16,454 matches
-
că eu Însumi sînt un criminal. 2 — Ha-ha! rîse domnul Rennit, cam galben. — Mă scoate din sărite gîndul că tocmai de mine și-au găsit să se lege amatorii ăștia... — Dumneata ești... criminal de profesie? Întrebă domnul Rennit, cu un zîmbet mieros, artificial. — Da, sînt, dacă a fi criminal de profesie Înseamnă a-ți premedita crima vreme de doi ani, visînd-o aproape În fiecare noapte, pînă-n clipa cînd scoți din sertar otrava... Iar o dată ajuns În boxa acuzaților, cauți să ghicești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
că avem prea multe hăinuțe de lînă pentru copii. Da, dacă nu vă deranjează, trimiteți-le la noi. Sau poate să vină cineva după ele?... Bine, trimiteți șoferul dumneavoastră. Vă mulțumim! Bună ziua! I se adresă, apoi, lui Rowe, cu un zîmbet cam schimonosit: — Pentru cineva de vîrsta mea e, desigur, un fel bizar de a participa la război: să aduni hăinuțe de lînă de la niște văduve miloase! Dar e o treabă utilă, pe care mi s-a Îngăduit s-o fac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
visă apoi pe pajiștea din spatele zidului de cărămidă roșie al casei părintești, bînd ceai lîngă maică-sa, care, Întinsă Într-un șezlong, mușca dintr-un sendviș cu castraveți. La picioare avea o bilă de crochet de un albastru strălucitor. Cu zîmbetul pe buze, maică-sa Îl Învăluia Într-o privire distrată, caracteristică mamelor ce-și supraveghează copiii. Era vară, și seara se lăsa Încet. „Mamă, am omorît-o...“ Îi spunea el, dar ea Îi tăie vorba. „Nu vorbi prostii, dragul meu! Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
să mai existe aievea... Unii scriu despre aceste lucruri ca și cum ar mai fi reale; dar ele au dispărut cu desăvîrșire, deși apar mereu În romanele la modă, Îndeosebi În cele scrise de femei“. Acum, maică-sa Îl asculta cu un zîmbet speriat, dar Îl lăsa să vorbească: de data asta el era stăpînul visului. „SÎnt căutat pentru o crimă pe care n-am făptuit-o, urmă el. Vor să mă omoare pentru că știu prea multe. De aceea m-am ascuns În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
că-ți amintești totuși că ai fost bănuit de omor. Mai bine zis, de uciderea unui om care, Însă, e viu. Ce părere ai despre toate astea, domnule Rowe? — Aștept să-mi puneți cătușe la mîini, răspunse Rowe, cu un zîmbet amar. — Prietenul nostru Graves așa ar face, și n-ar fi deloc de mirare, zise domnul Prentice. — Așa să fie oare viața? Întrebă Rowe. Domnul Prentice se aplecă peste masă și-l privi cu interes, ca și cum ar fi fost gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
să pară neînsemnată, nevrednică de a fi luată În seamă. Există momente cînd Îți vine mult mai ușor să-ți iubești dușmanul decît să-ți amintești cît rău ți-a făcut... — Filmul! spuse Rowe, Încet. — Filmul, Îngînă Hilfe, cu un zîmbet franc. Da, Îl am... Era, firește, conștient că totul se sfîrșise - totul, inclusiv viața - și totuși Își păstra aerul glumeț, și chiar vocabularul acela Împănat cu expresii vetuste, care făceau din vorbirea lui un soi de dans al ghilimelelor. Recunosc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
o bombă Începu să se rostogolească pe scară cu un zgomot infernal. Omulețul Își Încheie În grabă nasturii și se ghemui la pămînt, ca și cum ar fi vrut să sară. Hilfe se sprijinise de marginea unei chiuvete și asculta, cu un zîmbet amar și parcă nostalgic, ca și cum ar fi auzit glasul unui prieten ce pleca pentru totdeauna. Rowe stătea pe prima treaptă, În așteptare: bomba venea de-a dura spre ei. Omulețul se ghemui și mai mult În fața pisoarului. Șuierul păru să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
aeroport, dacă nu te deranjează. - La aeroport? am întrebat, cu sentimentul ciudat că pierdeam ceva. De ce, pleci? - Nu încă - chiar dacă, după cum am descoperit, unii oameni abia așteaptă s-o fac. Își dădu jos ochelarii de soare și-mi oferi un zâmbet trist. - Pentru un doctor, un deces în familie dublează neliniștea pacienților. - Să înțeleg că hainele albe nu le porți ca să-i liniștești? - Pot să port și-un afurisit de chimono, dacă vreau. Ne-am ocupat locurile în mașina mea. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
se afle la volanul camionului în derapaj. Această dramatică modificare de ultim moment nu reuși să stârnească mulțimea, dar Vaughan păru mulțumit. Pe când cobora la intrarea în gang, gura lui dură, cu buze marcate de cicatrice, era deschisă într-un zâmbet caraghios. Văzându-ne pe mine și pe Helen împreună, flutură din mână a salut, de parcă am fi fost doi fani vechi ai acestor morbide spectacole de arenă. Douăzeci de minute mai târziu, ședeam în scaunul meu în spatele Lincolnului lui Vaughan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
așteptându-l pe Vaughan să ni se alăture. Stătea printre scaunele goale, cu ochii încă ațintiți asupra mașinii distruse. Sub centură, o pată de spermă întuneca prohabul pantalonilor. Ignorând-o pe Helen Remington, care se îndepărtă de noi cu un zâmbet vag, m-am uitat țintă la Vaughan, neștiind sigur ce să-i spun. Pus în fața mașinii sfărâmate, a manechinelor dezmembrate și-a sexualității expuse a lui Vaughan, simțeam că mă mișc pe un teren ale cărui contururi duceau, înăuntrul craniului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
c-o vei fermeca... Vaughan stătea cu spatele la mine, caninul superior rupt ronțăind neabătut ulcerația. Mâinile mele, aparent detașate de restul corpului și de creier, ezitară în aer, neștiind cum să-i îmbrățișeze mijlocul. Vaughan se întoarse către mine, cu un zâmbet liniștitor pe buzele cicatrizate, adoptând postura sa cea mai reușită - profil pe diagonală - ca și când l-aș fi supus unei audiții pentru noul său serial de televiziune. Vorbi pe-o voce distantă și confuză, parcă amețit de hașișul pe care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
scenă. Fusta femeii se ridicase în jurul șoldurilor și coapsele îi erau depărtate ca și când și-ar fi expus în mod voit pubisul. Mâna sa stângă ținea manivela geamului, mănușa albă fiind pătată de sângele de la degetele mici. Îi oferi polițistului un zâmbet slab, ca o regină parțial dezbrăcată de hainele regale care invita un curtean să-i atingă părțile intime. Haina însoțitorului ei era largă și scotea la iveală toată lungimea pantalonilor săi negri și pantofii de lac. Coapsa lui dreaptă era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
lui Catherine atenuase momentul de criză. Catherine se așeză în față, îndepărtându-se de Vaughan. Îmi atinse umărul într-un gest de afecțiune domestică. În oglinda retrovizoare i-am văzut umflăturile de pe obraz și gât, gura învinețită care-i deforma zâmbetul nervos. Desfigurările acestea subliniau elementele adevăratei sale frumuseți. Când am ajuns acasă, Vaughan încă dormea. Eu și Catherine am stat în întuneric lângă mașina imaculată, capota ei lustruită părând un scut negru. Am prins-o de braț pentru a o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
acestei neîmpliniri, specialistul în psihologia socială ajunge cu săpăturile la strămoșii noștri îngropați și uitați. Am pierdut energia caracterului roman - spune cu inocență profesorul. Compararea unor asemenea realități, aflate la distanță de neimaginat, bineînțeles că ne aduce pe buze un zâmbet de blândă ironie. Românii, spune mai departe specialistul inocent, nu s-au putut smulge din somnolența milenară nici în epoca modernă. Revoluțiile, puține câte au fost, s-au desfășurat în limitele spectacolelor de operetă (Revoluția de catifea din 1989, cum
CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA? by Radu Iacoboaie () [Corola-publishinghouse/Administrative/499_a_937]
-
această îngrijorare, n-a dat-o îngerilor, a dat-o omului. Putem cugeta la învățăturile părintelui Arsenie care mai spune: „Omule, de tine depinde tot ce-i în afară de tine. Și nedreptățile, și sărăcia și deznădejdea. Învață să ai mereu un zâmbet ascuns în inimă. Învață să poți să cânți spectacolul lumii întregi. [...] Cel mai mare urât posibil de care trebuie să scăpăm este mândria. Acolo unde nu-i Hristos, este o mândrie umilită. «Să mă vorbească lumea de bine, să nu
CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA? by Radu Iacoboaie () [Corola-publishinghouse/Administrative/499_a_937]
-
așa emoționat, n-am înțeles nimic din ce a zis... - Nici eu, recunoscu tânărul, măsurând-o pe fată din cap până-n picioare. Apoi, plăcut impresionat de cele văzute, o invită la o cola. - Cu plăcere, zise fata dezvelind, cu un zâmbet sublim, o dantură perfectă. Și uitând instantaneu că Takamura existase vreodată. (Mi se pare inutil.) 27 mai-1 iunie 2005 2 MAI Muzica: David Bowie - Wood Jackson Sunt în 2 Mai și am 16 ani. E noapte. Sunt pe plaja de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
Alexandru Tocilescu? propuse femeia, profitând de faptul că colegul meu de bancă și prieten de o eternitate lipsea, fiind încă în vacanță. Alexandru Gheorghe era, aidoma numelui său de familie, o namilă de copil, încruntat, repetent, cu ochi răi și zâmbet sadic. Îl știam din vedere, un bătăuș putred la suflet, a cărui principală preocupare părea să fie spargerea de buze și de mingii ale copiilor mai mici (și mai mari, o!). S-a așezat lângă mine, dându-mi chipurile din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
asigurări din Japonia - și hotărâseră spontan să meargă la o băută. Coborâră în parcarea de la subsol cu liftul, ale cărui dimensiuni și așa gigantice erau exagerate de oglinzile ce acopereau trei din patru pereți. Andreas era îngândurat, dar afișă un zâmbet profesional, de bun coleg, îi bătu pe umăr pe bărbați, făcu glume cu fetele, promise (ca toți ceilalți) că plătește consumația, se oferi să ia patru oameni în mașină. Barul la care mergeau era în centru, aproape de bursă, un subsol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
în șir, încet, dar cu convingere, într-o îmbrățișare caldă, umană. Când în cele din urmă începură să se dezbrace, Andreas scoase prezervativele din buzunar. - Avem nevoie de astea? zise. Iar Christine răspunse, privind la micuța cutie roșu-albastră cu un zâmbet care părea să vină de undeva din adâncul ființei ei: - Nu. noiembrie 2004 REVELION Muzica: Bob Dylan, The Walkmen Revelionul fusese identic cu celelalte. Aceiași oameni, aceeași muzică, aceleași băuturi, aceeași mâncare, aceleași discuții. Singura diferență o făcuseră murăturile extraordinare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
cap... Dar nu apare nimeni. Iar de ce am futut-o nu pot să-mi explic. Nu știu. Nu știu. Cum spuneam, mi-e frică. La dracu. 15 octombrie 2004 LOVE THEME - Și? Cum sună? întrebă Mona colorând încăperea cu un zâmbet superior. Era vorba despre interpretarea ei la vioară a unei bucăți de Dylan, All Along The Watchtower. Suna oribil. Oribil. Ce puteam spune? Mona era violonistă și prietena mea - și încercase să-mi facă o plăcere, bănuiesc. Dar fiind violonistă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
am întrebat. - Acasă. - Bine, n-ai decât. Deschise ușa și se opri. - Ești un bou, zise. - Și tu. Se abținu să nu zâmbească. - Ha-ha, făcu. - Da, ha-ha. - Și nici nu mă iubești, zise, și de data asta chiar zâmbi. Un zâmbet cam trist. - Vezi? Ești un bou, am spus. Sigur că te iubesc. Și ciudat, chiar eram sigur. - Dar mă lași să plec? - Nu, am zis, luându-i vioara și rucsacul din mână. Nu te las. - Nu? - Nu. O să te sărut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
făcut asta? întrebă fata furioasă. Cum îl cheamă pe nemernicul ăla de vânător? - Nu știu, zise lupul, dar știu că locuiește într-o căsuță la două poieni de-aici, cu o babă și nepoata ei. - Bine, zise fata, lăsând un zâmbet sticlos să-i defileze pe față. Condu-ne la el. Va plăti scump pentru fapta lui. Avem bani! Avem avocați! Ha-ha! Și lupul o luă înainte, urmat de zgomotoasa gloată de activiști pentru salvarea animalelor. Procesul fu scurt și devastator
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
că existau), iar cum eu nu voiam să i le măresc pentru că țineam la el, încercam să evit orice rivalitate. Dar întâmplarea i-a scos-o în cale pe Lynn, prietena lui. O fată dulce-dulce, subțire, cu părul negru, un zâmbet absurd de frumos și niște ochi verzi ca gazonul de la Wimbledon. Era de o vârstă cu Fred și, din câte știam, își petrecea mai tot timpul la noi în casă. Fac o paranteză: casă este puțin spus. Locuim într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
că mi-au dat lacrimile. Pe copil îl încuiase în camera lui. Am luat-o în brate, am dus-o în dormitor, am aruncat-o pe pat și așa mai departe. După vreo cinci ore, când ea dormea cu un zâmbet cât casa pe buze și eu citeam un Dashiell Hamett, mi-am adus aminte de ceva. M-am ridicat ușor din pat și am scos din buzunarul pardesiului o cutiuță dreptunghiulară cu un buton roșu la mijoc. Am apăsat pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
o tipografie, iar acolo, mai la dreapta, un orfelinat. Pe partea cealaltă, piața cetății și magazine: o patiserie, un Panipat, un patinoar... - Alo, domnii, salut, îi salutai simpatic pe cei doi trecători. - Ah, bună ziua, zise tânărul scoțând la iveală un zâmbet cretin de sub fața bășită, plină de coșuri. Dumneavoastră trebuie să fiți regele, nu? Eram regele, într-adevăr, și nu puteam nega, având pe cap o coroană de aur cât toate zilele. - Da, eu sunt. - Mă bucur de cunoștință, zise puștiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]