33,332 matches
-
poate vedea ceea ce văd eu dincolo"; sau Leonardo da Vinci expresia, de asemenea unică, inimitabilă a Giocondei: conștiința omului de a fi o taină lăuntrică în marea taină universală. Dar mai înalt, îngerul din varianta de la Londra (National Gallery) a tabloului Fecioara printre stânci, care privește dincolo de dincolo, în transposibil. Cu un ochi transcendental a văzut Amenofis IV, Akhenaton, că toți oamenii sunt egali în fața unui Dumnezeu universal unic, transzoomorf. Prin un al treilea ochi a introdus Socrate rațiunea în circuitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
universalului. De subliniat, sentimentul cosmic este, ipso facto, emoție a minții. Tensiunea spațio-temporală devine tensiune filozofică. a. Desfășurarea macrocosmică spațială și temporală, îmbinată cu fiorul cosmic, cu infinitatea tensiunii gândirii, are loc, de pildă, în Imnul Rigvedic al creației sau tabloul în desfășurare echivalent din Scrisoarea I eminesciană. De asemenea în viziunea vechilor egipteni piramidele și raporturile lor cu marile coordonate ale universului, supradimensionarea statuilor, expresia privirii îndreptată dincolo, spre transcendent exemplu absolut bustul reginei Nefertiti -, hieratismul armonizator al figurilor în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
intelectului "entuziast", "eroic" din viziunea lui Giordano Bruno, au loc: în muzica lui Bach, Mozart, Beethoven, Schubert; în căutarea nemuririi de către Ghilgameș; în tragismul iubirii din Tristan și Isolda; conflictul universal dintre bine și rău din teatrul lui Shakespeare sau tablourile lui Rembrandt; idealitatea etică din Don Quijote; moartea transfiguratoare ca nuntă cu natura în Miorița; conflictul dintre aparență și mister în pictura lui Leonardo da Vinci; goana penelului după lumina fără umbră din pânzele lui Vermeer și Van Gogh; eroismul dureros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înțelepciunea și iubirea lui sunt "jocuri" gestualul în odăjdii metaforice. * Orice creație de artă autentică este transformarea unui amalgam disparat idei, cuvinte, forme, culori, sunete într-o structură articulată, unitară. Tensiunile ideatice și formale ale organizării interne într-un poem, tablou, piesă muzicală realizează un microcosmos perfect, condensând și iradiind totodată macrocosmosul. Organizarea cosmică a operei de artă constituie forma ideală pentru receptarea sa și persistența în anamneză. Ca atare, într-un poem, alături de deschiderea și vibrația cosmică, la această organizare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratețe și finețe, atingând absolutul la geniu. Reușitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerența în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant perla concentrat de lumină și spiritualitate. "Armonia sferelor" respiră în muzica lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om și destin, cu triumful
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prometeică dintre om și destin, cu triumful final al omului, în creațiile lui Beethoven. Sentimentul cosmic reunește simțul armoniei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul nemărginirii și etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, a unui tablou, a unei piese muzicale necesită "instinctul metafizic", de care vorbește Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în prezența celei mai înalte ființări a noastră și a lumii. Pierderea sentimentului și a răspunderii cosmice constituie una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Întoarcerea acasă) La Eminescu factorul unificator cosmic este acea simțire-gândire de nuanță autohtonă, intraductibilă semantic și fără suprapunere psihică dorul. Iar cel de al doilea factor este armonia, modelaj exercitat, pe de o parte, de desăvârșita orân duire ca în tabloul unui maestru al picturii a peisajului țării iar pe de altă parte, de spiritul baladei vrâncene, prin care are loc solidarizarea, nuntirea omului cu natura și moartea devenită neoexistență mirifică sub cataliza miticului. Armonia și viziunea nemuririi transtanatică își au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Verlaine este o neîntreruptă laudă a vieții sub cele mai variate hipostaze. În finalul Poemelor saturniene, el evocă Inspirația care dictează poemele "Supremilor Poeți" muza Erato "superbă și suverană", cu privire luminoasă și profundă, înțeleasă ca Geniul însuși, îngerul vechilor tablouri pe un fundal de aur. Ea face să apară în creierul poeților o întreagă grădină de noi poeme. Ea este Duhul Sfânt, delirul sacru dionisiac, arhanghelul Gabriel cu lăuta lui, Apollo cu lira sa. Verlaine evocă nopțile în care poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Până la ultima silabă-nscrisă-n timp"...), al regelui Lear purtând pe Cordelia moartă în brațe în mijlocul furtunii ("Vă spun, nimeni nu este de vină, nimeni"), tragedia Furtuna sunt doar câteva exemple de profundă poezie. Citim în Visul unei nopți de vară un tablou expresiv al celor trei mari "condamnați" la imaginarul poetic: Nebunu, -ndrăgostitul și poetul Din fantezie pe de-a-ntregul sunt făcuți; Diavoli mai numeroși ca-n vastul iad Nebunul vede; îndrăgostitul, în delirul său, Vede-a Elenei frumusețe pe-o frunte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce. Orbirea lui Samson de către filistini ș.a., Rembrandt face justiție poetică. Justiție poetică face și Rafael în tabloul Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca luminoasă a Renașterii de decăderea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
justiție poetică. Justiție poetică face și Rafael în tabloul Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca luminoasă a Renașterii de decăderea spirituală ce urma să vină. Justiție poetică au făcut Pieter Bruegel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Marsillio Ficino etc. o operă în care se îmbină Paradisul cu iubirea pentru o femeie Beatrice în forma cea mai idealizată, făcând astfel drum către iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a fost rezolvată de Vermeer în favoarea luminii, concentrată ontologic și axiologic în perlă, iar umbrele puține care mai răzbat sunt alungate total de un alt olandez, Vincent van Gogh. Dar lupta cea mai acerbă, de semnificație etică are loc în tablourile mai marelui olandez, Rembrandt, al cărui clar obscur scoate în lumină numai personajele pozitive moral, în sensul că sunt unicele purtătoare ale luminii, iar pe cele negative le alungă în întuneric. Iar Leonardo da Vinci simbolizează în clarobscurul său conflictul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inefabil: ...Să mori neîncetat în Euridice -, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. În arta vizuală, tablourile lui Vermeer ilustrează perfect nașterea magică a inefabilului cel mai decantat din geometria cea mai implacabilă, simbol suprem fiind perla o hotărnicire perfectă infinit depășită prin iradierea luminoasă. Și să ne amintim cum în tablourile lui Leonardo da Vinci, Mona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu sunetu-odat'. În arta vizuală, tablourile lui Vermeer ilustrează perfect nașterea magică a inefabilului cel mai decantat din geometria cea mai implacabilă, simbol suprem fiind perla o hotărnicire perfectă infinit depășită prin iradierea luminoasă. Și să ne amintim cum în tablourile lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa del Giocondo și mai cu seamă îngerul din tabloul Fecioara printre stânci de la National Gallery din Londra arta cea mai desăvârșită emană cea mai transfigurată și misterioasă spiritualitate, cel mai pur dincolo transuman: homo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai decantat din geometria cea mai implacabilă, simbol suprem fiind perla o hotărnicire perfectă infinit depășită prin iradierea luminoasă. Și să ne amintim cum în tablourile lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa del Giocondo și mai cu seamă îngerul din tabloul Fecioara printre stânci de la National Gallery din Londra arta cea mai desăvârșită emană cea mai transfigurată și misterioasă spiritualitate, cel mai pur dincolo transuman: homo sui transcendentalis, cum aspira Friedrich Nietzsche, cel mai poet dintre filozofi. Repetăm: marea poezie pune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în Natură această pădure de simboluri, cum a numit-o Baudelaire și anume: forma, care este condiția existențială în ordinea umană, este descătușată, depășită de iradierea luminoasă. Or, aceasta trebuie să fie poezia autentică, opera de artă în general. Poemul, tabloul, piesa muzicală trebuie să aibă o perfectă ordine internă, formală și ideatică indisolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană și ne induce aprioric certitudinea ființării. Dar, repetăm, totodată sensurile operei trebuie să iradieze infinit așa cum are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană și ne induce aprioric certitudinea ființării. Dar, repetăm, totodată sensurile operei trebuie să iradieze infinit așa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului încearcă să depășească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
logică internă. Pentru că încremenirea este moarte, iar viul este mișcare. Suferința lui Hyperion era metafizică, era viață spirituală dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferința. Starea filozofică a suferinței a creat arta lui Van Gogh, încheiată cu tabloul Stol de corbi deasupra unui lan de grâu, prefață imediată la autoliza pictorului, al cărui cuvânt ultim apare emblematic pentru condiția umană: "La tristesse durera toujours"tristețea o să dureze pururi. În muzică, meditația asupra suferinței metafizice este excepțional exprimată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pervertirea valorilor spirituale, suferința filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârnește compasiune, ci disconfort repulsiv față de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanță axiologică uriașă între Guernica și tabloul lui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Catapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlinden din Colmar! Suferința este o stare cosmică, și nu temă pentru un experiment pictural voit ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, zguduie, bulversează ca viziune, iar pe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o stare cosmică, și nu temă pentru un experiment pictural voit ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, zguduie, bulversează ca viziune, iar pe de altă parte, uluiește ca întruchipare artistică a durerii atroce. Și câtă nobilă suferință în tablourile unui iluminat modern, Georges Rouault, începând cu Bătrânul clown și sfârșind cu Christ biciuit ! Și să nu uităm înalta distincție a durerii mamei lui Iisus din icoanele noastre ortodoxe cu fundalul deschis spre nemărginire. Mișcarea e suferință", scria Eminescu. Or
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
armonie astfel că dintotdeauna poezia este cânt, ci mai ales, ignorând logica internă a ideaticei factor sine qua non pentru opera de artă, cu înșiruirea de imagini, asocieri incongruente de cuvinte, precum aruncarea la întâmplare de forme și culori în tablourile lui Pollock (happening art). Poemul se transformă într-o proză versificată a unui puzzle haotic, neinteligibil, simulând subtilitatea, profunzimea. Evadând în spații false, pur lingvistice, simple aventuri ale cuvintelor oarbe, poezia nu mai vorbește despre imposibil, ci tinde să devină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
7 e o cameră de luat vederi. Te uiți direct în ea și râzi înfundat, cu nasul în eșarfă. E albastră. Ți-ai legat-o la geantă. Iei o bomboană cu mentă. Faci o piruetă. Nu te oprești în fața nici unui tablou. Azi ești Ema cea proastă. Ești bronzată și miroși bine. Și te uiți direct în cameră. Obraznic. O ma-li-ssaaaaaaaaaaaaaan... A fost povestea mea. Am găsit-o într-o carte prăfuită, în biblio teca unei femei fabuloase. Aveam, cred, vreo cincisprezece
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
mai au chipuri, ci sunt sudate într-un alai al figurației acelor ani. Era o casă mică, ticsită de cărți, de oglinzi mari și mai puțin mari, încadrate de rame rotunde, rectangulare, ovale, ca niște ochi curioși, gata să memoreze tablourile inadec vării noastre familiale. Mereu plină de lume. Lume bună - actori, fotografi, literați pe care mama, din ce în ce mai tânără, parcă, îi vrăjea cu vreunul din talentele ei, îi făcea să se învârtă în jurul ei ca țânțarii în jurul becului. Lume proastă - artiști
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
te arzi și pleci, poate, mai departe, în orașul ăsta cu portocali, da, și tramvaie, și trăsuri, și Fnac și Maestranza și fiecare pas te duce înapoi, mult, mult înapoi, înainte de mudéjari, de catargele care împânzesc portul cenușiu, dintr un tablou de Sánchez Coello, înainte de Giralda, de Medina Azahara... înainte, mult înainte... 26. Din întuneric A fost stăpânul meu. Stăpânul Ifriqiyei. Și așa ar fi trebuit să înceapă povestea. Nu am fost rivali. Nu am jinduit la aceeași femeie. Nu ne
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]