3,498 matches
-
marginile, pentru că hârtia costă, chiar din punct de vedere ecologic; decât să o ia de la capăt prea de grabă, proza consimte așadar chiar să fie despărțit câte un cuvânt în silabe, ceea ce poezia de obicei nu face, decât poate în delirul avangardelor radicale 235. O asemenea poziție găsește argumente solide chiar în investigarea etimologică a termenilor, știut fiind că în latină prorsus însemna „ceea ce avansează în linie dreaptă”236, în timp ce versus desemna „brazda, șerpuirea, ceea ce avansează câte puțin, apoi se oprește
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
solide aduse de Caius Dobrescu par greu de contestat, căci, într-adevăr, lirica stănesciană este, aproape fără excepție, nu doar impersonală, ci „entuziastă în ceea ce privește fuga de personalitate”333, însă a echivala - prin recursul la un silogism altminteri admirabil - autoreflexivitatea și delirul imagistic cu ficțiunea propagandistică a „limbii de lemn”, pe criteriul lipsei de aderență la real, poate părea oarecum hazardat. E drept că, în cele mai multe situații, la Nichita Stănescu sinele indistinct și proiecțiile astrale capătă întâietate în fața dreptului la propria imagine
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
anterior, din care transpar cu claritate nu atât implicațiile negative ale tranzitivității, cât pericolul dispariției definitive a adevăratei poezii. În plus, nu trebuie să trecem cu vederea împrejurarea că, la Nichita Stănescu vom întâlni îndeajuns de numeroase poeme în care delirul imagistic și jocul liber al semnificațiilor cad în planul secund, fiind puse în slujba unui tip special de reprezentare iconică. Un poem ca Baladă 334, de pildă, rămâne, în mod irevocabil, în ciuda aparentei autoreflexivități, terestru, ironic și profan. 4.7
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
spațiului său de meditație. Acela sugera o statornicie, marea (un spațiu străin) dublează sugestia insecurității și limitează perspectiva salvării. VI Ion Heliade Rădulescu. Trei verbe esențiale: a crea, a plasma, a edifica. Impaciența și lăcomia acumulării „În sfîntul meu nesațiu, delirul meu cel mare” Pentru Ion Heliade Rădulescu a scrie Înseamnă, În sensul cel mai plin, a crea, a face. Noțiunea de gratuitate (plăcere) nu intră În limbajul său. Nici aceea de angoasă, răspîndită printre spiritele Întemeietoare. Limpede, hotărît este la
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de la modele literare cunoscute, Înfățișează naștere universului material și a arhenpelor. Nu interesează, aici, dacă poemul este În Întregime original, interesează doar efortul de a crea un limbaj capabil să cuprindă o idee atît de ambițioasă. Poetul este atins de „delirul creațiunii”, cum singur zice În Serafita, și delirul Îl obligă să inventeze un limbaj nou acolo unde limba existentă nu este suficientă. Imaginația poetică Își creează propriul limbaj. Bachelard plasează imaginația literară În rîndul activității naturale corespunzînd „unei acțiuni directe
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și a arhenpelor. Nu interesează, aici, dacă poemul este În Întregime original, interesează doar efortul de a crea un limbaj capabil să cuprindă o idee atît de ambițioasă. Poetul este atins de „delirul creațiunii”, cum singur zice În Serafita, și delirul Îl obligă să inventeze un limbaj nou acolo unde limba existentă nu este suficientă. Imaginația poetică Își creează propriul limbaj. Bachelard plasează imaginația literară În rîndul activității naturale corespunzînd „unei acțiuni directe a imaginației asupra limbajului” (L’air et les
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a cărui artă poetică o și traduce), dar este și o nevoie mai adîncă la poligraful Heliade de a pune ordine În lumea rebelă a elementelor, de a impune legi, chiar dacă legile lui dau uneori naștere unui vocabular haotic. Niciodată delirul său nu este Însă atît de mare Încît să nu se simtă În poem dorința de a supune obiectele, cum zice el, „În sfadă”. Evaziunile onirice (În poemul În XX de părți: Visul) sînt bine supravegheate, zborul se Încheie de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-i, În fapt, decît pauza (o mică pauză) a unei mari trufii creatoare. Trebuie, totuși, precizat că trufia, sentimentul vastității, deprinderea de a vedea enorm, pe scurt, nelimitatul nu capătă În demersul lui Heliade o libertate totală. Vastul, plinul, enormul, delirul creației se desfășoară sub un regim al ordinei. Nelimitatul nu duce la pierderea identității. Undeva, departe, există un hotar peste care imaginația nu trece pentru a nu „desfigura”, „des-mădula” obiectul liric. Heliade este mai cu seamă un poet al grandioasului
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
legile. Heliade vrea să depășească repede antitezele, să ajungă la echilibru și, te plan liric, acest lucru se traduce prin dorința de a depăși starea de „volbură”: „Ce-amestec și Într-Însa și-n mine volbora”. Condiția este ca volbora, delirul să nu țină prea mult, cărarea dreaptă să fie aflată, cutremurul din tării să aibă un sfîrșit, o vreme, cel puțin, pînă ce spiritul Își recapătă suflul și un nou delir se naște. Heliade adoră, pe scurt, obiectul liric indiferent
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Însa și-n mine volbora”. Condiția este ca volbora, delirul să nu țină prea mult, cărarea dreaptă să fie aflată, cutremurul din tării să aibă un sfîrșit, o vreme, cel puțin, pînă ce spiritul Își recapătă suflul și un nou delir se naște. Heliade adoră, pe scurt, obiectul liric indiferent de natura lui. Ceea ce spune Într-un loc privitor la eros („objectul adorabil ardorilor materne”) se poate extinde asupra Întregii sale estetici, Adorația, care află forma ci supremă În viziunile celești
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
momentele cele mai interesante din punct de vedere liric. Confesiunea atinge atunci zone mai profunde și coaja retorismului se subțiază. Semnificativă este partea a VIII-a a poemului, nu cu totul străină de o intenție explicativă: „În sufletul meu nesațiu, delirul meu cel mare, Pe dragele ființe ardeam să le privesc, Și s-aprindea În mine o naltă Înfocare De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc. Ele fugea de mine ș-În veci mi-era de față; În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mea rușine mai repede zburam”, dar explicația este, din fericire, tulbure, imaginile sînt fugitive, dragile ființe” ale poetului se aburesc, pier În văzduh (văzduhul visului), și mesajul de la suprafața versurilor se Întunecă. Ce este, Încă o dată, acest sfînt nesațiu, acest delir mare, dar nalta Înfocare, dar, mai cu seamă, cum să citim versul: „Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-nțraripam”?! De citit Îl putem citi În litera alegoriei, dar ceva rămîne neexplicat, o temă nouă, scăpată de rația poetului, se substituie
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nostalgie de Înălțare. La Heliade căderile și Înălțările alternează și adesea (ca În poemul de firitisire de Anul nou, La Maria) se Împacă pe teren moral. Poetul e din nou bătrîn, adică Înțelept, Părinte. Laudă prieteșugul, pacea, paternitatea și rememorează „delirul tinereții”, văpaia unui „nemernic foc”, „suspinurile fugătoare”, dar fără regret. Grijile lui vin din altă parte: „Soț, tată plin de rane ce Încă sîngerează, Tovaroș bucuriei ș-al timpilor scîrbiți, El, o, soție dragă! el vine de-ți urează: Ani
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Într-o limbă barbară: „A! bellă ești, dilecto! și capellura-ți blondă, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor, Cu buclele lui Phebu te-mmantă, te circondă Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!” Femeia provoacă nu numai un extaz spiritual, dar și delirul creațiunii, acel impavid nesațiu pe care l-am Întîlnit În multe versuri. SÎnt momentele (fericite) În poem cînd Heliade Își uită tema și deschide versul spre ceea ce am putea numi un discurs al discursului: „La singura-ți vedere delirul creațiunii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și delirul creațiunii, acel impavid nesațiu pe care l-am Întîlnit În multe versuri. SÎnt momentele (fericite) În poem cînd Heliade Își uită tema și deschide versul spre ceea ce am putea numi un discurs al discursului: „La singura-ți vedere delirul creațiunii Cu totul mă coprinde, mă simț zeu din atom, Întreg realitate, nu fruct al ficțiunii, Și fur din ceruri focul spre a crea pe om”. Dar, din nefericire, asemenea Întreruperi sînt rare. Heliade, care vorbește despre toate, vorbește inadmisibil
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un minut: „minutul cel Încîntat”, „minutul cel dorit” (Nu, a ta moarte...). Înainte de acest minut fericit este așteptarea, după el reapare soarta geloasă („jaluză d-al meu bine făcu nenorocirea un semn și te pierdu...”). În acest limitat timp de „delir”, de fericire la care participă și puterile cerești, Îndrăgostitul trăiește o clipă de intimitate și Îndrăznește să-și apropie „obiectul de iubit”. O apropiere prin intermediul privirii: „Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare Subt vălul ce sălta; Te privii În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Eminescu Cu productivul, inegalul D. Bolintineanu, poezia română se deplasează spre sud, spre zona orientalo-mediteraneană, acolo unde se amestecă miturile. Florile Bosforului, Macedonele, puternicul poem Conrad inventează un spațiu liric În care natura este magică și pasiunile ating forme de delir. Eminescu va duce lirica română, prin cultură și imaginație, spre nord, spre miturile borealice. Cu mai puțin talent și cu o spiritualitate redusă, Bolintineanu Îl precede În ambiția de a depăși granițele inspirației locale, dar Într-o direcție contrară. El
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
albă ca mărgăritarul, gîtul de crin, ochii de foc, gura lor este un rubin grațios și mîna e subțire și dalbă. PÎnă și singurătatea este În acest ținut o fantasmă dulce, ca și durerea, melancolia, cuprinse, toate, de starea de delir a plăcerii. Sun-ul este, Încă o dată, dumnezeiesc, lunea doarme, amoroasă, peste un strat de roze și crini, sînii eroinei liliale sînt desfătători și parfumați ca niște „dragi gradine”... Se observă la Bolintineanu efortul de a implica Într-un chip
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
crin frumos”... Crinul devine, la rîndul lui, un determinant de preț pentru obiectul erotic: gîtul, corpul, sînul (Îndeosebi sînul) primesc atributele aristocratice ale crinului: „adu-mi sînul tău ca crinul Unde dulci dorințe cresc” oftează poetul și, tot el, În delirul adorației, vorbește de o vale umbroasă unde se oficiază ritualuri sacre: „Peste sînul tău de crin E o vale ce pătrunde Sau o umbră ce-o ascunde, De mistere loc divin!”... Roza, amarantul, crinul ne introduc În altă sferă a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este, pentru ei, o chezășie a amorului. Heliade are, dintre toți, sentimentul iubirii ca energie cosmică. Trăiește frenetic sub semnul caroului. El cîntă nașterea universului și nunta mistică a elementelor. Erosul este forța care mișcă, Într-adevăr, astrele și provoacă delirul creațiunii. Asachi, Înaintea lui Heliade, avea intuiția amorului cosmic În niște versuri triste și noduroase: „Acea rază nemurindă, pentru glorie creată, Ce lucit-au peste mine Încă-n timpul de giunie Aleu, s-a Înturnat iarăși la obîrșia-i necurmată Dar
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de valori a lui Conachi vine sînul sub forma, uneori, mai Îndrăzneață a țîțișoarei. Complexitatea simbolică a ochiului s-a putut constata. Vocația sinului e să „Înghie”: „Spre sînul cel de albcțc, Alunei patima mă-nghie”... Ochiul provoacă pasiunea, sînul naște delirul erotic. „SÎnuri cu mici țîță” (Cine-i Amoriul?), „țîțișoara dezvelită” cutremură, smintesc simțurile. Farmecul lor (unul dintre...) vine din albețea lor. Din sin izvorăsc nurii, blindera și dulceața, trei din componentele pasiunii erotice. Aerul ce aburește I Dintr-un sîn
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și răbdarea este, de obicei, răsplătită. Poezia română nu mai cunoaște un caz asemănător de tenacitate. Dublu record: În durată (Conachi nu Încetează să scrie versuri erotice nici la bătrînețe) și În intensitate: pasiunea trăiește intr-o perpetuă stare de delir. Curios, inima nu explodează niciodată. S-a obișnuit cu acest puls infernal. Menirea ei este să trăiască pe culmile durerii, așteptînd milostivirea. Anton Pann antrenează, Într-un irmos, toate părțile trupului În aventura sentimentală: ochii, limba, pieptul, buzele, mîinile, chiar
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un potop de tînguire”. Formulă oximoronică pentru că potopul presupune o dizlocare violentă, o agresiune fără margini, În timp ce tînguirea implică o oboseală, o ritmicitate potolită, o Împăcare, În fine, cu ordinea dezastrului interior. Asta și vrea să sugereze Conachi: resemnarea În delirul (potopul) nenorocirii, plăcerea de a trăi pe buza prăpastiei. Toate versurile sînt jeluitoare, toate vorbesc de un „aht”, de un chin cotropitor, incit imaginea finală este aceea a unei existențe copleșite de o mare pasiune. O pasiune devastatoare care atinge
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pedepsele crude, În fine, parfumurile și culorile unui orient delirant. Onomastica se modifică În poezie, Într-adevăr, după 1840.* În 1846, I. Catina se adresează unei Elize: „Tu ești Înger, eu sînt demon”. Al. Pelimon, pentru care „viața este un delir”, iar Amorul un mister și o beție, are ca muze pe Emilia și pe Ecaterina. Beatricea lui C.D. Aricescu (Arpa română, 1852) se cheamă Eliza, nume care apare și la Racine și la Molière. Dimitrie Dăscălescu (Ziorile, 1854) are de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Un vis moralizator. „Poruncitorul” deget. Regimul statului divin. Un complex œdipian În lumea arhanghelilor și imaginea surpării universului. Nunta cosmică. Ordinea „adamiană”. Erosul heliadesc. Figura conjugalității. Zburătorul și originea unei boli necunoscute. Dragostea ca energie ascensională. Femeia și „misticul trianglu”. Delirul creațiunii, iarăși. Un discurs format din mai multe discursuri. Figura „hrăpirii”. Cele trei muze ale lui Heliade: muza cetățeană, muza astrală și muza buclucașă. VII. Grigore Alexandrescu. Lipsa modelelor. O modestie numai pe jumătate sinceră. „A mări frumos”. Figura desăvîrșirii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]