KorAP: Find »[drukola/base=nazist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...77 78 79 ...81 >

2,024 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

războiului. În Franța și Belgia, ca și În Norvegia, rezistența Împotriva nemților a fost reală, mai ales În ultimii doi ani de ocupație, când tinerii au ales riscul luptei clandestine În maquis („hățișuri”) În locul muncii forțate În Germania impuse de naziști. Dar abia la sfârșitul ocupației numărul partizanilor activi a depășit numărul celor care colaborau cu naziștii, din convingere, pentru bani sau din interes - În Franța, se estimează că numărul celor realmente implicați era aproape același de ambele părți: Între 160

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ales În ultimii doi ani de ocupație, când tinerii au ales riscul luptei clandestine În maquis („hățișuri”) În locul muncii forțate În Germania impuse de naziști. Dar abia la sfârșitul ocupației numărul partizanilor activi a depășit numărul celor care colaborau cu naziștii, din convingere, pentru bani sau din interes - În Franța, se estimează că numărul celor realmente implicați era aproape același de ambele părți: Între 160.000 și 170.000. Iar dușmanii lor, cel mai adesea, erau conaționalii din tabăra adversă: nemții

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
făcut tot posibilul să profite de ocupația germană de după 1941, pentru a căpăta mult visata independență, iar teritoriile din estul Galiției și vestul Ucrainei au fost scena unui conflict civil sângeros Între partizanii ucraineni și polonezi, care se opuneau atât naziștilor, cât și sovieticilor. În aceste condiții, distincțiile subtile dintre război ideologic, conflict interetnic și luptă pentru independența politică și-au pierdut relevanța: În special pentru populația locală, care era de fiecare dată victima predilectă. În funcție de loc și de moment, polonezii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
plecarea germanilor: un atribut traumatizant al războiului civil este faptul că inamicul, chiar și Învins, rămâne pe loc - și, odată cu el, amintirea conflictului. Dar luptele fratricide din acești ani au mai avut un efect. Combinate cu brutalitatea fără precedent a naziștilor și, mai târziu, cu ocupația sovietică, ele au erodat Însăși structura statului european. După ele, totul s-a schimbat. În adevăratul sens al unui cuvânt utilizat de multe ori abuziv, ele au transformat cel de-al doilea război mondial - războiul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lui Hitler, iar oamenii o știau prea bine. La nivel municipal, autoritățile locale din Olanda sau Boemia și-au menținut, În ciuda colaborării, un oarecare drept la inițiativă, dar numai fiindcă evitau scrupulos să-i contrarieze pe stăpânii germani. În Est, naziștii și apoi sovieticii au Înlocuit instituțiile existente cu oameni și aparate proprii, făcând excepții numai acolo unde le convenea să exploateze o vreme disensiunile și ambițiile locale. În mod paradoxal, un anumit grad de independență locală s-a menținut, cel

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și aparate proprii, făcând excepții numai acolo unde le convenea să exploateze o vreme disensiunile și ambițiile locale. În mod paradoxal, un anumit grad de independență locală s-a menținut, cel puțin până În 1944, numai În acele țări aliate cu naziștii (Finlanda, Bulgaria, România și Ungaria) și lăsate, din acest motiv, să se autoguverneze. Cu excepția Germaniei și a miezului Uniunii Sovietice, fiecare stat european continental implicat În al doilea război mondial a fost ocupat de cel puțin două ori: mai Întâi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germanii l-au Înlăturat pe Metaxas, apoi au fost la rândul lor izgoniți, iar În urmă au rămas foștii colaboraționiști, dezonorați și vulnerabili. Cea mai spectaculoasă schimbare a fost probabil lichidarea vechilor elite sociale și economice. Exterminarea evreilor europeni de către naziști nu era doar o oroare În sine. Ea a avut consecințe sociale semnificative pentru numeroasele orașe din Europa Centrală unde evreii constituiau clasa profesională locală: doctori, avocați, oameni de afaceri, profesori. Mai târziu, aceleași orașe au pierdut un alt segment

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
granița estică a Poloniei, unde autoritatea statală nu a fost niciodată foarte fermă, dar spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial se aplica și unor părți din Franța și Italia. Violența a alimentat cinismul. Ca forțe de ocupație, atât naziștii, cât și sovieticii au declanșat o stare de război generalizată. Ei au descurajat nu numai loialitatea față de autoritatea defunctă a regimului/statului precedent, ci și orice urmă de civilitate sau atașament În relațiile dintre indivizi - și În mare parte și-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nesocoteau ei Înșiși legea. Pentru mulți europeni, În anii 1939-1945, drepturile - civile, legale, politice - nu mai existau. Statul a Încetat să mai fie garantul legii și al dreptății; dimpotrivă, În Noua Ordine hitleristă guvernul era prădătorul principal. Este notorie atitudinea naziștilor față de viața și integritatea umană, dar poate că moștenirea practică cea mai importantă lăsată lumii postbelice este felul În care tratau proprietatea. În timpul ocupației germane, dreptul la proprietate era În cel mai bun caz contingent. Evreii din Europa au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lumii postbelice este felul În care tratau proprietatea. În timpul ocupației germane, dreptul la proprietate era În cel mai bun caz contingent. Evreii din Europa au fost deposedați de bunuri, case, bani, magazine și afaceri. Proprietățile lor au fost Împărțite Între naziști, colaboratorii și prietenii lor, iar rămășițele au revenit, prin furt și jaf, comunității locale. Dar sechestrarea și confiscarea nu se limitau la averile evreilor. Dreptul de posesie a devenit volatil, nesemnificativ, complet dependent de bunăvoința, interesul sau cheful celor care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
complici la genocidul nazist. În toate țările ocupate, fabricile, pământul, vehiculele, aparatura și produsele finite au făcut obiectul exproprierii fără compensație În avantajul noilor conducători: era, de facto, o naționalizare În bloc. Mai ales În Europa Centrală și de Est, naziștii au preluat averi private substanțiale și numeroase instituții financiare pentru a susține economia de război. Ceea ce nu Însemna Întotdeauna o ruptură cu trecutul. După 1931, tendința autarhică dezastruoasă din regiune s-a manifestat printr-un intervenționism masiv; În Polonia, Ungaria

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
glorie. În general, ele Îndepliniseră prompt dorințele forțelor de ocupație. În 1941, nemții conduceau Norvegia ocupată cu un personal administrativ de 806 oameni. Pentru administrarea Franței au fost suficienți 1.500 de germani. Poliția franceză era atât de serviabilă, Încât naziștii au menținut În teritoriu (pe lângă personalul administrativ) doar 6.000 de polițiști militari și civili pentru a supune o nație de 35 de milioane. Același lucru se Întâmpla În Olanda. Depunând mărturie după război, șeful securității germane din Amsterdam a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
obiectivele ocupației”. La polul opus se situează Iugoslavia: divizii Întregi din armata germană abia reușeau, cu maximă vigilență, să țină În frâu grupările partizane 11. Era doar una dintre diferențele Între Est și Vest. O alta era tratamentul rezervat de naziști națiunilor ocupate. Norvegienii, danezii, olandezii, belgienii, francezii și (după septembrie 1943) italienii au fost umiliți și exploatați. Dar, dacă nu erau evrei, comuniști sau partizani de un fel sau altul, erau, În linii mari, lăsați În pace. În consecință, popoarele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de la Londra și revendica autoritatea legitimă la care au fost forțați să renunțe În 1940. Dar foștii lideri de la București și Sofia, Varșovia, Budapesta și chiar de la Praga nu aveau nici un viitor: universul lor fusese spulberat de violența transformatoare a naziștilor. O nouă ordine trebuia să Înlocuiască trecutul irecuperabil, iar configurația ei politică era Încă un mister. IItc "II" Răsplatatc "Răsplata" Belgienii, francezii și olandezii au ajuns să creadă În timpul războiului că datoria lor patriotică este să Înșele, să mintă, să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
rezistenței cehoslovace, cerând o pedeapsă severă pentru părintele Jozef Tiso (noiembrie 1946) Pentru ca guvernele Europei eliberate să fie legitime, să poată invoca autoritatea unor state adecvat constituite, trebuiau mai Întâi să se confrunte cu moștenirea regimurilor discreditate din timpul războiului. Naziștii și aliații lor fuseseră Învinși, dar acest lucru era, evident, insuficient, având În vedere gravitatea crimelor comise. Dacă legitimitatea guvernelor postbelice se baza doar pe victoria militară asupra fascismului, cu ce erau ele mai bune decât regimurile fasciste detronate? Era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Rezistența”, pe scurt, era o categorie proteică și incertă, ba chiar, În unele locuri, imaginară. „Colaboraționismul” era Însă cu totul altceva. Colaboraționiștii puteau fi identificați și execrați. Erau cei care lucraseră sau se culcaseră cu invadatorii, care trecuseră de partea naziștilor sau a fasciștilor, care urmăriseră din oportunism avantaje politice și economice, profitând de război. Uneori, ei reprezentau o minoritate națională, religioasă sau lingvistică și, ca atare, erau deja disprețuiți sau temuți din alte motive. Deși „colaboraționismul” nu exista ca delict

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
luăm un exemplu grăitor, mulți colaboraționiști din Franța - indiferent de circumstanțele particulare - au fost inculpați și condamnați, conform Articolului 75 al Codului Penal din 1939, pentru „pactizare cu inamicul”. Dar cei aduși În fața curților judecătorești franceze lucraseră adesea nu pentru naziști, ci cu regimul de la Vichy, condus și administrat de francezi și, În aparență, moștenitorul legitim al statului francez antebelic. Aici, ca și În Slovacia, Croația, Ungaria, Protectoratul Boemiei, Republica de la Salò a lui Mussolini sau România mareșalului Antonescu, colaboraționiștii s-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fusese reprezentat În parlament Înainte de război, dar care colaborase cu nemții În timpul ocupației? Anticipând acest impas, guvernele În exil francez, belgian și norvegian au emis Încă din timpul războiului decrete ce anunțau represalii postbelice dure. Menite să descurajeze cooperarea cu naziștii, ele nu tratau Însă chestiuni mai ample, precum jurisprudența și imparțialitatea. și, mai ales, nu puteau tranșa anticipat Între responsabilitatea individuală și cea colectivă. În anii 1944-1945, era un avantaj politic să poți atribui În bloc delictul de colaboraționism și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a influenței politice a Vaticanului. În realitate, lucrurile erau mai complicate. Desigur, Biserica Catolică a scăpat ușor, având În vedere faptul că Pius al XII-lea a avut relații călduroase cu regimul fascist și a Închis ferm ochii la crimele naziștilor din Italia și de peste tot. Prelații erau influenți. Autoritățile militare anglo-americane au ezitat Într-adevăr să elimine funcționarii compromiși, În timp ce Încercau să restabilească normalitatea În peninsulă. Iar În ansamblu, epurarea fasciștilor a fost mai eficientă În regiunile unde rezistența de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Însă Austria nu era o țară ocupată ca oricare alta, unde era de ajuns ca fasciștii și colaboraționiștii locali să fie pedepsiți pentru ca viața să-și reia cursul normal. Din 7 milioane de locuitori, 700.000 fuseseră membri ai Partidului Nazist; când războiul s-a terminat, existau 536.000 de membri cu carnet; 1,2 milioane de austrieci făcuseră parte În timpul războiului din efectivele germane. Austriecii erau chiar prea bine reprezentați În SS și În conducerea lagărelor de concentrare. Viața publică

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
războiului din efectivele germane. Austriecii erau chiar prea bine reprezentați În SS și În conducerea lagărelor de concentrare. Viața publică și cultura de elită erau dominate de simpatizanții naziști: 45 din cei 117 membri ai Orchestrei Filarmonice din Viena erau naziști (În timp ce Filarmonica din Berlin număra doar 8 membri de partid din 110 muzicieni). În aceste condiții, Austria a scăpat surprinzător de ușor. Din cei 130.000 de austrieci investigați pentru crime de război, 23.000 au fost puși sub acuzare

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fost concediate 2.493 de cadre din Învățământul primar și 477 din cel secundar, Însă numai 27 din Învățământul superior - În ciuda simpatiilor evident pronaziste ale multor profesori universitari. În 1947, autoritățile austriece au promulgat o lege ce făcea distincția Între naziștii „vinovați” și cei „mai puțin vinovați”. Cei din urmă, În număr de 50.000, au fost amnistiați anul următor și repuși În drepturile civile. Cei dintâi, maxim 42.000, aveau să fie cu toții eliberați Înainte de 1965. După care austriecii au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de 50.000, au fost amnistiați anul următor și repuși În drepturile civile. Cei dintâi, maxim 42.000, aveau să fie cu toții eliberați Înainte de 1965. După care austriecii au uitat, pur și simplu, ce legătură aveau cu Hitler. Flirtul cu naziștii a fost iertat atât de ușor În Austria și fiindcă interesele locale convergeau asupra necesității de a ajusta trecutul recent: conservatorul Partid Popular, moștenitor al Partidului Creștin Social dinainte de război, avea toate motivele să cosmetizeze ceea ce era nongerman, la el

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
regimul corporatist pe care Îl impusese cu forța În 1934. Social-democrații austrieci, indiscutabil antinaziști, aveau totuși de șters amintirea apelurilor lor dinainte de 1933 la Anschluss cu Germania. Un alt motiv era faptul că toate partidele doreau să atragă voturile foștilor naziști, o masă electorală semnificativă, cu un rol determinant pentru viitorul țării. și, nu În ultimul rând, debutul Războiului Rece crea, după cum vom vedea, noi configurații. Astfel de calcule se făceau și În Germania. Dar acolo populația locală nu a avut

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
că vor fi trași la răspundere pentru crimele de război săvârșite. Ceea ce s-a și Întâmplat. Într-o serie de procese care au avut loc Între 1945 și 1947, puterile aliate din Germania ocupată i-au pus sub acuzare pe naziști și pe complicii lor pentru crime de război, crime Împotriva umanității, omucidere și alte delicte de drept comun comise În slujba nazismului. Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg, care i-a judecat pe liderii naziști din octombrie 1945 până În octombrie 1946

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]