19,332 matches
-
nu, În orice caz. Permiteți-mi să vă Întreb totuși... În raportul acesta, și luă un dosar pe care-l consultase, nu scrie nimic despre sursele de venit ale domnișoarei Wilms. Chiar dacă bănuiesc vag cum se Întreținea, ar fi... — Dora obișnuia să se Întâlnească cu bărbați, dacă asta insinuați. — Nu-i un secret? — De ce ar fi? Trăim Într-o țară liberă. Pentru prima oară, Manetti râse, fără pic de grație. — Printre materialele confiscate din domiciliul ei, am găsit un caiet În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
mi-a scăpat pe lângă inima agitată, dar ca să mă asigur, mi-am mai aprins o țigară. — E În centrul orașului. Poate ați auzit de el? Poate ați fost acolo? Nu? Ei bine, noi am fost. Conform declarațiilor personalului, domnișoara Wilms obișnuia să Închirieze camere pentru câte-o săptămână. Dar se pare că n-a mai trecut pe acolo În ultimul timp. Poate că Își schimbase preocupările? Nu? Nu știți nimic despre asta? Văzând că nu răspund, Manetti continuă: E clar că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
muncitor de pe șantier, care cobora țevi de canalizare În pământ. Cu tatuaje acoperindu-i tot corpul, purta inele În ambele sfârcuri, care fuseseră legate cu cinci sau șase lanțuri legănându-se și strălucind În soare. Cu siguranță, prietenii lui erau obișnuiți cu această extravaganță, fiindcă atunci când am Întrebat cât era ceasul, mi-au răspuns legănând țeava de canalizare Într-un loc, privindu-mă cu plictiseală. Drept răspuns, Dora Îmi Întinse o fustă pe pat, spunându-mi că: unu, frumusețea oamenilor ținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
că povestea pe care mi-o va spune e adevărată - „de la a la z“, exact cum vrea Froehlich. Trăgând cu poftă aer În piept, continuă să-mi povestească ceva de pe vremea când era copil și stătea lângă un han sătesc. Obișnuia să se joace Împreună cu ceilalți copii În curte. Într-o zi i-au spionat pe angajații de acolo; ziua următoare s-au costumat și și-au deschis propriul local, făcând cartofi din pietre și prăjituri din noroi. Aproape de fiecare dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
să-mi ridic rochia Îndată ce vreun angajat se nimerea pe acolo. De fiecare dată când o făceam, simțeam un val inexplicabil de euforie. Poate că asta ți se pare ciudat, mă privi. Nu? Ei, și mai era o fată care obișnuia să vină cu mine. Chiar venea. Adele, așa se numea. Eram cam de aceeași statură și ne Împrumutam hainele tot timpul - chiar dacă Adele era cu câțiva ani mai mare și mai târziu a preferat pantalonii. Când Îmi țineam tivul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
a refuzat. Ca de obicei, prietena ei dispăruse și, lăsată singură, Dora se simțea stânjenită. Bucătarul avea o față lată, plină de cicatrice și niște mâini păroase. Totuși, când i-a spus că o să-i dea toată ciocolata pe care obișnuia s-o radă peste deserturi, a cedat. Zâmbind cu complicitate, bucătarul trase ușa dinspre curte, se aplecă și o ridică pe fetiță, așezând-o În poale. Apoi, plimbându-și degetul mare cărnos pe partea inferioară a corpului ei, mormăi tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
podea; speriată, cheia Învie În yală. Anton Îmi deschise În lenjerie de corp - din care, partea de jos era cu două mărimi mai mare și necesita o spălare rapidă. — La naiba, Sascha, mă Întâmpină cu farmecul cu care m-am obișnuit, și se băgă la loc În pat. Fii bun și Închide ușa aia. Am procedat Întocmai, dând la o parte câteva articole de Îmbrăcăminte, apoi m-am așezat pe unicul scaun din Încăpere. Trecură câteva minute despre care n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
suflecate și brațele pline de tatuaje, printre care unul cu un bărbat Întins, cu picioarele desfăcute larg. Trebuie să fi așteptat pe altcineva, pentru că deschisese ușa astfel Încât se vedea toată camera. Nici priveliștea nu mă Încuraja. În scaunul În care obișnuia să stea Dora, un bărbat cu vârsta neclară avea picioarele legate de picioarele din față ale scaunului, cu mâinile sucite la spate. În afară de un halat de medic și o glugă trasă pe cap, nu mai avea nimic pe el. Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
ridica din bancă fără să-și mascheze erecția cu un caiet. Toate fetele care-i ies în cale (ține-te bine) se dovedesc a fi purtătoare, jos, între craci, ale câte unei pizde adevărate! Uimitor! Uluitor! Încă nu se poate obișnui cu formidabila idee că atunci când te uiți la o fată, te uiți la cineva care, hotărât lucru, are asupra ei - da, o pizdă! Toate au pizde! Chiar sub rochie! Pizde numai bune de futut! Și, domnule doctor, excelență, sau cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1907_a_3232]
-
noapte a urmat! Nu că Maimuța s-ar fi zvârcolit și și-ar fi scuturat părul și-ar fi făcut vocalize pasionale mai dihai ca de obicei - nu, drama se consuma în același registru wagnerian cu care începeam să mă obișnuiesc: era un flux de simțăminte inedit și formidabil. Ah, nu mă mai satur de tine! striga ea. Oi fi eu nimfomană sau verigheta asta o fi de vină? — Mă gândeam că de vină o fi ilegalitatea unui „han“. — Ah, trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1907_a_3232]
-
companionului, este că dacă găsești o cușetă, nu-i nevoie să călătorești la clasa Întâi. Aceste cușete de clasa a doua sunt deosebit de confortabile. — Da, așa este. Da, răspunse zelos celălalt. Da’ de unde ați știut că-s englez? — M-am obișnuit, spuse domnul Opie cu un zâmbet, să nu subestimez oamenii de la prima vedere. — Desigur, spuse insul, dumneavoastră, ca om al bisericii... Vânzătorii de ziare strigau sub ferestre și domnul Opie se aplecă În afară. „Le Temps de Londres. Qu’est-ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
de Stein vorbind prin mai bine de trei mii de kilometri de cablu și manifestându-și speranța că va avea curând onoarea să se Întrețină cu domnul Carleton Myatt În Constantinopol - agreabil, ospitalier și anonim. Trecu pe lângă compartimentele cu locuri obișnuite de la clasa a doua, cu bărbați care-și scoseseră vestele și se Întinseseră pe banchetă, albăstrii În jurul bărbiei, și cu femei cu părul prins În plase terne, asemenea plaselor de pe polițele de bagaje, care Își adunau fustele strâns În jurul lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
locul unde stăteau ele. Janet Pardoe apelă iarăși la domnișoara Warren: — Trebuie să mergem. Dacă mai vrei gin, te las cu el. Dar domnișoara Warren nu-i răspunse. Domnișoara Warren o ignoră. Janet Pardoe se trezi martora unuia din ritualurile obișnuite din cariera jurnalistică a lui Mabel Warren: dispariția imediată a beției. Întâi o mână aranjă părul, apoi o batistă muiată În pudră - compromisul ei cu feminitatea - ascunse roșeața din obraji și de pe pleoape. În tot acest interval Își focaliza privirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
și congestionată. Nu, spuse el. Nu atât de departe. — Eu mă duc doar până la Viena, spuse domnișoara Warren. El spuse rar: — Ce v-a făcut să credeți...? Se gândi dacă făcuse bine sau nu să pună această Întrebare. Nu era obișnuit ca pericolul să aibă Înfățișarea unei englezoaice, fată bătrână, puțin beată de gin - putea simți mirosul. Riscurile pe care le Înfruntase până acum ceruseră doar capul plecat, degetul ager, minciuna pregătită. Domnișoara Warren ezită și ea, iar ezitarea ei i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
trebuia. Acum zări viața aceea ciudată murind. — Uite, spuse el brusc. Râul a dispărut. Ne-am depărtat de Rin. Nu mai e mult până la micul dejun. Tânăra se simți puțin Îndurerată de un vag sentiment de incorectitudine, dar nu era obișnuită să protesteze. — Va trebui să-mi iau poșeta, spuse ea. Am câteva sandvișuri În ea. El se uită la fată. — Nu-mi spune că ți-ai luat provizii pe trei zile. — Oh, nu! Doar pentru cina de aseară și dejunul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
tău prieten din vagonul-restaurant? — Abia de-l cunosc. — Cred că dovedești Înțelepciune, scumpa mea. Nu poți să ai Încredere În evrei. Coral Musker spuse rar: — Credeți că asta a crezut? Că n-am Încredere În el pentru că e evreu? — Sunt obișnuiți cu asta, scumpo. Atunci mă duc să-i spun că-mi place de el, că Întotdeauna mi-au plăcut evreii. Mabel Warren Începu să Înjure cu venin amarnic și obscen, dar În surdină. — Ce-ați spus? — N-o să mă părăsești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
trăise n-o Îndreptățea să Înțeleagă În câtă singurătate Îl abandonase. „Am o singură ocupație.“ Era o confesiune care Îl Înspăimântase, pentru că nu fusese Întotdeauna așa. Nu crescuse cu ideea de a avea o slujbă singură și nici nu se obișnuise cu așa ceva. Viața lui fusese cândva luminată de multitudinea Îndatoririlor sale. Dacă se născuse cu un spirit asemănător unei vaste Încăperi goale, acoperită cu Însemnele unei case sărăcite, cu pereții zgâriați, tapetul sfâșiat și plină de praf, Îndatoririle lui, asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
În minte și să-i paralizeze limba. M-am făcut de râs cu cei doi proprietari de dugheană. Mă voi descurca oare mai bine la Belgrad? Pentru că viitorul său avea o limită aproape precisă, Începu să adaste - cum nu fusese obișnuit s-o facă - asupra trecutului. Era o vreme când o conștiință curată putea fi cumpărată cu prețul unei umilințe momentane: „De la ultima confesiune, am făcut asta și aia“. Dacă mi-aș putea regăsi atât de ușor puritatea motivelor, se gândi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
să intre pe teren. V-ați pus apărătorile. Opt porți au căzut. Trebuie făcute cincizeci de runde. Vă Întrebați dacă nu cumva responsabilitatea va cădea asupra dumneavoastră. Pentru asemenea momente de criză nu poți găsi putere În nici una din cărțile obișnuite de contemplație și atunci poți avea oarecare Îndoieli În privința religiei. Ei, eu vreau să vin În Întâmpinarea acestei nevoi omenești. Domnul Opie vorbise repede și cu entuziasm, iar engleza doctorului Czinner Își făcu simțite limitele. Nu Înțelesese cuvinte ca „apărători
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
fetei spunând: „Te iubesc“. Ce glumă bună, se gândi el. Ce glumă bună. Își consultă ceasul. De-acum nu mai urma nici o oprire timp de șapte ore și el Îi dăduse conductorului un bacșiș. Se Întrebă dacă nu cumva se obișnuiseră cu genul acesta de lucruri pe trenurile care mergeau pe rute lungi. Când era mai tânăr, citea povestiri despre mesageri regali seduși de contese frumoase, care călătoreau singure, și se Întreba dacă nu va da cândva și peste el un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
mea. Apoi Îi conduse pe ofițeri pe după colțul sălii de așteptare și dispărură din vedere. Ninici se holbă după ei până când șoferul Îi strigă: — Nu pot s-aștept toată ziua aicea, În mașină! Fuga marș! Voi, soldații, nu prea sunteți obișnuiți să puneți mâna. Începu să scoată lăzile din mașină, dezvăluind pe rând conținutul fiecăreia: — O jumătate de ladă de șampanie. O rață rece. Fructe. Două sticle de sherry. Cârnați. Biscuiți șprițați. Salată. Măsline. — Ehei, făcu prietenul lui Ninici, așa-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
sobă. Fata stătea cu degetele mari Împreunate și capul puțin plecat. Știa ce făcea - se ruga ca iubitul ei să se Întoarcă după ea cât mai curând și, din fereala cu care o făcea, Își dădu seama că nu era obișnuită să se roage. Era foarte speriată și, cu o simpatie rece Czinner Înțelese cât Îi era de frică. Experiența lui Îi spuse două lucruri - că rugăciunile rămâneau fără răspuns și că un iubit atât de Întâmplător nu se va obosi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
totuși legată Într-un fel ciudat de o amintire căreia Îi lipsea orice putere de convingere. Germanul ședea drept ca lumânarea În colțul lui. Dormea. Globii ochilor Îi clipeau, gata să se ridice la cel mai mic zgomot nefamiliar. Era obișnuit să se odihnească În locuri bizare și să profite de orice răgaz. Când ușa se deschise, ochii lui se deschiseră imediat, alerți. Intră un soldat care le făcu semn cu mâna și strigă În direcția lor. Dr. Czinner repetă În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
sărăcimea din Belgrad și hrana pe care o mânca aceasta: — Da. Era bolnav când l-am cunoscut. Cancer la stomac. — Cancer? — Dureri. — Da, da, În burtă. El era. Îl apucau noaptea și atunci fața i se Încingea foarte tare. Mama obișnuia să se așadă lângă el cu o cârpă, ca să-l șteargă de sudoare. Ce chestie că Înălțimea voastră l-a cunoscut! Să deschid cumva fereastra, să putem vorbi mai bine? Cuțitașul lui Grünlich făcea cranț, cranț, cranț. Un șurubel ieși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
mici și rotunde? Întrebă Ninici. — Da. Tablete de morfină. Ninici cântări lucrurile, cu fața lipită de fereastră. Aproape că-i puteai vedea gândurile mișcându-se ca peștii În ochii săi translucizi. Spuse: - Ce chestie că i-ați dat tabletele acelea! Obișnuia să ia câte una ori de câte ori Îl apucau durerile și Încă una peste noapte. Îl făceau să doarmă. — Da. Cât de multe am să-i povestesc nevestei mele! — Băutura, Îl Îmboldi doctorul Czinner. Ninici spuse Încet: — Dacă Încercați să evadați În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]