KorAP: Find »[drukola/base=opțional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...77 78 79 ...288 >

7,190 matches

Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799

orice valoare, nefiind dependente sau controlate de un alt termen din contextul lingvistic (prin acord sau prin atribuire - cum ar fi atribuirea cazului). Sunt mai multe implementări posibile pentru acest tip de trăsături. Presupunând că astfel de trăsături au valori opționale în lexicon, valoarea se stabilește atunci când termenul este selectat din lexicon. Prin urmare, substantivele ar fi specificate în lexicon ca [Număr=sg/pl] (semnul [/] arată că trebuie făcută o alegere atunci când termenul este introdus în text (în enunț). Dacă presupunem

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
faptul că acordul este obligatoriu, indiferent de context. Acordul nu este opțional, nu este declanșat de anumite trăsături semantice ale nominalului subiect. De exemplu, verbul-predicat se acordă cu subiectul întotdeauna, indiferent de context. În schimb, dublarea clitică are un caracter opțional, fiind prezentă în anumite contexte. Ea se asociază cu anumite valori semantice ale nominalului dublat sau cu valori stilistice, de emfază ori focus: (13) a. (Moi) je porte la table. - cliticul je este suficient pentru a exprima subiectul, pronumele moi

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
și, în cele din urmă, să devină obligatoriu în orice context. Dacă se ajunge la acest stagiu, cliticul trebuie reanalizat ca o marcă de acord. Prin urmare, distribuția cliticului este un criteriu pentru stabilirea statutului său categorial: dacă dublarea este opțională, atunci cliticul este încă un element pronominal; dacă dublarea este obligatorie, atunci probabil cliticul a fost reanalizat ca o marcă de acord (Fuß, 2005: 133). În română, fenomenul dublării clitice are un caracter opțional, fiind prezent în contextele în care

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
statutului său categorial: dacă dublarea este opțională, atunci cliticul este încă un element pronominal; dacă dublarea este obligatorie, atunci probabil cliticul a fost reanalizat ca o marcă de acord (Fuß, 2005: 133). În română, fenomenul dublării clitice are un caracter opțional, fiind prezent în contextele în care nominalul argument are anumite trăsături semantice, de specificitate. Există contexte semantice în care cliticul de dublare este obligatoriu, contexte în care prezența sa este opțională (vorbitorul optează pentru a dubla sau nu) și contexte

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
133). În română, fenomenul dublării clitice are un caracter opțional, fiind prezent în contextele în care nominalul argument are anumite trăsături semantice, de specificitate. Există contexte semantice în care cliticul de dublare este obligatoriu, contexte în care prezența sa este opțională (vorbitorul optează pentru a dubla sau nu) și contexte în care prezența cliticului de dublare este imposibilă. Însă fenomenul dublării clitice în sine nu este prezent ori de câte ori avem un complement (spre deosebire de mărcile acordului cu subiectul), ceea ce face ca dublarea clitică

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
dubla sau nu) și contexte în care prezența cliticului de dublare este imposibilă. Însă fenomenul dublării clitice în sine nu este prezent ori de câte ori avem un complement (spre deosebire de mărcile acordului cu subiectul), ceea ce face ca dublarea clitică să aibă un caracter opțional. (iii) Dublarea clitică în contextul unui nominal indefinit sau non-specific În multe limbi, cliticele de dublare precum și nominalul argument primesc o interpretare +definit sau +specific 166. Conform lui Fuß (2005), această observație legată de distribuție se poate transforma într-un

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
ea fiind un fenomen guvernat de anumite interpretări semantice și de contextul pragmatic. 5. Argumente împotriva interpretării dublării clitice ca acord Se pot aduce mai multe argumente contra ipotezei că cliticele de dublare marchează acordul verb - complement: (i) DC este opțională în unele contexte, obligatorie în altele. Or, fenomenele de acord nu sunt opționale, contextuale, limitate la anumite tipuri de nominale (prin contrast, prezența acordului dintre subiect și predicat nu depinde de tipul de subiect). (ii) Acordul canonic este generalizat și

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
5. Argumente împotriva interpretării dublării clitice ca acord Se pot aduce mai multe argumente contra ipotezei că cliticele de dublare marchează acordul verb - complement: (i) DC este opțională în unele contexte, obligatorie în altele. Or, fenomenele de acord nu sunt opționale, contextuale, limitate la anumite tipuri de nominale (prin contrast, prezența acordului dintre subiect și predicat nu depinde de tipul de subiect). (ii) Acordul canonic este generalizat și servește la marcarea relației sintactice dintre argument și verbul-predicat, prin trăsăturile phi. Așadar

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
discutate de Corbett (1991). În capitolul al optulea, am prezentat argumente și contraargumente din limba română referitoare la analizarea cliticelor de dublare drept mărci de acord. Concluziile sunt că există mai multe contraargumente împotriva acestei ipoteze: (i) dublarea clitică este opțională în unele contexte, obligatorie în altele. Or, fenomenele de acord nu sunt opționale, contextuale, limitate la anumite tipuri de nominale (prin contrast, prezența acordului dintre subiect și predicat nu depinde de tipul de subiect); (ii) acordul canonic este generalizat și

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
din limba română referitoare la analizarea cliticelor de dublare drept mărci de acord. Concluziile sunt că există mai multe contraargumente împotriva acestei ipoteze: (i) dublarea clitică este opțională în unele contexte, obligatorie în altele. Or, fenomenele de acord nu sunt opționale, contextuale, limitate la anumite tipuri de nominale (prin contrast, prezența acordului dintre subiect și predicat nu depinde de tipul de subiect); (ii) acordul canonic este generalizat și servește la marcarea relației sintactice dintre argument și verbul-predicat, prin trăsăturile phi. Așadar

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
este omonimă cu cea de masculin. 78 O serie de observații din această anexă au fost prezentate în Croitor (2006). 79 Mai precis, este vorba de contexte de tipul: (i) Elevii din clasa a IX-a s-au înscris la opționalul de botanică. Majoritatea au dorit să participe la experiment. - "majoritatea elevilor din clasa a IX-a" 80 Vezi și Graur (1937: 1), unde se afirmă că dacă subiectul este postpus verbului, "acordul se face în general cu subiectul gramatical, deci

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

folosit pentru a exprima o acțiune obișnuită, conativă sau incompletă, diferită de acțiunea unică, actuală, terminată. În privința caracteristicilor semantice ale argumentului, Polinskaja și Nedjalkov (1987: 247) formulează observația că marcarea absolutivă a unui NP echivalează cu individualizarea maximă. Diferența comunicativă, opțională, dintre o construcție antipasivă și una ergativă poate fi atribuită factorului individualizare − referentul este numit explicit și neambiguu −, iar antipasivul poate micșora nivelul de individualizare. Numele încorporat și, în special, obiectul încorporat sunt nemarcate în privința individualizării; numele încorporat oferă condiții

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tipul Comportamentul lui Ion mă amuză) cu corespondentele lor cauzative (de tipul Ion mă amuză cu comportamentul lui): ● verbele psihologice: Experimentatorul − Obiect; Tema − Subiect; ● verbele cauzative: Subiectul − Posesorul care cauzează emoția (Cauzalul); Obiectul care cauzează emoția este un grup prepozițional opțional; Experimentatorul este obiect direct (cele două argumente sunt: posibilitatea pasivizării, posibilitatea construcțiilor participiale). Bennis (2004: 105) arată că, în structurile cauzative, Experimentatorul e marcat cu Caz structural, fie prin adăugarea unui nivel vP în structurile active, fie prin adăugarea unui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
inacuzative nu reprezintă o fază. Wechsler (2005) arată că analiza de tip micul v are atât aspecte pozitive (există o sursă gramaticală generalizată pentru agentivitate și pentru cauzalitate, în afară de sensul lexical inerent al anumitor verbe; nivelul la care acționează agentivitatea opțională este structura argumentală, nu structura propoziției), cât și aspecte negative (legătura cu creșterea valenței sau cu selecția și atribuirea/verificarea rolurilor tematice). Pentru a explica diferența dintre tiparul pasiv și cel inacuzativ, Embick (2004a: 140) introduce în teoria scindării proiecției

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
asociată comportamentului inacuzativ 77. Borer (2004: 290), reluând idei prezente în studii personale anterioare, arată că argumentelor le este asociată o interpretare în specificatorii unor noduri reprezentând structura evenimentului. Structura evenimentului nu este determinată de proprietățile vocabularului, ci de inserarea opțională a unor centre funcționale cu anumite valori semantice. Itemii lexicali sunt considerați ca fiind modificatori ai structurii evenimentului. Modelul propus de Borer (2004: 293−294) este următorul: (a) Tranzitiv, telic [EP DP1 [TP DP1 [ASPQ DP2 [VP V]]]] (in two

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
extern. Wechsler (2005) evidențiază o problemă a ipotezei existenței proiecției micul v − selecția Agentului potrivit dintr-o varietate de participanți la evenimentul denotat de verb − și aduce argumente în favoarea faptului că agentivitatea sau cauzarea sunt introduse supralexical: (a) agentivitatea este opțională pentru anumite verbe, cu excepția situației în care aparține sensului verbului; (b) agentivitatea este detașabilă de rolurile specifice verbului (de ex., buy 'a cumpăra' este asociat cu rolurile Țintă și Sursă); (c) agentivitatea este asociată cu poziția subiectului; Wechsler (2005) folosește

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu rolurile Țintă și Sursă); (c) agentivitatea este asociată cu poziția subiectului; Wechsler (2005) folosește descompunerea lexicală, arătând că argumentele sunt ordonate, iar alternanța cauzativă este o consecință a faptului că în reprezentarea lexicală a anumitor verbe porțiunea cauzativă este opțională; (d) agentivitatea, în aceste cazuri, cea volițională, poate trece din argumentul extern în cel intern, atunci când verbul tranzitiv este decauzativizat (Jackendoff 1990: 128): John rolled the ball down the hill 'John a rostogolit mingea de pe deal' The ball rolled down

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
lexicali, chiar verbele cu alternanță care sunt verbe de schimbare de stare cu cauză externă în varianta tranzitivă permițând cauza internă în varianta intranzitivă; (f) opțional, agentivitatea poate fi atribuită celor mai multe argumente-subiect; această regulă are două variante: ● regula subiectului: interpretează opțional subiectul ca fiind agentiv; regula subiectului singură este inadecvată, pentru că nu explică grupurile cu by 'de (către)' din construcțiile pasive; ● regula celui mai înalt argument: interpretează opțional cel mai înalt argument ca fiind agentiv (dovada aplicării acestei reguli este existența

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
primă formă din 1989. Autorul și-a propus să formuleze o semantică explicită a acestei clase de verbe din limba italiană și să analizeze consecințele sintactice ale aplicării analizei sale. Punctul de pornire îl constituie observația că noțiunea de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de tipul: verbul tranzitiv affondare 'a scufunda' are un rol extern opțional, deci perechea sa intranzitivă va fi inacuzativă; verbul mangiare 'a mânca' are un rol intern opțional, deci perechea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
să analizeze consecințele sintactice ale aplicării analizei sale. Punctul de pornire îl constituie observația că noțiunea de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de tipul: verbul tranzitiv affondare 'a scufunda' are un rol extern opțional, deci perechea sa intranzitivă va fi inacuzativă; verbul mangiare 'a mânca' are un rol intern opțional, deci perechea lui intranzitivă va fi inergativă) este puțin înțeleasă și insuficientă. Propunerea lui Chierchia (2004: 24) este că membrii perechilor de alternanțe sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de tipul: verbul tranzitiv affondare 'a scufunda' are un rol extern opțional, deci perechea sa intranzitivă va fi inacuzativă; verbul mangiare 'a mânca' are un rol intern opțional, deci perechea lui intranzitivă va fi inergativă) este puțin înțeleasă și insuficientă. Propunerea lui Chierchia (2004: 24) este că membrii perechilor de alternanțe sunt legați între ei prin operații asupra rolurilor tematice, care pot fie să derive verbe tranzitive de la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu presupune externalizarea unui argument intern, nimic nu împiedică apariția acestei operații în cazul verbelor intranzitive: PI(dance−dansa) =∃y˘[dance−dansa](y) (it is danced − se dansează). Generalizarea formei logice a PI: <(e,) π> → <(e,) p>, unde (e,) este opțional. Prin urmare, de câte ori apare un pasiv impersonal, există un element propozițional la nivelul VP (de tipul seem). Pentru rezolvarea "blocajului", e nevoie de expletivizare, care va crea un argument extern expletiv de care are nevoie predicația. Expletivizarea nu explică diferența

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
argument intern, iar verbele pronominale/reflexive romanice sunt structuri antipasive (vezi Capitolul 1, 6.3.). Această idee este compatibilă cu interpretarea lui Baker (1988), care arată că antipasivul presupune un argument încorporat, care poate fi exprimat ca un grup oblic opțional. 6.2.2. Dacă analiza prezentată mai sus urmărea unificarea interpretărilor pentru se, în analiza propusă de Cinque (1988) se susține că morfemul si (considerat ca fiind un morfem independent, identic ca realizare cu persoana 3 a reflexivului) din limba

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de clitice. Limbă head-final (SOV). 7 cazuri morfologice: cazul subiectului tranzitiv și intranzitiv, cazul obiectului direct, dativul, instrumentalul, genitivul, ablativul, locativul. Nu este folosită nicio marcă de caz pentru argumentul S al verbelor inacuzative. Dacă verbul e inergativ, marca e opțională. În domeniul imperfectiv, marcarea argumentelor A și O este opțională, iar pentru O, marca poate varia. Partiție aspectuală: la aspectul perfectiv propriu-zis agentul este marcat, iar la aspectul general, nespecific, ambii participanți sunt nemarcați. La trecut, marcarea agentului este obligatorie

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tranzitiv și intranzitiv, cazul obiectului direct, dativul, instrumentalul, genitivul, ablativul, locativul. Nu este folosită nicio marcă de caz pentru argumentul S al verbelor inacuzative. Dacă verbul e inergativ, marca e opțională. În domeniul imperfectiv, marcarea argumentelor A și O este opțională, iar pentru O, marca poate varia. Partiție aspectuală: la aspectul perfectiv propriu-zis agentul este marcat, iar la aspectul general, nespecific, ambii participanți sunt nemarcați. La trecut, marcarea agentului este obligatorie, nuanța aspectuală perfectivă decurgând automat din marcarea Agentului. Verbul se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]