19,447 matches
-
doruri și vise ce i se aprind în ochi la fiecare revedere. Întâlnirile lor sunt ca niște sărbători, zile de petrecere abstrase din timpul concret al obligațiilor de serviciu, când amândoi se lasă duși în spațiul comun populat cu fantasmele simțurilor și cu gândurile ce ființează numai și numai pentru celălalt. P.H.L. relatează totul cu detașare, captivat, aproape înduioșat de „sublimul slăbiciunilor omenești”, cum caracterizează la un moment tot ce trăiește cuplul de personaje din paginile sale. La sfârșitul capitolului devine
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
dorințe, visuri de împlinire personală - totul era adunat într-o cămară a sufletului cu obloanele trase complet. Sau aproape complet... Până a apărut acest Domn R., care a scos-o dintr un fel de autoliniștire spirituală, ca și din amorțeala simțurilor în care se complăcea de atâta timp! La început l-a privit cu indiferență, apoi cu oarecare interes și multă neîncredere, pentru a ajunge să-i admire momentele de efervescență spirituală, stimulată (la început nu și-a dat seama) chiar
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
au nivelat toate presupusele „diferențe” dintre ei. Gândurile și propozițiile s-au intersectat, tot mai des, trupurile s-au îmbrățișat și totul părea ca și cum ar fi fost de totdeauna așa.... Teodora i-a mărturisit că, după o lungă „hibernare” a simțurilor, din care nu spera să mai iasă, se simte din nou femeie... Era un fel de „descătușare” a unei energii pe care nici nu știa că o posedă. Se simțea atrasă ca într-un vârtej ce-i provoca o dulce
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
După „consumul energetic” propriu primei tinereți a urcat o treaptă superioară. La vârsta bărbatului matur, „chemarea sexului” trece prin filtrul unor principii și este ținută în frâu de conștiința unei finalități. Apar acum un fel de pasiune pentru experiment, bunul simț care-l face să vadă în parteneră nu un obiect, ci un subiect, în fine, capacitatea decelării unei calități specifice: feminitatea ca rezultantă a modelului cultural în cadrele căruia s-au format, împreună ori separat, membrii cuplului. O rezultantă determinată
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Ea îl ascultă, intervine din când în când, „punctează” cu un gând propriu sau „deturnează” cu o glumă cursul prea grav al discuției. Deși nu lasă să se vadă, ea îi admiră cursivitatea vorbirii, memoria, spontaneitatea unor asocieri de idei, simțul umorului. Fără a fi preocupat în mod special de efectul vorbelor sale, Profesorul este bucuros de „participarea activă” a Teodorei. Numai astfel, (i-a declarat-o de multe ori) îl „inspiră”, ba chiar îl face să fie mai „deștept”, adică
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
și plenitudinii neoexistențiale indusă de marea artă. * Noi viețuim în mediul a trei ordine de realități: realitatea ascunsă a lucrurilor, pe care nu o putem cunoaște; apoi realitatea curentă, comună, constituită de ceea ce ne apare, ceea ce înregistrează posibilitățile cognitive ale simțurilor noastre, și anume, suprafața lucrurilor, necoincizând cu esența lucrurilor. Există însă o a treia realitate: este ceea ce noi suprapunem pe lucruri, icoana ideală. Or, a suprapune o icoană vibrantă pe aparența lucrurilor este act poetic. Astfel, veritabila, unica noastră realitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
însă că Dionysos lăsând viața liberă în dezlănțuirile sale și amenințând neîncetat armonia apolinică, era necesar echilibrului. Poezia opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlănțuire dionisiacă de linii de forță ale sensibilității și intelectului, dar pe care simțul armoniei înnăscut creatorului, o transformă apolinic într-o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice și stilistice interne convergând către un anumit înțeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renașterea a creat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
planului Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea ființării, armonia existențială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detașat, ca un ritual artistic, înțelepciunea și iubirea lui sunt "jocuri" gestualul în odăjdii metaforice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a ideației, condusă conclusiv, iar pe de altă parte, metrica, știința rimelor și expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suiș, durere, cădere, întunecare. Logica internă a unei creații poezie, artă plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acționează un simț înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratețe și finețe, atingând absolutul la geniu. Reușitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de lumină și spiritualitate. "Armonia sferelor" respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om și destin, cu triumful final al omului, în creațiile lui Beethoven. Sentimentul cosmic reunește simțul armoniei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul nemărginirii și etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, a unui tablou, a unei piese muzicale necesită "instinctul metafizic", de care vorbește Eminescu. Este una din marile bucurii ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al perisabilității și al nesemnificativului. Poezia este o experiență entelechială a unui mai înalt posibil. Cassius Longinus scria în Tratatul despre sublim: sublimul poeziei ne înalță tot atât de sus ca și Dumnezeu. El ne deschide al treilea ochi, ochiul transcendental sau simțul spiritului, dincolo de rațiune. Dar dacă justiția poetică refundamentează viața, lumea, existența în general, tot ea a creat divinitatea, așa precum afirmă Eckhart, Nietzsche. Jacob Boehme vorbea de nașterea continuă a lui Dumnezeu din poezia creată de om. Poeții l-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
exaltă ideea frumseții omului și a naturii. Leopardi înfierează nonsensul existenței pentru a-l exorciza dizolvându-l în pacea anonimă a nemărginirii. Goethe consideră că sensul omului este de a se mistui în flacăra vieții, trăind pasionat cu ajutorul celor cinci simțuri darurile naturii, ale prieteniei și ale dragostei și, prin aceasta, de a dobândi dincolo un sens nou care ne va face să ne confundăm, să ne absorbim în Iubirea Eternă Hölderlin află catharsisul tragismului existenței prin lauda vieții transfigurată poetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul că, din acest motiv, numirea este convențională, o haină pusă arbitrar pe acea taină, veșmânt confecționat de colaborarea dintre simțuri și intelect. Salvarea, liniștea noastră sunt asigurate de complacerea tacit asumată în a considera că și lumea și cuvintele corespund realității cu care ne-am familiarizat. Atunci ce împlinește cuvântul în poezie ? Nemulțumit de axiologia realități de fiecare zi, poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poetului, de la jocul secund al poetului la jocul prim al Creației. Evident, exprimarea ambiguă prea absconsă, prea mult jucată, își asumă riscul de a nu putea fi descifrată, și până la a fi respinsă ca factice și inoperantă de un anumit simț axiologic, care este un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului încearcă să depășească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară, perenă valoric. * Suferința a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dar există mari poezii, fără rimă, dezvoltând în schimb o metrică deosebit de rafinată, precum cea a vechilor greci sau a lui Hölderlin). Armonia este condiția ontologică a formelor în lumea umană. Diformul, dizarmonicul se dizolvă, se dezagregă, moare. Ca atare, simțul armoniei, "al ordinei sublime", cum spunea Hölderlin, este înnăscut omului. O proza informă tăiată în fragmente revărsate pe verticală pentru a simula versificația nu este armonie, nu este poezie, ci un simulacru, un bastard antipoezie. Cititorul o respinge pentru că îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Hölderlin, este înnăscut omului. O proza informă tăiată în fragmente revărsate pe verticală pentru a simula versificația nu este armonie, nu este poezie, ci un simulacru, un bastard antipoezie. Cititorul o respinge pentru că îi "jignește", cum scria Eminescu, arheul aprioric simțul armoniei. "Un bâiguit" în expresie eminesciană, care nici măcar nu mai sună din coadă.... Morala poeziei Poetul are conștiința transcendentală a unei chemări, a unei misiuni cosmice, și anume, transsubstanțierea poetică a lumii. Au spus-o în primul rând Platon, Pindar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
polare sclavizante fire-nefire, care funcționează într-o interacțiune eternă. Noțiunile de "ne-lume" și de anterioritate absolută în raport cu existența și nonexistența deschid un nou plan, dincolo de cel terestru și de cel astral, dincolo de spațiu și timp, dincolo de orice experiență a simțurilor și a intelectului, empirică sau transcendentală. Salvarea de o lume a amăgirii, a distrucției și a suferinței este întoarcerea în neînceput în neexprimat. În increat. Dincolo de posibil și imposibil, prin urmare, în transposibil. Acesta era absolutul deschiderii intelectului "eroic" eminescian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
felul de discuții fantasmagorice, de nu pricepeai ce vorbeau și stăteau ore întregi inventând cuvinte dubioase, tocând nu știu ce povești, analizând frustrările mamei de scriitoare ratată, vezi Doamne din cauza lui tata, că n-a înțeles-o, nu că n-avea ea simț practic și nu se ținea de nimic din toate de câte s-a apucat... Ca și Alex, de fapt. Bine, el a trântit o serie de articolașe și vreo două cărți și-l știe lumea acum, e o figură din
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
într-un blestem, trupul cel frânt a trăit. A respirat, fără hrană, scuturat de febră, cu buzele arse, cu sânge gâlgâind din toate ungherele cărnii, încă șaptesprezece zile de vis negru ca smoala, până când, încet, încet, și-a recăpătat auzul. Simțurile. Puterea de a-și îngâna numele. Frica de moarte. Dorința de moarte. Vanitatea de a-și pipăi chipul, căutând să cuprindă, cu mintea, dezastrul. Singura scăpată întreagă, de la cot la degete, mâna stângă fâlfâie fără noimă în aer, până la obrazul
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
curând) încearcă s-o cucerească pe copilă prin toate mijloacele cunoscute. În cele din urmă, își amintește că strămoșii lui obișnuiau să-și ducă miresele în orașe invadate de portocali, unde mireasma grea funcționa ca un drog, unul care zgândărea simțurile și anula pudibonderiile. Cadoul nunții păgâne a lui Rodrigo pentru victima lui e o grădină de portocali replantați noaptea, pe neștiute, în jurul iatacului unei mirese forțate să-l accepte. Și a funcționat? Asta mă depășește cu desăvârșire. Ce știu e
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
sprâncenele unite, de parcă nu ar înțelege. — Da, domnule, e totuna. Noi doi, dumneavoastră și cu mine, am ales peștii. Evgheni tușește. — Atâta tot. 40. Nord și Sud Când ai ceva de salvat, pleci în Sud. De ce? Pentru că Sudul e al simțurilor. E tot numai corp. Numai țesuturi și aer fierbinte. Adică e viu? Da, și asta... e viu într-un fel care te fură, care te obligă... ...să trăiești? Da, și asta... Și mai ce? Ar mai trebui să fie ceva
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
metri distanță, o intimitate grea ca pâcla de căldură coborâtă peste oraș. Trecea absentă pe lângă Ayuntamiento, intra în câte-o biserică, mătura cu vârful piciorului parola sacră a Sevillei, No8Do, no me ha dejado. Pe ea o părăsise. Alexandre, norocul, simțul olfactiv... fiecare în parte și nici unul bărbătește, declarat. Într-o zi s-a dus să vadă Archivo de Indias. A urcat treptele de marmură. Era liniște și răcoare. De pe foi îngălbenite tremura semnătura lui Columb, plecau hărți și desene cu
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
șerpi asemenea lui ar fi fost fericită să-l cunoască. Spre munte, vulturii pleșuvi întîlniseră acvilele, la hotarul dintre teritorii, și schimbaseră saluturi protocolare. Vulpile făceau, ca întotdeauna, glume fără sare, la auzul cărora, în sfîrșit!, se găsiră urși cu simțul umorului hiperdezvoltat care să le guste. Și, dincolo de amănuntele acestea care-i priveau personal, pe buzele tuturor se afla o singură întrebare: "Ați auzit ceva?". Dar informații cu adevărat valoroase întîrziau să apară. Lupino nu disperă. Era conștient că oricum
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
obosit, cu siguranță, mînat de dorul de părinții săi, Lupino se întorcea de unde plecase! Toată disperarea adunată de la dispariția lui, toată forța mamei rămase singură, tot dorul și toată speranța o împinseră pe lupoaică într-acolo. Renunțase să folosească celelalte simțuri, ascuțind unul singur. Trebuia să înainteze după zgomotul perceput mai devreme. Ochii, umflați și înroșiți de plîns, străluceau cu puterea soarelui de iulie, ațintiți într-acolo. Se năpustise ca o vijelie în întîmpinarea copilului. Nimic și nimeni n-ar fi
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]