25,860 matches
-
de aristocrație, beri, mititei, cîrnăciori, un fel de chermeză, numai că totul e pe tăcute, pe înfundate. Intră în grupuri de cîte cinci, caraghioși și înspăimîntători totodată, cinci cămăși negre cu centură și diagonală, cu insigna în piept, albe, galbene, albastre, depinde de rang, cu stilet la șold, încruntați, mestecă mărunt, încet, își mișcă alene capul pentru a privi în jur, de parcă ar avea gît de lup. Clienți, domnule Mihail, se ridică încetișor și părăsesc grădina aproape în vîrful picioarelor. Toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
grădinii raiului, care la Început păruse tuturor o scorneală - când se mai pomenise ca soarele să strălucească zi și noapte, ori să nu mai existe durere și moarte? - va fi Înfățișată cu atâta Însuflețire și har de tinerii cu ochi albaștri și blajini, Încât lumea ajunsese să‑i creadă. Când un neadevăr este rostit cu neostoire, lumea Începe să creadă. Căci oamenii au nevoie de credință. Așa că mulți tineri și‑au pus În grabă crepidele și‑au pornit‑o pe urmele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
vis? Străluminarea de care‑și ferea ochii până n‑avea să iasă cu totul din grotă, legănat ca‑ntr‑o barcă pe umerii robuști ai purtătorilor săi, care Îl va inunda ca o apă, Îi va scălda sufletul În limpezimea albastră, văluroasă, ca În apa botezului, până la gât, amețindu‑l cu o blândă desfătare care venea din trecutele trăiri ale sufletului său, vise depărtate ce‑i biciuiau ochii ca o văpaie, ca aripile pârlite ale Îngerilor, Încât el va Închide ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
trei cu ochii pironiți la azuriul cerului ca la o minune a lumii. Oare și ăsta era tot vis? Încremenirea lor Înfocată, seninătatea, cucernicia față de soare și de lumina zilei lui Dumnezeu, ochii lor țintuiți la bolta cerului, la bolta albastră a cerului, fără urmă de nor, de un albastru mistuitor, de un albastru tămăduitor, de un albastru albastru - o minune a cerului? Oare și ăsta era tot vis? Și atunci simți bucuria trupului său care se despuiase de Învelișul muced
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
vis? Încremenirea lor Înfocată, seninătatea, cucernicia față de soare și de lumina zilei lui Dumnezeu, ochii lor țintuiți la bolta cerului, la bolta albastră a cerului, fără urmă de nor, de un albastru mistuitor, de un albastru tămăduitor, de un albastru albastru - o minune a cerului? Oare și ăsta era tot vis? Și atunci simți bucuria trupului său care se despuiase de Învelișul muced, vâscos al beznei, era o desfătare copilărească a pielii, a măruntaielor și a oaselor, o bucurie a oaselor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
nu mai era vis; mai avea Încă În urechi glasul acela, deci nu atât chipul, ci glasul extaziat, Înfiorat de teamă ori de ardoare. „Oh, fiți binecuvântați!“ Deodată, cum stătea nemișcat În car, văzu o barbă roșiatică și niște ochi albaștri ai unui tânăr care se aplecă deasupra lui de‑a curmezișul, deci cu chipul răsturnat peste fața sa, care, Îndoit peste el, Îi lua tot soarele. „Oh, fii binecuvântat!“ Oare lui, lui Dionisie, Îi vorbea, ori visul sau nălucirea Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său lăuntric ori glasul nălucirii sale lăuntrice? Iar Dionisie: „Cine ești?“ cu o voce pierită, minunându‑se și el de ce‑i ieșise. Dar parcă privirea semeață dispăru din ochii aceia albaștri pe care și‑i lăsă În jos, coborându‑și genele, și ele roșiatice la vârfuri, așa că doar buzele Începură iar să fremete: „Oh, fii binecuvântat! Sunt sclavul tău și al stăpânului tău!“ Oare și ăsta era tot vis? Buzele acelea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
desene, formule. Și tabla era la fel, mai mult neagră decât verdeînchis (cum fusese cândva), roasă și ea, căci liniile, care altădată trasau pătrățele, abia se mai zăreau, și asta numai pe margini. Catedra era Înfășurată Într‑o hârtie ordinară, albastră, fixată cu pioneze de tăblie. Ferestrele Înalte aveau zăbrele, ca În mănăstirile din romane. Ăsta era gimnaziul de fete! Deci nici urmă de chiotele de entuziasm În care se treziseră În zorii zilei, Înainte de răsăritul soarelui, ca s‑o pornească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
obiect plutitor, lăsându-se foarte usor prinși cu ajutorul unei momeli puse într-un cârlig. Un lucru curios cu privire la ei este că în momentul când sunt trași pe punte culoarea lor frumoasă, argintie, se transformă într-un auriu murdar, cu pete albastre, însă după ce mor își recapătă culoarea de la început. Oamenii de pe Marara îi capturau folosindu-se de harpoane sau de cârlige de sidef, de os sau de lemn, pe care le fabricau cu multă răbdare, cu ajutorul rudimentarelor bucăți de coral, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
nu au nimic în comun cu sălbaticii care ne-au atacat. Sunt mai închiși la piele, iar tatuajele lor par foarte simple. Într-adevăr, din câte puteau vedea de la distanță aceea, războinicii nu prezentau decât câteva tatuaje fine, cu nuanțe albaștrii, pe brațe și pe picioare, care nu aveau nimic în comun cu desenele stridente, aproape geometrice, ale bestiei. Așteptară răbdători, dar se dovedi evident că războinicii n-aveau de gand să-i lase, pentru nimic în lume, să debarce pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
face semn să intrați, dar el rămâne în urmă și încuie ușile. Vă închide înăuntru. În dormitor un bărbat e culcat cu fața în jos pe un uriaș pat rotund cu așternuturi albe de mătase. Poartă o pijama de mătase albastră, lucitoare, și picioarele lui desculțe atârnă pe marginea patului. Angelique își scoate o mănușă, trăgând de degete, apoi pe cealaltă, și îngenuncheați amândouă pe covorul gros, și amândouă luați în primire câte-un picior. Nu vezi fața bărbatului, doar părul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
astea sunt adevărate. Apăsând unde a apăsat Angelique, lucrând zona reflexului genital de pe suprafața plantară a călcâiului, l-a făcut pe bărbat să geamă cu fața în pernă. Înainte să-ți obosească mâinile, omul nechează, scăldat în sudoare, cu mătasea albastră a pijamalei lipită de spate și de pulpe. Când a tăcut, când nu-ți poți da seama nici dacă mai respiră, Angelique șoptește că e timpul s-o ștergem. Omul de la birou vă dă fiecăreia câte două mii de dolari, bani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
o rasă de sclavi, a spus domnul Whittier, ca să învețe un grup de oameni controlat până atunci de alții cum să-și creeze propriile vieți, Moise a trebuit să fie un nemernic. Așezată pe marginea unui scaun îmbrăcat în catifea albastră, Miss America încuviința dând din căpșorul blond. Scuturându-și buclele. Înțelegea. Înțelegea. Apoi a spus: — Cheia? Și domnul Whittier i-a spus: — Nu. Avea pe genunchi o pungă argintie de plastic Mylar plină cu pui Marsala, și peste tot în jurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
încuviința dând din căpșorul blond. Scuturându-și buclele. Înțelegea. Înțelegea. Apoi a spus: — Cheia? Și domnul Whittier i-a spus: — Nu. Avea pe genunchi o pungă argintie de plastic Mylar plină cu pui Marsala, și peste tot în jurul lui covorul albastru era peticit cu bucăți lipicioase de mucegai. Fiecare pată umedă ca o umbră cu brațele și picioarele întinse. Ca o nălucă mucezită. Luând o lingură plină cu bucăți de pui Marsala, domnul Whittier spune: — Până când nu vei reuși să ignori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
carton. Și apă curentă. Abia apucai să citești zece pagini dintr-un roman cu vampiri, și cina era gata. În loc de vreascuri și apă fierbinte, în perna argintie găseai chiftea de casă sau tocană de vită Stroganoff. Ne așezam pe covorul albastru al scărilor din hol, o cascadă cu falduri albastre, cu fiecare treaptă îndeajuns de lată încât puteam sta toți unul lângă celălalt și coatele nu ni se atingeau. Era aceeași tocană Stroganoff pe care președintele și membrii Congresului ar mânca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
pagini dintr-un roman cu vampiri, și cina era gata. În loc de vreascuri și apă fierbinte, în perna argintie găseai chiftea de casă sau tocană de vită Stroganoff. Ne așezam pe covorul albastru al scărilor din hol, o cascadă cu falduri albastre, cu fiecare treaptă îndeajuns de lată încât puteam sta toți unul lângă celălalt și coatele nu ni se atingeau. Era aceeași tocană Stroganoff pe care președintele și membrii Congresului ar mânca-o în timpul unui război nuclear, în buncărul lor ascuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
cu ochii exoftalmici și injectați în dosul lacrimilor, și spuse: E chiar viața mea în joc. Cu o mână vârâtă în buzunar, după următoarea pastilă. Și, desigur, domnul Whittier clătină din cap, nu. Stând acolo în scaunul lui de catifea albastră, cu holul căptușit cu aur și catifea în juru-i, domnul Whittier luă o lingură de ciorbă de midii dintr-o pungă de plastic Mylar și spuse: — Zi-mi o poveste despre tatăl copilului. Scrie-mi scena în care l-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
o perie de scos pete sau o roată de fitness nu pot vorbi. Pur și simplu un material tonic, care să binedispună. Pe monitor, pielea care-i atârnă babalâcului pe gât e împăturită, și cutele strânse sunt vârâte în gulerul albastru apretat, închis până sus. Cu toate astea, doar stând acolo, înghițind în sec, excesul de piele se revarsă peste guler așa cum se revarsă colăceii fetei din fotografie peste talia blugilor. În poza asta parcă nici nu-i aceeași fată. Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
de pază s-o escorteze afară. Asta ca să poată termina rapid și să preia transmisiunea rețelei mamă - seriale siropoase și talk-showuri cu vedete - la ora zece fix. Babalâcul de pe monitor poartă aceeași cămașă și cravată ca spilcuitul. Are aceiași ochi albaștri. Are o idee bună. Doar că prea târziu, atâta tot. — Lasă-mă să-ți fac o favoare, îi spune spilcuitul blondei. Ținând încă în mână poza ei de dinainte, o întreabă: Pot să-ți dau un sfat bun? Sigur, răspunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
eu urmez... Și, la naiba, cu mult mai rău decât faptul că e prea blondă, mai rău decât faptul că i-a distrus hainele și freza, slăbănoaga noastră s-a și îndrăgostit de el. 4 În holul îmbrăcat în catifea albastră ceva se rostogolește duduind pe scări din umbra primei galerii. Cu fiecare treaptă bufnetele sunt tot mai puternice, până când devin bubuiturile unui obiect întunecat, rotund, în penumbra de la etajul al doilea. E o bilă de bowling, bubuind în jos pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
umbra primei galerii. Cu fiecare treaptă bufnetele sunt tot mai puternice, până când devin bubuiturile unui obiect întunecat, rotund, în penumbra de la etajul al doilea. E o bilă de bowling, bubuind în jos pe mijlocul scării. Rostogolindu-se neagră pe covorul albastru al holului, bila de bowling a Sorei Justițiare trece pe lângă Cora Reynolds, care-și linge lăbuțele, apoi pe lângă domnul Whittier care bea cafea solubilă în scaunul lui cu rotile, apoi pe lângă Lady Zdreanță și soțul ei de diamant, și-apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
întâmplă. Nu se aude nici o alarmă. Nu vine nimeni să spargă cu securea ușile de incendiu ferecate și s-o salveze. Să ne salveze. De fiecare dată nu s-a întâmplat nimic. Domnul Whittier stă pe o sofa de catifea albastră, sub frunzele de sticlă ale unui candelabru mare cât un nor scânteietor. Deja Pețitorul le spune candelabrelor „copaci”. Atârnă șiruri în mijlocul sălilor lungi, al galeriilor și saloanelor. Le-a numit livezi de sticlă crescute din lanțuri îmbrăcate în catifea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
spre toți cei prezenți în hol. O legănare rapidă a brațului, un tremur și-un zvâcnet al mușchilor ei, și cuțitul s-a înfipt în spătarul unui scaun Empire din celălalt capăt al încăperii. Lama cuțitului zbârnâie înfiptă în catifeaua albastră, mânerul încă vibrează. Din spatele camerei lui video, Agentul Ciripel spune: — Asta așa, ca memento. Cora Reynolds linge încă lip-lip covorul lipicios cu limba ei roz de velur. Contele Calomniei scrie ceva în carnețel. — Așadar, doamnă Clark, spune Lady Zdreanță, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
Vocea Sorei Justițiare strigându-ne să venim repede. A dat peste ceva. A dat peste Lady Zdreanță. Strângând într-o mână un cuțit. Lângă ea o nouă pată. Un lac de sânge peste tot în jur, lățindu-se pe covorul albastru. Părul lung și negru pare să-i fie împletit de-a lungul unui obraz și dispare în gulerul hainei de blană. Dar de la ultima treaptă, când ne apare în mărime naturală, se vede că părul împletit e de fapt sânge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
spune Contele, cu o săptămână înainte de premiera vreunui film... Toți ăia sunt plătiți să stea la coadă. Contele Calomniei pe scenă, stă cu o mână ridicată, ținând o coală de hârtie care-i ascunde fața. În rest poartă un costum albastru, o cravată roșie. Pantofi maro din piele întoarsă. La încheietura mâinii ridicate, un ceas de aur, gravat cu „Felicitări”. Pe scenă, în locul luminii unui reflector, în locul feței, pe coala de hârtie e proiectat un titlu cu corp de literă 72
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]