2,868 matches
-
scuturat din cap. — Haida-de, intră un moment și aranjează-te... Am refuzat, ținîndu-mă cu mîinile de stomac. Partea stîngă a capului Îmi palpita ca și cum oasele ar fi vrut să se desprindă de carne. — Dumneata sîngerezi, mi-a zis don Saturno, neliniștit. — Nu-i prima oară. — Atunci, joacă-te În continuare și n-o să mai ai șansa de a sîngera prea mult. Haide, intră și-o să chem un doctor, fă-mi plăcerea. Am reușit să ajung pînă la poartă și să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
lucruri pe lume; în al doilea rând, avea un cu totul alt caracter decât mai înainte, adică ceva sfios, vag, de domnișoară de pension, câteodată fermecător prin originala ei zburdălnicie și naivitate, uneori sfios și gânditor, mirat, neîncrezător, plângăreț și neliniștit. Nu: acum în fața lui hohotea și-l înțepa cu sarcasmele ei caustice o ființă neobișnuită și surprinzătoare, care i-a spus de-a dreptul că niciodată, în inima ei, n-a avut altceva pentru el decât dispreț profund, dispreț până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Lucerna și am fost plimbat pe un lac. Simțeam cât e de frumos, dar îmi era, în același timp, teribil de greu, spune prințul. — De ce? întrebă Alexandra. — Nu-mi dau seama. Întotdeauna mi-a fost greu și m-am simțit neliniștit văzând pentru prima dată niște locuri frumoase; simțeam și bucurie, și neliniște; de altfel, toate acestea mi se trăgeau încă de la boală. — Ah, tare mult aș vrea să văd și eu! spuse Adelaida. Nu-mi dau seama când o să ajungem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
părea că nu-i cine știe ce înaltă, era cam la jumătate de verstă depărtare, însă părea că până la ea nu sunt decât cincizeci de pași. Noaptea îmi plăcea să-i ascult vuietul; iată, în aceste clipe ajungeam uneori să fiu foarte neliniștit. Tot câteodată, la amiază, când te duci undeva în munți, când te-oprești în mijlocul muntelui, când te-nconjoară pinii bătrâni, mari, strălucindu-și rășina pe trunchiuri, sus, pe o stână, se văd ruinele unui castel medieval; sătucul nostru a rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
toată ura lui Ganea se revărsă deodată asupra prințului; îl înșfăcă de umăr și îl privi tăcut, cu ranchiună și ură, parcă nefiind în stare să rostească vreun cuvânt. Toți fură cuprinși de tulburare: Nina Alexandrovna țipă chiar ușor, Ptițân, neliniștit, făcu câțiva pași înainte, Kolea și Ferdâșcenko iar își făcuseră apariția în ușă, se opriră mirați, numai Varia privea pe sub sprâncene, dar urmărea totul cu atenție. Nu se așezase, stătea puțin lateral, în spatele mamei, cu mâinile încrucișate pe piept. Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Poate în vis... — Bravo, prințe! strigă Ferdâșcenko. Îmi retrag al meu se non è vero. De altfel... de altfel, toate astea le-a spus din naivitate! adăugă el cu părere de rău. Prințul își rostise cele câteva fraze cu voce neliniștită, oprindu-se des și trăgându-și sufletul. Toată ființa lui exprima o emoție extremă. Nastasia Filippovna îl privea curioasă, dar nu mai râdea. În acest moment încă o voce sonoră, care răsuna dindărătul celor care-i înconjuraseră pe prinț și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ați luat-o în serios? întrebă Toțki cu demnitate. — Cine se teme de vrăbii să nu semene mălai! replică cu ironie Nastasia Filippovna. — Dați-mi voie, domnule Ferdâșcenko, oare se poate face din asta un petit jeu? continuă Toțki, din ce în ce mai neliniștit. Vă asigur că asemenea lucruri nu reușesc niciodată; chiar dumneavoastră ați spus că rândul trecut a dat greș. — Cum să dea greș? Rândul trecut am povestit cum am șterpelit trei ruble, da, m-am apucat și am povestit! — Să admitem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
adică, mai mult, cu spaimă și groază, nici măcar să-i vorbești nu te lasă și de văzut se văd numai de nevoie... și el cam simte cum stau lucrurile! Și nu-i mare lucru să se întâmple o nenorocire!... E neliniștită, rea de gură, iute la mânie... — Rea de gură și iute la mânie? — Iute la mânie; căci data trecută mai că nu m-a înșfăcat de păr din cauza unei discuții. Am început s-o dojenesc cu Apocalipsa. Cum asta? întrebă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
zău așa, ha-ha-ha! În acest moment, se sufocă iarăși și începu să tușească. — Asta-i tot? Acum ai spus tot! Hai, du-te odată la culcare, ai febră, îl întrerupse nerăbdătoare Lizaveta Prokofievna, care-l țintuia mereu cu privirea ei neliniștită. Ah, Doamne! Încă mai vrea să vorbească! — Mi se pare mie, sau râdeți? De ce tot râdeți de mine? Am remarcat - de ce râdeți mereu de mine? i se adresă el deodată, neliniștit și enervat, lui Evgheni Pavlovici; acesta într-adevăr râdea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Lizaveta Prokofievna, care-l țintuia mereu cu privirea ei neliniștită. Ah, Doamne! Încă mai vrea să vorbească! — Mi se pare mie, sau râdeți? De ce tot râdeți de mine? Am remarcat - de ce râdeți mereu de mine? i se adresă el deodată, neliniștit și enervat, lui Evgheni Pavlovici; acesta într-adevăr râdea. — N-am vrut decât să vă întreb, domnule... Ippolit... scuzați-mă, v-am uitat numele de familie. — Domnul Terentiev, spuse prințul. — Da, Terentiev, vă mulțumesc, prințe, ați spus mai înainte, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
dar cu o ciudă dezgustată, de parcă ar fi înțeles despre ce-i vorba. Lebedev, care se nimerise să fie în preajmă, se apropie, privind curios plicul, încercând să-și dea seama despre ce-i vorba. — Ce-ai aici? întrebă prințul, neliniștit. De cum și-arată soarele marginea, prințe, mă culc; am spus și ăsta-i cuvântul meu de onoare, o să vedeți! strigă Ippolit. Dar... dar... chiar credeți că nu sunt în stare să desfac acest plic? adăugă el, învăluindu-i pe toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
apăruse „oficial“ în familie, adică la Nina Alexandrovna, doar cu trei zile mai înainte, dar parcă nu mai era smerit și nu se mai căia, cum se întâmplase întotdeauna cu prilejul „aparițiilor“, ci, dimpotrivă, manifesta o irascibilitate neobișnuită. Era vorbăreț, neliniștit, intra în vorbă cu toți cei pe care îi întâlnea, discuta cu patimă, parcă aruncându-se asupra interlocutorului, dar subiectele abordate erau întotdeauna atât de diverse și de surprinzătoare, încât nu-ți puteai da nicidecum seama ce-l preocupă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
iritat pe Lebedev ce părere are despre starea de acum a generalului, de ce e acesta atât de alarmat. Îi povesti, în câteva cuvinte, scena din timpul zilei. — Fiecare are neliniștile lui, prințe, și... mai ales în secolul nostru ciudat și neliniștit, asta-i, rogu-vă, îi răspunse Lebedev cam sec, după care tăcu supărat, ca un om înșelat amarnic în așteptările sale. — Ce mai filosofie! râse prințul. — Filosofia, rogu-vă, e necesară, e foarte necesară în secolul nostru, ar trebui aplicată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
asta cu atât mai mult, pe măsura trecerii timpului! Și... Dar în acest moment avu loc un incident subit și discursul oratorului se întrerupse în modul cel mai neașteptat. Toată această tiradă înflăcărată, toată această afluență de cuvinte pătimașe și neliniștite, de idei exaltate, care parcă se îmbulzeau într-un fel de învălmășeală și săreau unele peste altele, toate acestea, deci, prevesteau ceva primejdios, ceva deosebit în starea de spirit a acelui tânăr, care se înfierbântase atât de brusc și, după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
tare, aruncându-i prințului o privire ciudată. Chiar în prima cameră aștepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată și ea simplu, toată în negru; se ridică în întâmpinarea lor, dar nu zâmbi și nici măcar nu-i întinse mâna prințului. Privirea ei sfredelitoare și neliniștită se îndreptă cu nerăbdare spre Aglaia. Se așezară departe una de alta, Aglaia pe canapeaua dintr-un colț al camerei, Nastasia Filippovna într-un fotoliu de lângă fereastră. Prințul și Rogojin nu luară loc; de altfel nu fuseseră invitați să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
paradoxul - surâs formal al iraționalului. Ce-i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simț o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile și conflictele ce frământă subteran viața? De câte ori umbrele ei neliniștite se mărturisesc rațiunii, aceasta le îmbracă șoaptele în eleganța paradoxului, spre a le masca originea. Însuși cel de salon, este el altceva decât expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu-i o soluție; căci nu
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
lucruri, ea rezultă din conștiința irezolvabilității tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Câtă diferență față de situația omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puțin neliniștit, deoarece neliniștea lui este răsărită din structura existenței lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea și neliniștea sânt imanente existenței. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile și arderile în propria lui existență. Că nu
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
sânt adevărate atentate la viață. Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupație intensă sau prin distracții; dar după aceea apar într-o și mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate neliniștită poate apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistențele vieții se reduc și scad progresiv, în conștiința omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial și organic - decât după ce viața, în
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
vina vagă că m-ar fi jignit în vreun fel? O țintuiește din priviri cu asprime. — Crezi că așa voi asigura mai bine securi tatea imperiului... Glasul se înalță: — ...a familiei mele... Ajunge la apogeu: — ...a mea? Femeia se foiește, neliniștită. Își dă seama că trebuie să pro cedeze cu mai mult tact. — Nu vreau să spun că e necesar să-i cruț, pur și simplu, pe cei care se fac vinovați, mormăie împăciuitor Augustus. Doar că răzbunarea, departe de a
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
este deloc mirat. Încuviințează în tăcere. Să fi avut Pollio darul de a prevedea viitorul? Uite că ideea lui a prins și merge. Încearcă să-și continue discuția începută: — Mai sunt și soldații auxiliari... — Ce-i cu ei? se foiește neliniștit principele. Secretarul arată pe rând, cu degetul, cifrele din fața sa: — Conversia trupelor auxiliare... Privește cu subînțeles către împărat: — ...pe care le furnizau până nu demult statele aliate... — Fiindcă stăpânirea noastră era atât de nepopulară încât guvernul nu îndrăznea să apeleze
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
pe punga noastră. Ianuarius aprobă fără ca vreun mușchi să i se clintească pe față, și totuși lui Augustus i se pare că-l aude murmurând: — O manevră menită să întărească dominația economică... Restul se pierde în aer. Principele îl cercetează neliniștit. Silueta din fața lui, ușor co câr jată și slăbănoagă ca o trestie uscată, cu privirea inexpresivă și mișcări rigide, îl duce cu gândul la întruchiparea unei zeități samavolnice, întotdeauna gata să se pună de-a curmezișul dorințelor sale. Închide ochii
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
că marile discuții despre afacerile statului trebuie excluse din for, iar aristocraților, ca să nu se plictisească, să li se ofere șansa de a-și etala talentele literare și de a-și ocupa timpul. Da, stăpâne, un fel de cenacluri, reia neliniștit libertul. Nu-și dă seama încă dacă norul întunecat de pe fruntea îm pă ratului îl vizează sau nu. — Prostii dintr-astea, se grăbește să adauge, sperând că a di buit părerea lui Augustus. Nici o reacție din partea principelui. Tatonează cu grijă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
în sală, îndrumați către locurile lor de cei trei nomenclatori. Unii dau cu ochii de ea și o salută. Alții trec mai departe fără s-o remarce. Nu-i nimic, au timp destul până diseară pentru conversație. Se încruntă, ușor neliniștită. Nu e cam mult să-i țină aici până la asfințit? O zi întreagă consacrată poemelor, operelor isto rice, discursurilor, tragediilor, comediilor și dialogurilor? Ridică din umeri. Poate, dar n are ce face. Așa e uzanța. Se produce o învălmășeală în dreptul
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
îmbrățișează bătrâna Calpurnia Cezarina. E descendentă în linie directă a socrului lui Iulius Caesar. Nu te-am văzut când am intrat, că veneam noi la tine. — Am ajuns un pic mai târziu, se scuză. Fratele lui Piso se agită, vizibil neliniștit. — Tu, Pupius, când ai să ne citești din versurile tale? îl tachi nează Vipsania. — N-are pic de încredere în el, se plânge mama. — Literaților li se potrivește mai bine timiditatea, o liniș tește gazda. Între timp, pe scenă, Piso
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
atâta. Putea s-o întrebe direct numele invitaților. — Să cred că cinstirea aceasta mi-e adresată mie, sau literaturii? o întreabă Piso ironic pe Agrippina. N-o agreează deloc. Puțini sunt cei care o plac pe Agrippina. Tânăra se foiește neliniștită, căci nu are darul de a răspunde prompt și nici nu găsește întotdeauna subiectul potrivit atunci când este nevoie. Ușor condescendent, Piso își răspunde singur: — Prefer să o atribui literaturii care, lăsată aproape în pără sire, începe să prindă iarăși viață
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]