatisfacția publică difuză Într-o nemulțumire concretă și În prejudecată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și În prejudecată politică. Cu siguranță că extrema dreaptă n-ar fi avut niciodată un asemenea succes dacă Mitterrand nu ar fi introdus cu cinism un sistem de reprezentare proporțională conceput pentru a asigura succesul parlamentar (și vizibilitatea națională) al Frontului Național - divizând și slăbind astfel principalele partide conservatoare. Cert este că 4,5 milioane de francezi l-au susținut pe Le Pen În alegerile prezidențiale din 1995, număr care a urcat la 4,8 milioane În aprilie 2002, când liderul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
compatrioții lui italieni, Jurnalul Annei Franck (un document mult mai accesibil, ce-i drept) a devenit În Germania un bestseller absolut, cu peste 700.000 de exemplare vândute până În 1960. Autointerogația germanilor a Început când investigațiile tardive asupra crimelor de pe frontul de est au declanșat o serie de procese. De la procesele Împotriva membrilor „Grupurilor de Intervenție” din timpul războiului, derulate la Ulm În 1958, la arestarea și punerea sub acuzare a lui Adolf Eichmann și până la procesele gardienilor de la Auschwitz desfășurate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]