20,853 matches
-
Prietenul ei Mynheer avea să revină, adesea, În zilele următoare, la codificata epistolă care Îl evocase și invocase, la „singurătatea celor patru scânduri/ din palma plesnită peste obraz”. Trebuia Începută sărbătoarea cu ierburi amare, pentru „o altă alungare, o altă palmă” a cotidianului? „E obiceiul acestui ciudat teritoriu al sinelui/ să se-ngrijească de niciodată ultimul drum”, Îmi repeta Poeta. Niciodată ultimul, Într-adevăr, pentru cei aleși de destin. Nu, al Marianei Marin nu era ultimul. Zestrea ei nu ruginește. New York
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
cărturar se vede Înlocuit de o vorace și volatilă prințesă poetă. Orfana logodită Logosului Își cheamă perechea, izbăvitorul: „Caută-mă. E dimineața pe lume/ Pământul/ și o tristețe grea ca pământul mă apasă/ Tu Îndepărtează te rog de pe mine cu palmele lopata cu vâsla/ cei doi metri de pământ/ cei doi metri de tristețe/ cei doi metri de stambă ai rochiei mele de sărbătoare”. Iubirea este Înviere, ieșirea din subterana solitudinii, din tenebrele existenței. „Scoate-mă pe brațe afară - pe lume
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
când lipsesc, bătrânei de la ușa vecină. A golit paharul dintr-o sorbitură. Îi cam plăcea băutura, știam. A luat și o bucată de cozonac. Mă privea cu viclenie, surâdea. I-am mai umplut paharul. Și-a șters buzele cu podul palmei. „Departe?” „Nu chiar așa departe. Acum lumea e mică, totul e aproape.” „Da, Înțeleg. Voiam să Întreb, dincolo?” „Da, plec În Occident.” „Aha... Doar câteva luni? Câteva luni, ziceți? Ei, lăsați!”... „Păi, cum? Cât să stau? Trebuie să mă Întorc
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
Coșcofag din Jamul Mic. Până seara nu sosise acesta cu răspunsul. într-un târziu vine și le spune că nu l-a găsit pe Coșcofag. Cine știe dacă îl căutase? Dar are un om cunoscut, care știe locurile ca în palmă și îi va duce împreună cu el, fără nici o grijă, până la Lățunaș, la Neagu. S-au învoit și au hotărât că trebuie să plece imediat ca pe înserat să poată ajunge la Jamul Mic. Deci au plătit lui Țăranu datoria cu
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
se bucure de vremea frumoasă, în haine ușoare și curate de vară. Erau aceeași oameni pe care plăcerile vieții de toate zilele îi mână spre veselie și divertisment. leșiți din Sibiu și în fuga mașinii, am urcat, până bați din palme, dealul prelungit și chel din față și am ajuns în Perii Dăii. În urmă rămânea valea Ciobanului, cu satele înșirate ca mărgele pe ea. Alături se vedea fabrica de cherestea de la Tălmaciu, cu coșul ei înalt și subțire de metal
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
dintre cele două forțe ce-și dispută dominația lumii... „Voi care ne acuzați de violență, după ce ați întrebuințat contra noastră cele mai mari violențe, împingându-ne la disperare și păcat, voi, cărora, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, ați fi reacționat la fel ca mine, fără ca să fi trecut prin chinurile fizice și umilințele prin care am trecut noi, vouă, necinstiților sufletește, vă vom dovedi acum, că nu vom reacționa în nici un fel la toate provocările voastre. Nu
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
mâinile în buzunare. Am mai numărat o dată mărunțișul. Trei mii șapte sute cincizeci de yeni. Am terminat de numărat cât ai zice pește. Trei mii șapte sute cincizeci de yeni? Ceva nu era în regulă. Am greșit sigur undeva. Mi-au transpirat palmele. În cei trei ani de când îmi număram mărunțișul din buzunare n-am greșit nici măcar o singură dată. Semn rău. Trebuia să fac ceva înainte de a se dovedi că era așa, înainte de a pierde tot ce-am dobândit. Trebuia să-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ochelarilor. Mi-am scos apoi mâinile din buzunare și mi-am întins degetele ca să se zvânte transpirația. Parcă eram Henry Fonda înainte de atac, în Warlock. Orice s-ar spune, îmi place foarte mult Warlock. După ce mi s-au uscat complet palmele, mi-am vârât iar mâinile în buzunare și am început să număr a treia oară. Dacă totalul de acum era identic cu unul din cele două anterioare, nu era nici o problemă. Oricine greșește. Date fiind condițiile în care am socotit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nepoata mea, spuse bătrânul. E foarte isteață. Deși e încă tânără, mă ajută foarte mult. — Întrebarea mea este... s-a născut mută sau i-ați scos dumneavoastră sunetele din vorbire? — Ah, fir-ar să fie! zise bătrânul plesnindu-se cu palma peste coapsă. Am uitat complet de ea. Da, am desonorizat-o când am făcut experiența. Of, mă duc să-mi repar greșeala. — Foarte bine faceți. 4 La capătul lumii Biblioteca În centrul orașului se află o piațetă semicirculară, la nord de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o după-amiază înnorată și umezeala pătrundea în oase. Deasupra Zidului planau dinspre vest nori întunecați ce amenințau cu ploaia. Paznicul transpirase și cămașa i se lipise de bustul solid. Mirosea îngrozitor. — Acesta e Zidul, zise el. L-a bătut cu palma de câteva ori. Are șapte metri înălțime și înconjoară tot orașul. Nu-l pot trece decât păsările. Altă ieșire nu există. Demult exista și o poartă de est, pe care unii au reușit s-o escaladeze. Nu mai e. Vezi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
piatră. Sub sălcii, o bancă. Prin preajmă se odihneau câteva animale. Am mai coborât și altădată până la bancul de nisip ca să le dau firimituri de pâine animalelor. Aveam întotdeauna prin buzunare. La început au ezitat, dar acum îmi mănâncă din palmă. Doar cele bătrâne și puii. Pe măsură ce toamna înaintează, tristețea din ochii lor pare să se adâncească tot mai mult. Frunzele se-ngălbenesc, iarba se ofilește. Sunt semne ale unei perioade lungi și grele. Fără mâncare. Bătrânul îmi prezisese că va
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
îndemână. Cei ajunși acolo hoinăresc în beznă pe veșnicie. Vârtejul domina zona. Aveai impresia că din el se înalță nori de aburi uriași. Răsuna precum gemetele a nenumărate suflete în agonie. Ea a găsit o bucată de lemn de-o palmă și a aruncat-o spre mijlocul vârtejului. A plutit vreo cinci secunde pe apă, apoi a început să tremure și a dispărut în adâncuri. Nici că am mai văzut-o la suprafață. — Ce ți-am spus? E un vârtej la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
despre noi. Nu cred că am în casă ceva care să vă intereseze. N-aveți decât să căutați, am zis. — Să căutăm? întrebă Pitic mirat. Ce să căutăm? E ceva de căutat... zise el, cu țigara între dinți, frecându-și palmele. Nu știu ce căutați, dar din moment ce ați spart ușa, înseamnă că vreți voi ceva. — Nu prea înțeleg ce vrei de la noi. Cred că e o greșeală la mijloc, zise Pitic. N-am venit după nimic. Vrem doar să stăm de vorbă. Atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
M-am întors și l-am văzut pe uriaș dând pe gât toată Cola dintr-odată. După ce a întors cutia cu gura-n jos ca să se asigure că n-a mai rămas în ea nici o picătură, a apucat-o între palme și-a strivit-o fără efort. Nici un mușchi nu i s-a clintit pe față. Cutia roșie s-a transformat într-o clipă într-o simplă foiță de metal. Parcă era o pagină de ziar în bătaia vântului. — Cred că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și proaspete în care nu pătrunde mâna omului. Mă simțeam tare bine. Nici vorbă de o zonă minată, plină de pericole, așa cum mă avertizase Colonelul. Mama Natură e divină. Copaci, plante, vietăți... toate își urmează ciclul neîntrerupt. Fiecare piatră, fiecare palmă de pământ era o mărturie vie a unei desăvârșite ordini imuabile. Cu cât pătrundeam mai mult în interiorul pădurii, cu atât această impresie era mai puternică. Umbrele înfricoșătoare au dispărut rapid, forma copacilor și culoarea frunzelor au devenit tot mai liniștitoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Nici a ta, nici a ei. Dacă e să dăm vina pe cineva, atunci mersul lumii e de vină. La fel cum nu poți schimba cursul unui râu. M-am ridicat în capul oaselor și mi-am frecat obrajii cu palmele. Vă referiți la suflet? Bătrânul dădu din cap. — Eu am, ea nu are. Înseamnă că indiferent cât de mult aș iubi-o eu, ea nu mă poate iubi. — Cam așa ceva. Și tu o să-l pierzi treptat. Dar ea nu mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
te fâțâi prea mult. Oare de ce toate fetele din lume tânjesc după patul meu? A ocolit patul și s-a băgat sub pătură cu costum cu tot. I-am dat o pernă, a luat-o, a bătut-o puțin cu palmele și și-a pus-o sub cap. Am simțit același miros de pepene galben pe care-l simțisem și prima oară când am întâlnit-o. Cu oarecare efort, am reușit să mă întorc cu fața spre ea. Și uite-așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
defectat la cea mai mică lovitură. Fata s-a dus apoi într-un colț al încăperii, s-a aplecat și a scos un căpăcel de pe un orificiu. A apăsat pe un comutator, s-a ridicat și și-a lipit ușor palmele de peretele din apropiere. S-a deschis imediat un panou de mărimea unei cărți de telefon, scoțând la iveală un seif. — Ce părere ai? mă întrebă ea mândră. Cred că nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să caute
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o pierd pe ea și să rămân singur în beznă. Cu cât înaintam, cu atât aveam senzația că trupul nu-mi mai aparține. Așa e. Dacă nu-l vezi, începi chiar să te îndoiește de existența lui. Mi-am ridicat palma în fața ochilor. N-am văzut-o. Senzația este foarte ciudată când nu-ți poți vedea propriul corp. Ajungi să presupui doar că-l ai. Bineînțeles că simțeam durerea provocată de ciocnirile de boltă, durerea de la tăietură, pământul sub picioare. Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
da. — Dar lipsește ceva, nu? — Da. — Ce anume? — Nu știu, am zis. După vreo cinci minute am ajuns pe un drum plat. Era un loc viran. Ne-am dat seama după mirosul aerului și după sunetul pașilor. Am bătut din palme și s-a auzit un ecou distorsionat. A scos harta ca să vadă unde ne aflam. Am plimbat lanterna în jur. Bolta avea formă de dom, iar încăperea era circulară. Se vedea mână de om aici. Peretele era neted, asperitățile dispăruseră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un instrument muzical? — Există sute, de diverse forme și mărimi. Nu știu cum să-ți explic. Sunetele diferă în funcție de tipul de instrument. Unele sunt atât de mari, încât e nevoie de patru persoane ca să le ridice. Pe altele le poți ține în palmă. Sunetele pe care le scot sunt cu totul altele. În timp ce-i spuneam toate astea, simțeam cum începea să se descurce un fir încâlcit. Cred că lucrurile mergeau spre bine. — Am impresia că există niște instrumente muzicale în Camera Colecțiilor din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sau nu. Eram hotărât să îmi revin complet. — Funia! țipă fata. — Ce funie? Vino repede! Atârnă o funie! Se vede de-aici. Am urcat în fugă trei sau patru trepte și-am ajuns lângă ea. Mi-am trecut și eu palma peste stâncă. Era o funie, într-adevăr. Nu prea groasă, dar părea rezistentă. Ca cea pe care o folosesc alpiniștii. Îmi ajungea cam până la piept. Am tras tare de ea și mi s-a părut bine ancorată. — E mâna bunicului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Umbra n-are voie să intre în oraș. Singurul loc în care ne putem întâlni este acea îngrăditură care se numește țarcul umbrei. Se află chiar în spatele gheretei Paznicului. Deși i se spune „țarc“, nu e de fapt decât o palmă de pământ. E puțin mai mare decât grădina unei case și are un gard solid de fier împrejmuit cu sârmă ghimpată. Paznicul a scos legătura de chei din buzunar, a deschis portița metalică, m-a lăsat pe mine să intru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o gură de whisky. Oricât beam, nu simțeam că alcoolul și-ar face vreun efect. Nici măcar nu-i simțeam gustul. Aveam ciudata senzație că mi s-a pietrificat stomacul. — Ce-ai de gând să faci? mă întrebă fata, punându-și palma pe genunchii mei. — Habar n-am. Vreau neapărat să ies la suprafață. Nu pot să stau să aștept aici mersul lucrurilor. Îmi doresc să văd lumina soarelui și apoi mă gândesc la ce am de făcut. — Ți-au fost suficiente
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cu noi. Ne târăsc prin beznă și ne lichidează. Nu mi-am putut mișca picioarele. Se lipiseră de pământ de spaimă. Aveam impresia că timpul curgea îndărăt spre mlaștini antice. Mi-era imposibil să mă mișc. Mi-a ars o palmă peste obraz fără să mă aștept. A fost atât de puternică, încât am crezut că am surzit. — La dreapta! țipă ea. Am auzit-o de data asta. La dreapta! Auzi? Pășește cu dreptul, tontule! Hai, dreptu-n față! Am reușit să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]