KorAP: Find »[drukola/base=patologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...77 78 79 ...502 >

12,546 matches

Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

Robert Frost, unde acesta descrie întâlnirea sa cu un vecin care, reparându-și gardul, îi atrage atenția că „un gard bun înseamnă vecini buni”. 2.6. Există apărări normale și apărări patologice?tc "2.6. Există apărări normale și apărări patologice?" Interesul unei asemenea întrebări este dat de anumite rațiuni istorice, mai precis, descoperirea de către Freud a primelor mecanisme de apărare la bolnavi, precum și de importanța acestor mecanisme în situațiile clinice. După cum vom vedea mai departe, A. Freud a crezut mereu

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
puternică. Această chestiune a revenit frecvent în dialogurile dintre A. Freud și Sandler (1985/1989). Marjorie Sprince, care a luat și ea parte la aceste convorbiri, a evocat necesitatea stabilirii unei anumite diferențieri între o apărare ce nu provoacă stări patologice și o apărare care conduce în mod evident la patologie. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus se complică din cauză că numeroși autori au definit anumite grupuri de apărări (vezi capitolul 2) utilizând termeni cu profunde conotații psihopatologice. Vaillant (1993) adoptă o

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
de altă parte, faptul că acest mecanism este indispensabil pentru buna funcționare a psihicului persoanei. Așa se face că, de pildă, refuzul perturbă percepția, dar protejează eul împotriva unor reacții violente. Brenner (în Plumpian-Mindlin, 1967) distinge două categorii de apărări: patologice și patogene; el amintește faptul că Freud a considerat că refularea este patogenă, fiind, cu alte cuvinte, o condiție prealabilă necesară pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce în mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cât despre apărările patologice, ele

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
apărări: patologice și patogene; el amintește faptul că Freud a considerat că refularea este patogenă, fiind, cu alte cuvinte, o condiție prealabilă necesară pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce în mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cât despre apărările patologice, ele pot fi identificate după trăsături ca: rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare în relațiile cu numeroase persoane sau în diverse situații). Opinia lui Bergeret (1972/1986) este similară, autorul insistând asupra faptului că nu se poate spune despre un subiect că

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
apărările de care el uzează în mod obișnuit pot fi calificate drept ineficiente, prea rigide, prost adaptate realităților interne și externe și/sau exclusiv de același tip. Funcționarea mentală este incomodată în suplețea, armonia și capacitatea ei de adaptare. Apărările patologice sunt inadecvate, pentru că pot fi decalate în raport cu nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situației în care se află subiectul (vezi Lichtenberg și Slap, 1972; Loewenstein, 1967). Aceste apărări tind să deformeze percepția realității și să perturbe alte funcții ale

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
asigura integritatea și constanța individului biopsihologic. Înțelegerea funcționării psihicului și intervenția în caz de disfuncții nu au decât de câștigat din studiul comparativ al similitudinilor și diferențelor dintre mecanismele de apărare și din analiza interacțiunilor acestora în situații normale sau patologice. După practica clinică, aceasta este direcția privilegiată în care cercetarea încearcă să avanseze. Cât despre cei care studiază viața psihică și se întreabă ce listă să adopte, le adresăm recomandarea făcută de A. Freud și care ni se pare foarte

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
procesului primar, modului de funcționare mentală caracterizat printr-o continuă alunecare a sensului. În articolul intitulat „Proces primar, proces secundar”, Laplanche și Pontalis (1967) reamintesc poziția adoptată de Freud, potrivit căruia eul suferă influența procesului primar în modurile de apărare patologice. În acest caz, caracterul primar al apărării se individualizează „din punct de vedere clinic, prin aspectul său compulsional, iar în termeni economici, prin faptul că energia mobilizată încearcă să se descarce total, imediat, pe căile cele mai scurte”. Puternica legătură

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
sau obiectele din mediul înconjurător. Limitarea unei funcții a eului poate fi relativ benignă, cu o slabă interferență asupra eficacității globale a eului. Cu toate acestea, ea îmbracă adesea forma unei inhibiții importante a funcționării eului, fiind uneori atât de patologică, încât devine un simptom. 27) A mânca și a bea (V.): tendință irezistibilă de a ingera alimente, băuturi, medicamente etc. pentru a-și menține sau restaura integritatea de sine - mai ales imaginea corporală - și pentru a controla mediul înconjurător. Mecanismele

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
regresiei, transformarea în contrariu sau întoarcerea asupra propriei persoane par independente de stadiul de dezvoltare și ar putea fi mecanismele de apărare cele mai primitive. 3) Prezența anumitor mecanisme de apărare ar fi normală la anumite vârste și periculoasă (chiar patologică) înainte sau după. Astfel, potrivit Annei Freud (Sandler, 1985/1989): - „toate refulările majore” sunt clădite probabil „în cursul perioadei oedipiene” și ulterior se mai pot produce refulări doar în „stări cu mare grad de anormalitate”; - fantezia (sau refugiul în reverie

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
supraeul devine mai accesibil rațiunii grație, de pildă, cunoașterii identificărilor pe care a fost clădit. Teama pe care o provoacă supraeul este atunci diminuată, iar eul nu mai are nevoie să utilizeze alte procedee defensive susceptibile de a genera manifestări patologice. În paragraful consacrat perspectivelor oferite de terapeutica analitică, A. Freud mai arată că acest tip de intervenție se lovește de mari dificultăți, în stările patologice în care pacientul se luptă din teama generată de forța propriilor pulsiuni. Atunci când analistul face

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
eul nu mai are nevoie să utilizeze alte procedee defensive susceptibile de a genera manifestări patologice. În paragraful consacrat perspectivelor oferite de terapeutica analitică, A. Freud mai arată că acest tip de intervenție se lovește de mari dificultăți, în stările patologice în care pacientul se luptă din teama generată de forța propriilor pulsiuni. Atunci când analistul face conștiente (și deci inoperante) apărările pacientului, aducând activitățile inconștiente ale eului la nivelul conștient, analiza slăbește și mai mult eul și favorizează procesul patologic. Sandler

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
stările patologice în care pacientul se luptă din teama generată de forța propriilor pulsiuni. Atunci când analistul face conștiente (și deci inoperante) apărările pacientului, aducând activitățile inconștiente ale eului la nivelul conștient, analiza slăbește și mai mult eul și favorizează procesul patologic. Sandler (1985/1989) subliniază că mecanismele de apărare folosite de pacient pot fi reconstruite, după cum susține A. Freud, pornind de la forma materialului pe care el îl aduce în cadrul analizei. Tot Sandler mai spune că „interpretarea pe care o dăm mecanismelor

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
din cadrul Asociației Americane de Psihiatrie, implicați în elaborarea DSM. În cele două lucrări menționate, mecanismele de apărare ocupă un loc important în calitatea lor de indici (sau repere) de diagnosticare și de procese ce ajută la înțelegerea funcționării normale și patologice a psihicului. Pentru a înțelege mai bine această poziție, să luăm exemplul personalității narcisice. McWilliams precizează că indivizii cu acest tip de personalitate pot utiliza diferite apărări, dar sunt dependenți mai cu seamă de idealizare și de depreciere, două apărări

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
că, în perioada de decompensare, pacienții recurg la apărări calificate drept narcisice (proiecție, refuz și distorsiune), în scopul de a-și păstra integritatea organizării eului și de a exclude obiectele exterioare. În perioada de remisie, pacienții utilizează mai puține apărări patologice. Apărările folosite sunt orientate mai ales înspre ceilalți (având o orientare interpersonală) și provoacă la aceștia reacții de susținere și încurajare. Potrivit lui Semrad et al. (1973), pacienții utilizează atunci apărări ce le permit să trăiască „o tristețe și o anxietate

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
ceilalți reprezentanți ai antipsihiatriei, maladia mentală constituie o apărare transpersonală. Pentru a-și proteja propria maladie, bolnavii (indivizi, cupluri, familii, grupuri, chiar și societatea în ansamblul ei) impun unor persoane sănătoase, dar mai slabe decât ei, un sistem de relații patologice și patogene. Astfel, persoane inițial sănătoase se îmbolnăvesc, maladia lor fiind expresia unor apărări transpersonale. Printre aceste apărări, Mucchielli (1981) citează diferitele „atitudini nevrotice” descrise de Karen Horney (1937/1953), care au ca funcție evitarea angoasei interne pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
et al., 1973; Haan, 1977) este elaborat, în bună măsură, pornind de la datele obținute într-un studiu longitudinal cunoscut sub numele de Oakland Growth. Deși criticat pentru caracterul său prea categoric (pentru Haan, mecanismele de apărare sunt în mod necesar patologice), acest model are meritul de a oferi o viziune mai curând constructivistă decât reactivă asupra adaptării. În același timp, el propune, după cum am văzut, relaționarea diferitelor tipuri de mecanisme ale eului. Modelul lui Haan conceptualizează mecanismele eului ca reglatori care

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
privilegiază acțiunea concretă, directă și inițiativa personală (în parte, în domeniul politic, social); 2) Caracter, conduită a celui care ia agitația drept acțiune (sens peiorativ). Pentru cercetătorii care au colaborat la DSM-IV (1994/1996), activismul nu acoperă de obicei comportamente patologice. Această activitate de substituție este defensivă pentru că se află în relație cu conflictele emoționale subiacente. Activismul ar fi „un apel la a recunoaște că respectiva conduită este legată de unele conflicte emoționale”, ceea ce nu înseamnă totuși că o asemenea atitudine

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
pronostic letal, „încrâncenarea terapeutică” arată prin însăși formularea sa („încrâncenare”), ca și în fapt, că reacțiile ce țin de activismul disperat sunt totuși în general acceptate, ba chiar așteptate. Istorictc "Istoric" Deși activismul, în calitatea sa de conduită cu semnificație patologică, este cunoscut de multă vreme, funcția sa defensivă sau temeliile sale inconștiente au fost puțin studiate. Termenul activism îmbrăca mai mult o conotație patologică („activitate excesivă în toate domeniile și, adesea, puțin eficientă” - Lafon, 1973), conotație în care se profila

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
general acceptate, ba chiar așteptate. Istorictc "Istoric" Deși activismul, în calitatea sa de conduită cu semnificație patologică, este cunoscut de multă vreme, funcția sa defensivă sau temeliile sale inconștiente au fost puțin studiate. Termenul activism îmbrăca mai mult o conotație patologică („activitate excesivă în toate domeniile și, adesea, puțin eficientă” - Lafon, 1973), conotație în care se profila deja ideea de hiperactivitate patologică, atașată comportamentelor maniace sau demențiale ale anumitor adulți. Minkowski (1933) a descris activitatea în termeni apropiați de ceea ce numim

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
vreme, funcția sa defensivă sau temeliile sale inconștiente au fost puțin studiate. Termenul activism îmbrăca mai mult o conotație patologică („activitate excesivă în toate domeniile și, adesea, puțin eficientă” - Lafon, 1973), conotație în care se profila deja ideea de hiperactivitate patologică, atașată comportamentelor maniace sau demențiale ale anumitor adulți. Minkowski (1933) a descris activitatea în termeni apropiați de ceea ce numim „activism defensiv”: „Iată un fenomen prea aproape de noi, care este prea «la îndemâna noastră» pentru a putea să-l simțim cu adevărat

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
afecte active, «stenice», compensează creșterea excitației printr-o descărcare motrice. Țipetele și săriturile de bucurie, tonusul muscular crescut în cazul furiei, vociferările, represaliile, toate acestea permit excitației să se descarce prin anumite mișcări”. Și în acest caz se profilează versantul patologic, ilustrat prin caracterul inadaptat al unor astfel de conduite. „Furia comportă reacții adecvate, care corespund motivului ei. Vociferările constituie deja un substitut, dar și alte acte, absolut inutile, pot juca aici un anumit rol.” Într-o scrisoare adresată lui Freud

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
terapeutică evocată mai înainte arată că activismul se sprijină, în bună parte, pe refuzul unui segment de realitate intolerabil (Ruszniewski, 1995; Hennezel, 1991). Mai cu seamă în fața refuzului pierderii, apărarea maniacă poate căpăta o nuanță activă, ba chiar agitatorică și patologică, opunându-se în acest caz reparației. Nu vorbim de apărarea maniacă în sine, doar evocată de școala Melaniei Klein (Segal, 1964/1980) și care vizează evitarea oricărui sentiment de dependență prin intermediul unei triade de sentimente: control, triumf și dispreț. Exemplul

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
răspândit, dacă nu cumva universal”. Această tendință activă poate antrena sentimente de rușine și culpabilitate, după cum arată următoarea mărturisire: „Am probat voalul negru zâmbindu-mi în oglindă, ca o logodnică ce se pregătește pentru ziua cea mare”. În registrul activismului patologic am putea încadra bine cunoscutele practici sportive intensive ale anorexicilor, care raționalizează astfel de conduite invocând faptul că urmăresc o pierdere în greutate sau menținerea unei greutăți considerate ideale (Brusset, 1990). Putem considera că mecanismul de apărare constituit de activism

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
mecanismul de apărare constituit de activism îndeplinește de obicei o funcție benefică de suplinire și compensare atunci când eul este debordat temporar de angoasă. Dar, ca în cazul tuturor celorlalte apărări, utilizarea exclusivă, excesivă transformă încercarea de ajustare într-o conduită patologică pentru subiectul care devine sclavul ei, precum și pentru anturajul acestuia. Afilieretc " Afiliere" Definițietc "Definiție" Afilierea este solicitarea ajutorului și susținerii celuilalt atunci când subiectul trece printr-o situație generatoare de angoasă. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" În afilierea-apărare, prezența celuilalt este căutată

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
discutat cu cineva ca să aflu mai multe în legătură cu această situație”; - itemul 32: „am acceptat simpatia și înțelegerea cuiva”; - itemul 31: „am încercat să nu mă izolez”. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Afilierea ocupă un loc important într-o situație patologică specială: fobia. Pentru fobici, prezența celuilalt constituie o apărare fără de care ei nu pot înfrunta situațiile sau obiectele fobogene. Celălalt devine astfel un obiect contrafobic, având un efect benefic în privința angoasei. Prezența reconfortantă a celuilalt și mai ales disponibilitatea sa

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]