2,127 matches
-
teritorial-politice. Dar lumea aceasta dunăreană-dobrogeană este confruntată, în secolele X-XI, cu prezența masivă a pecenegilor. După ce-am zugrăvit contextul social-politic, vom urmări în continuare unele aspecte ale vieții bisericești în evul mediu timpuriu. Dobrogea și Banatul, vechi provincii romane dunărene, ne oferă date concrete despre organizarea bisericească și civilizația din regiune. Aceste două provincii au cunoscut cea mai intensă viață istorică feudală timpurie, iar influența lor a iradiat și în părțile învecinate, Moldova meridională și Oltenia apuseană (Severinul). În perioada
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lui Ivan Rostislavici (numit și Berladnicul), pretendent la tronul Rusiei haliciene. El este amintit pentru prima dată la Dunăre, în 1144, în momentul în care este izgonit de cneazul Vladimir al Kievului. Cneazul Ivan rămâne mai mult timp în regiunile dunărene, apoi, sprijinit de "mulți cumani" și berladnici (turanici), el pătrunde pe teritoriul Haliciului. De-aici rezultă că prezența efemeră a lui Rostislavici în teritoriile din sudul Moldovei nu implică apartenența acestora la statul Halici. Nici acordarea de posesiuni la Dunăre
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
negată nici stabilirea altor elemente etnice-în spațiul danubiano-pontic, bizantinii au trebuit să-și aducă proprii lor oameni, greci se așează alături de autohtoni, elemente cu preocupări militare, administrative și comerciale. Elementele împlantate de bizantini au contribuit la urbanizarea așezărilor din regiunea dunăreană. Cercetările arheologice din centrele aflate în drepta Dunării indică o creștere a populației în prima jumătate a secolului al XI-lea. Economia și relațiile sociale erau evoluate, ca și în alte părți ale spațiului românesc. Bizantinii au trecut curând la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se găsește o circulație monetară atât de intensă ca în Dobrogea. Așezările dobrogene de pe malul drept al Dunării erau orașe în adevăratul înțeles al cuvântului-aspectul lor urban era atât de pregnant, încât bizantinii înșiși au numit aceste locuri "regiunea orașelor dunărene" sau paristriene. Dar și alte așezări românești din interior, precum Slon-Prahova, Fundu Herții-Botoșani, Dersca-Orhei, Horodiștea, și cele din Transilvania, Alba Iulia, Dăbâca, Cluj-Mănăștur, prin elementele de fortificație, prin funcțiile lor militare și social-economice, ca reședințe ale unor țări, depășiseră stadiul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în cele slavone).13 Structuri politice la Dunărea de Jos Contactele politice și culturale ale populației autohtone românești din nordul Dunării cu Imperiul, întrerupte prin năvălirea slavo-bulgarilor, în secolul al VII-lea, au fost reluate odată cu revenirea acestuia în regiunea dunăreană. Instalată solid în sudul fluviului, la începutul secolului al XI-lea, stăpânirea bizantină s-a extins și la nord de Dunăre, nu numai prin pătrunderea monedei sale (vezi cap. VIII), dar și prin expedițiile militare întreprinse aici. Această nouă etapă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost acordată în ultima vreme mixo-barbarilor, adică totalitatea supușilor bizantini de origine negrecească. În cazul themei Paristrion, prin mixo-barbari trebuie să înțelegem populația alcătuită, în primul rând, din autohtoni (români), dar și din slavo-bulgari, pecenegi și alte etnii. În zona dunăreană, se alcătuiseră uniuni teritoriale, cu dimensiuni politice și militare, care includeau autohtoni, ca și alogeni. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, se închegaseră pe malul sudic al Dunării, formațiuni politice autonome, alcătuite din alogeni și localnici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a fiscului bizantin, care pretindea dări în bani pentru întreținerea armatei și a curții. Aici, la Dunăre, nu doar geograful arab Edrisi, dar și bizantinii vorbesc despre "multe și mari orașe", cronica rusă face mențiune despre cele "80 de goroduri" dunărene, prevăzute cu elemente de autonomie: "o mulțime adunată din orice limbă (neam) și care întreținea o oaste nu mică". Această nouă ordine de lucruri, cu formațiuni politice locale, sub autoritatea superioară a comandantului bizantin, ce se încheagă în aceste părți
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
prevăzute cu elemente de autonomie: "o mulțime adunată din orice limbă (neam) și care întreținea o oaste nu mică". Această nouă ordine de lucruri, cu formațiuni politice locale, sub autoritatea superioară a comandantului bizantin, ce se încheagă în aceste părți dunărene, Iorga nu ezită să o numească "Vlașca de la Dârstor", o "țară" românească aflată în sudul fluviului, pentru a o deosebi de cea din nord.17 O scriere bizantină, Fragmente ale toparhului grec, ce datează din secolul al XI-lea, face
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au apelat la "stăpânitorul de la nord", mai ales că "cei ce locuiau la sudul fluviului nu se deosebeau prin felul lor de viață de obiceiurile de acolo". În momentul în care dregătorul bizantin, logofătul Nicephoros, vrea să lezeze această autonomie dunăreană, orașele refuză să se supună, preferând dominația pecenegilor care le respectau drepturile. Confruntată cu revolta de la Dunăre, stăpânirea bizantină a hotărât să trimită la fața locului pe vestarhul Nestor, om de încedere al împăratului, de neam ilir (albanez), cu titlul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunăre și ocrotește autonomia lor. P. P. Panaitescu zugrăvește și el starea complexă, paradoxală din această zonă, unde locuitorii preferă pe "stăpânitorul de la nord", în mod cert, hanul pecenegilor liberi din câmpia munteană, care a luat sub apărarea lui orașele dunărene și le-a dat pământ în țara lui, din nordul Dunării. Avem de-a face cu o populație locală, autohtonă, dar amestecată, pe ambele maluri ale Dunării, dar care nu apelează la împăratul bizantin și comandanții săi militari. Aflată în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
i-a silit să treacă Dunărea înapoi și apoi i-a urmărit până au trecut Oltul. Aceste formațiuni statale de la Dunăre, menționate în secolul al XI-lea, și-au continuat existența și în secolul al XII-lea, până la restaurarea graniței dunărene de către împăratul Manuel Comnenul. În cursul luptei dintre bizantini și unguri, angajate la granița din Banat, este implicat și hanul cuman Țelgu și o căpetenie ardeleană, Solomon, cumanul venit de peste Dunăre în fruntea elementelor locale este învins de bizantini, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
atât aristocrației bizantino-bulgare, cât și bisericii ortodoxe din aceste teritorii. Referitor la formațiunile politice de la Dunăre și din sudul Dobrogei, P. P. Panaitescu spune: "Unii istorici români au crezut că pot găsi în aceste colonii militare și în orașele comerciale dunărene urmele unor state românești, în frunte cu Tatos, Sesthlav și Satza, stăpâni la Dârstor și Vicina, în Dobrogea. Dar ceea ce predomină aici este aspectul de colonii militare al acestor așezări și nu acela de "state" organizate de autohtoni". Acești conducători
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost dezorganizată încât, în secolul al XII-lea, cumanii treceau fluviul fără teamă: 1114, 1122, 1148, 1150, 1154,1159. Aceste năvăliri erau însoțite de jafuri, distrugeri, luarea de captivi și ucideri. Incapacitatea cronică a Imperiului de a asigura securitatea frontierei dunărene și, implicit, a populației locale (românii) se reflectă și în izvoarele vremii. Astfel, Ioan Cinnamus, referindu-se la năvala cumanilor din 1148, consemnează reproșul făcut lui Manuel Comnenul de un barcagiu de la Dunăre: "Împăratul de s-ar fi îngrijit de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fi fost cucerit și nici bunurile noastre n-ar fi fost luate de cumani" (Cinnamus, p. 93, în Fontes, p. 235). Din cauza numeroaselor invazii, bizantinii nu mai reușeau, în secolul al XII-lea, să asigure o apărare serioasă a frontierei dunărene, în schimb ei continuau să încaseze de la populația locală impozite din ce în ce mai mari. În acest secol, autoritatea bizantină la nord de Dunăre era resimțită (percepută) doar prin prezența fiscului. La impozitele nesăbuite, rechizițiile administrației locale, abuzurile funcționarilor bizantini, se adăugau, mai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cap. următor). Pecenegii Populațiile de origine turcică, care de la mijlocul mileniului I dominau stepele Europei răsăritene, au continuat timp de câteva secole să se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia nu i se poate opune nici o
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
iar după stabilirea acestora în sudul Dunării, în aceeași perioadă, uzii nu mai aveau de întâmpinat nici o piedică în stepele dintre Nipru și Dunăre. Trebuie precizat că și înaintea migrației pecenegilor, au avut loc incursiuni ale uzilor până în zona lacurilor dunărene. Însă, deși pecenegii evacuaseră aceste teritorii, iar uzii controlau stepa nord-pontică, având de înfruntat atacurile cumanilor, ei nu au reușit să-și consolideze stăpânirea în această regiune. Astfel, în 1160, după cronicile ruse, o coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
imediata vecinătate a cnezatelor rusești. În această perioadă, după mijlocul secolului al XI-lea, cumanii erau angajați într-o confruntare decisivă cu uzii, pentru stăpânirea stepelor nord-pontice, încheiată cu victoria lor. În anul 1061, în timp ce uzii se deplasau spre regiunile dunărene, are loc prima invazie cumană în Rusia, urmată curând de altele. În 1078, este menționat un atac al lor, alături de pecenegi, asupra Adrianopolului, an ce marchează și prima atestare a cumanilor în sudul Dunării, unde izvoarele bizantine vorbesc despre "comanoi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
uzi. Aceste trupe auxiliare angajate de bizantini au fost folosite, în 1097, în apusul regiunilor balcanice, împotriva grupurilor de cruciați aflați în drum spre Locurile Sfinte. După incursiunea din 1094, timp de o jumătate de secol, prezența cumanilor în regiunile dunărene este amintită rareori în izvoare. De pildă, letopisețele rusești îi semnalează la Dunăre, în 1106, fără alte amănunte. În anul 1114, ei trec Dunărea, în apropiere de Vidin, dar la intervenția promptă a împăratului Alexe I, prevenit din timp de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
grupuri chazare s-au împrăștiat spre apus. Un grup chazar, intrat în serviciul cnejilor ruși, este menționat în vecinătatea nordică a Moldovei, în contextul pătrunderii de cumani în Wolhynia, în anul 1106. Cete chazare au însoțit pe pecenegi în regiunile dunărene, în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Anterior, kabarii, trib desprins din confederația chazară, au participat alături de maghiari la cucerirea Panoniei, ei fiind considerați strămoșii secuilor. Revenind la chazari, anumite antroponime și toponime medievale din Moldova derivă de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Berladnicii sunt menționați în izvoarele istorice medievale numai în două momente: în 1159, 6000 de berladnici, împreună cu o ceată de cumani, au intrat în serviciul lui Ivan Rostislavici, poreclit Berladnic, care pregătea o expediție împotriva cnezatului Halici. Pornind din teritoriile dunărene, Ivan și aliații săi s-au ndreptat spre nord, străbătând Moldova spre sudul Haliciului, dar acțiunea a eșuat. Apoi, în 1160, berladnicii sunt menționați în apropiere de gurile Niprului, la atacul Oleșiei. Berladnicii sunt urmăriți de oștile kievene și înfrânți
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mari dislocări de populație. Unele din acestea au ajuns până în spațiul est-carpatic, chiar dacă locuiau în răsăritul Europei, precum alanii, care au deținut un loc important în armatele emirului Nogai și a fiului său, Joga, care i-au adus în regiunile dunărene, dar grupuri etnice alane sălășluiau în stepele nord-pontice și înainte de 1241. Populațiile iraniene pătrunse în teritoriile est-carpatice apar în izvoare sub numele de alani și iasi. Prezența temporară a alanilor în nordul Dunării este indubitabilă, populațiile iraniene medievale au toponime
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
localitățile se concentrau de-a lungul râurilor ce o străbăteau. Apoi, numeroase sate se aflau pe malul Dunării și în jurul bălților ei, în secolele XIII-XIV, locuirea era intensă în toate regiunile sud-carpatice. În Dobrogea, ținuturile populate erau mai ales malul dunărean, țărmul pontic și văile. În Muntenia și Oltenia, văile râurilor Ialomița, Argeș, Olt și Jiu sunt dens locuite. Astfel, treptat, în secolele XIII-XIV, s-a închegat structura rurală medievală a Țării Românești. În aceste secole, se generalizează marile concentrări de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1241, "rex Cumaniae", el se considera stăpân pe ambele laturi ale Carpaților. La răsărit de munți, sub Ștefan V (1270-1272), regatul ungar angajează o luptă cu tătarii (alături de ei luptă cumanii), puterea lor era dominantă, de la limanul Nistrului până în Bulgaria dunăreană, iar Bizanțul îi tolera. Statul bulgar a decăzut în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în vreme ce Ungaria era cumanizată sub noul rege, Ladislau IV. Față de campaniile Ungariei la sud de Dunăre (în Bulgaria), Litovoi, voievodul vasal de peste Olt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
hotarul de sud al regatului (Moldova) și instalarea lui Dragoș la est de Carpați în cursul aceluiași an, 1359, nu au fost întâmplătoare. La mijlocul secolului al XIV-lea, Hoarda de Aur cunoștea un accentuat recul al puterii sale în regiunea dunăreană, pe fondul căruia odată cu înlăturarea hanului Bardig-Bäg, în anul 1359, s-au declanșat mari tulburări interne. Luptele dintre pretendenții la tronul mongol au afectat grav integritatea statului Hoardei, datorită tendințelor separatiste ale unor hani și emiriaceștia, nereușind să acceadă la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la islamism. În ciuda faptului că acest sistem de administrație era în vigoare pe la începutul secolului al XVIII-lea în cea mai mare parte a peninsulei, în anumite provincii periferice și în ținuturile ajunse sub control habsburgic existau condiții diferite. Principatele dunărene ale Valahiei și Moldovei au avut întotdeauna un statut special. Transilvania, Croația-Slavonia și Vojvodina aveau să aibă și ele parte de guvernări separate. În zonele acestea, aristocrația creștină a reușit să-și păstreze o influență dominantă, chiar dacă pe alocuri în
by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]