19,733 matches
-
de atins generează fie comedia pretențiilor, fie o dramă a neputinței. Dacă ratatul își supra conștientizează o limită falsă, ajungând să creadă că ea e limita lui, bovaricul își ignoră limita adevărată, ajungând să creadă că ea nu-i aparține. Legitimă, în cazul ratatului, e limita pe care el ar fi trebuit să o atingă, iar legitimă, în cazul bovaricului, e limita pe care el tinde să o depășească. Eroarea lor e simetrică: ratatul transformă ilegitimul limitei de depășit în legitim
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
o limită falsă, ajungând să creadă că ea e limita lui, bovaricul își ignoră limita adevărată, ajungând să creadă că ea nu-i aparține. Legitimă, în cazul ratatului, e limita pe care el ar fi trebuit să o atingă, iar legitimă, în cazul bovaricului, e limita pe care el tinde să o depășească. Eroarea lor e simetrică: ratatul transformă ilegitimul limitei de depășit în legitim, în vreme ce bovaricul transformă în legitim ilegitimul limitei de atins. Ca și ratatul, bovaricul poate ajunge să
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
Legitimă, în cazul ratatului, e limita pe care el ar fi trebuit să o atingă, iar legitimă, în cazul bovaricului, e limita pe care el tinde să o depășească. Eroarea lor e simetrică: ratatul transformă ilegitimul limitei de depășit în legitim, în vreme ce bovaricul transformă în legitim ilegitimul limitei de atins. Ca și ratatul, bovaricul poate ajunge să se sinucidă. Ratatul are în el sămânța, care la el nu rodește, a destinelor excelente. Așa se face că în sinuciderea ratatului se experimentează
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
limita pe care el ar fi trebuit să o atingă, iar legitimă, în cazul bovaricului, e limita pe care el tinde să o depășească. Eroarea lor e simetrică: ratatul transformă ilegitimul limitei de depășit în legitim, în vreme ce bovaricul transformă în legitim ilegitimul limitei de atins. Ca și ratatul, bovaricul poate ajunge să se sinucidă. Ratatul are în el sămânța, care la el nu rodește, a destinelor excelente. Așa se face că în sinuciderea ratatului se experimentează un moment din ontologia posibilului
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
vorba despre o naivitate politică din partea lui? Iorga a fost adesea acuzat că "ar fi eliberat "Djinnul" naționalist din sticlă". Dar cum putea un naționalist al secolului al XIX-lea să prevadă (în timp ce încerca să remedieze multe motive de nemulțumire legitime!) unde va duce naționalismul secolului al XX-lea? Oricum, Iorga a plătit un preț mare. Iar cînd a sosit clipa plății, prețul s-a dovedit a fi mai mare decît cel justificat de naivitatea sa tip secolul al XIX-lea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
dr. Moses Gaster, rabinul Nemicrower sau Heimann Tiktin. Replica la orice atac, de obicei cu o forță mai mare decît cea a provocării; a intentat procese chiar și pentru chestiuni mărunte. Ego-ul și temperamentul său nu făceau distincție între atacurile legitime și doritorii de publicitate ieftină care sperau să dobîndească astfel notorietatea. Iorga i-a onorat de prea multe ori pe aceștia consacrîndu-i provocatorului său spațiu editorial în "Neamul românesc" pe care acesta nu-l merita. Erudiția sa îl făcea să
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
cînd detestabilele manifestări antisemite s-au întețit, el a făcut o declarație crucială. Referindu-se la românizarea orașelor, Iorga susținea că negustoria cu amănuntul a evreilor ridicase prețurile grație statutului lor de misiți. Iorga nu considera acesta drept un profit legitim, adăugînd că, dacă un negustor român cu amănuntul ar face așa ceva, l-ar considera la fel de vinovat. Pe urmă (ținînd cont de faptul că aceasta se întîmpla în 1924), Iorga i-a atacat pe intelectualii evrei că se cramponează de cultura
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
studenții naționaliști din România simptome mai familiare nouă astăzi decît acum cîteva zeci de ani: apariția "studenților de profesie", care dădeau impresia unei combinații ciudate între un magnetofon și un gangster. Aceștia erau totuși produsul problemelor nerezolvate și al nemulțumirilor legitime. Unii dintre ei erau intelectuali, dar majoritatea erau pseudointelectuali superficiali, incapabili să gîndească rațional -, dar voiau să-și exprime părerea în legătură cu aproape toate subiectele în ciuda faptului că erau cam ignoranți și semidocți. Beaumarchais spunea: Nu este nevoie să înțelegi o
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
plătească cu aceeași monedă și să vadă al cui braț era mai lung. A-l ucide pe cel pe care acești tineri idealiști fanatici îl considerau principalul vinovat de întemnițarea (și ulterior de moartea) liderului lor idolatrizat era o acțiune legitimă. Dacă și cînd urmau să aibă prilejul să o facă, aveau să-și elimine adversarul. Iorga și familia sa primeau scrisori peste scrisori de amenințare cu moartea 67. Familia trăia clipe de teroare, dar nu și Iorga: el era nonșalant
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
unul "sinucigaș", considerînd nazismul, fascismul, rasismul și Legiunea ca făcînd parte din ultima categorie și respingîndu-le. Trata aceste "Naționalisme noi" drept abuzive și inumane. Iorga considera că naționalismul său cultural este compatibil cu umanitatea, un naționalism angajat numai în autoapărare legitimă. Din punct de vedere teoretic, el îi considera pe români ca un fel de "specie periclitată", a căror apărare (ca a membrilor familiei) devenea o "Lege Supremă" căreia totul i se supunea. Dar această "Lege Supremă" eminesciană era permanent defensivă
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și reprezentanții lor locali au moștenit un subcontinent unde ruptura radicală cu trecutul se consumase deja. Tot ce nu era complet discreditat era distrus iremediabil. Guvernele exilate din Oslo, Bruxelles sau Haga se puteau Întoarce de la Londra și revendica autoritatea legitimă la care au fost forțați să renunțe În 1940. Dar foștii lideri de la București și Sofia, Varșovia, Budapesta și chiar de la Praga nu aveau nici un viitor: universul lor fusese spulberat de violența transformatoare a naziștilor. O nouă ordine trebuia să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-o construim. Simone de Beauvoir Pentru cel mai mare dintre trădători, onoarea națiunii cere un verdict aspru și drept. Rezoluția organizațiilor rezistenței cehoslovace, cerând o pedeapsă severă pentru părintele Jozef Tiso (noiembrie 1946) Pentru ca guvernele Europei eliberate să fie legitime, să poată invoca autoritatea unor state adecvat constituite, trebuiau mai Întâi să se confrunte cu moștenirea regimurilor discreditate din timpul războiului. Naziștii și aliații lor fuseseră Învinși, dar acest lucru era, evident, insuficient, având În vedere gravitatea crimelor comise. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și condamnați, conform Articolului 75 al Codului Penal din 1939, pentru „pactizare cu inamicul”. Dar cei aduși În fața curților judecătorești franceze lucraseră adesea nu pentru naziști, ci cu regimul de la Vichy, condus și administrat de francezi și, În aparență, moștenitorul legitim al statului francez antebelic. Aici, ca și În Slovacia, Croația, Ungaria, Protectoratul Boemiei, Republica de la Salò a lui Mussolini sau România mareșalului Antonescu, colaboraționiștii s-au apărat, pretinzând că nu lucraseră decât cu și pentru autoritățile propriului stat. Din partea Înalților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu predilecție, deși este adevărat că, prin represiunea eficientă a suporterilor Noii Ordini (În majoritate flamanzi), elitele din Belgia antebelică - catolici, socialiști, liberali - au recăpătat controlul asupra Flandrei și Valoniei. Contrastul dintre Norvegia, Belgia, Olanda și Danemarca, ale căror guverne legitime au ales calea exilului, și Franța, unde regimul de la Vichy era guvernul legitim, este sugestiv. În Danemarca nu a existat, practic, colaborare. Cu toate acestea, 374 de danezi din 100.000 au fost condamnați la Închisoare În cadrul unui proces postbelic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În majoritate flamanzi), elitele din Belgia antebelică - catolici, socialiști, liberali - au recăpătat controlul asupra Flandrei și Valoniei. Contrastul dintre Norvegia, Belgia, Olanda și Danemarca, ale căror guverne legitime au ales calea exilului, și Franța, unde regimul de la Vichy era guvernul legitim, este sugestiv. În Danemarca nu a existat, practic, colaborare. Cu toate acestea, 374 de danezi din 100.000 au fost condamnați la Închisoare În cadrul unui proces postbelic. În Franța, colaboraționismul a fost pedepsit mai blând tocmai pentru că fusese atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fasciști: unul dintre aceștia, părintele Tiso, a fost spânzurat la 18 aprilie 1947. Dacă părintele Tiso și alții au avut parte de un proces corect - sau dacă un proces corect ar fi fost posibil În atmosfera vremii - rămâne o Întrebare legitimă. Dar soarta lor nu a fost nici mai rea, nici mai bună decât, să zicem, cea a lui Pierre Laval. Justiția cehoslovacă postbelică folosea noțiunea vagă și Îngrijorătoare de „crime Împotriva națiunii”, o metodă de pedeapsă colectivă, ideală pentru germanii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
găsi o direcție. Suntem pur și simplu dezarmați de realitate”. După Înfrângerea lui Hitler, impedimentul principal În calea transformării radicale nu au fost fasciștii sau reacționarii care se aliaseră cu dictatorii și fuseseră măturați odată cu aceștia, ci guvernele În exil legitime, care așteptaseră sfârșitul războiului la Londra. Pentru acestea, organizațiile locale de rezistență nu reprezentau un posibil aliat, ci un obstacol: un tineret nechibzuit care trebuia dezarmat și reintegrat În viața civilă, lăsând problemele de interes public În seama clasei politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a unei jecmăneli fiscale clasice, precum taxa pe capital, și o metodă sigură de a distruge economiile lichide ale țăranilor și ale oamenilor de afaceri. În România a fost pusă În aplicare de două ori: În august 1947, cu obiectivul legitim de a pune capăt hiperinflației, și În ianuarie 1952, când le-a spulberat țăranilor economiile din ultimii patru ani (În care nu prea avuseseră pe ce cheltui banii). Ca și În URSS, În Estul sovietizat țărănimea era condamnată. Primele reforme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar tot nu-i așa de trist, arid și vlăguit ca un stat polițist sinistru și apatic”. În primele luni de după ruptura cu Stalin, Tito a devenit chiar mai radical, mai „bolșevic”, vrând parcă să arate că poziția lui e legitimă, iar criticile sovietice - nejustificate. Postură care nu putea fi menținută mult timp. Fără sprijin extern, pus În fața unei posibile invazii sovietice, Tito a cerut ajutor Vestului. În septembrie 1949, Banca Americană de Import-Export a Împrumutat Belgradului 20 de milioane de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
moarte, fără să-și bage câtuși de puțin nasul În vederi și practici strict personale precum religia, viața sexuală, gustul artistic sau judecata. Creștin-democrații din Germania sau Italia nu făceau o distincție limpede - pentru ei, statul avea Încă un interes legitim față de manierele și moravurile supușilor -, dar și ei au fost nevoiți, cu timpul, să se adapteze. Până la Începutul anilor ’60, autoritățile occidentale (cu excepția parțială a Scandinaviei) au exercitat un control ferm asupra opiniilor și vieții private a cetățenilor, cu precădere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai au Început În toamna anului 1967 la Nanterre, o suburbie mohorâtă din vestul Parisului care găzduiește una dintre anexele construite În grabă ale Universității din Paris. Căminele studențești din Nanterre adăposteau de ceva vreme o populație volatilă de studenți legitimi, radicali „clandestini” și, sporadic, vânzători și utilizatori de droguri. Chiria rămânea neplătită. și exista un considerabil trafic nocturn Între căminele de fete și cele de băieți, În ciuda interdicției oficiale 14. Administrația Universității din Nanterre ezitase să aplice regulamentul pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rege”. De Gaulle și Pompidou au profitat imediat de greșelile stângii. Ei au avertizat că o lovitură de stat comunistă amenință Franța 17. La sfârșitul lunii mai, de Gaulle a anunțat alegeri anticipate, cerându-le francezilor să aleagă Între guvernul legitim și anarhia revoluționară. Dreapta a demarat campania electorală cu o uriașă contrademonstrație. La 30 mai, mulțimile au mărșăluit pe Champs Elysées În număr mai mare decât studenții care manifestaseră cu două săptămâni Înainte, dezmințind astfel afirmația stângii că autoritățile au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iluzii despre marxism ca practică. În Vest, teoriile marxiste și paramarxiste s-au Înălțat În sfera ideilor, pierzând legătura cu realitatea locală și descalificându-se astfel pentru viitor din orice dezbatere publică serioasă. În 1945, dreapta radicală se autodiscreditase ca vehicul legitim al exprimării politice. În 1970, stânga radicală avea toate datele să o ajungă din urmă. Ciclul celor 180 de ani de politică ideologică din Europa se apropia de sfârșit. PARTEA A TREIATC "PARTEA A TREIA" Actul final: 1971-1989tc "Actul final
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
extrema dreaptă nu a avut un reviriment credibil, cu excepția câtorva cazuri marginale. Mișcarea neofascistă Movimento Sociale Italiano (MSI) nu a obținut mai mult de 6,8% din voturi la alegerile naționale și, oricum, se străduia să pară un partid politic legitim. Naționaliștii din Germania nici măcar nu se deranjau să păstreze aparențele legalității, dar ponderea lor electorală era, ca și În cazul partidelor similare din Belgia, Franța sau Marea Britanie, neglijabilă. Pe scurt, comunismul sau fascismul, În avatarurile lor clasice, nu aveau nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
orașe industriale din Nord, În special Milano, segmentele cele mai respectabile ale extremei stângi se bucurau de oarecare popularitate. Spre deosebire de teroriștii germani, grupați În jurul unui nucleu minuscul de criminali, extrema stângă italiană era constituită dintr-un evantai de partide politice legitime, rețele de gherilă urbană și microsecte de bandiți politici Înarmați - formațiuni care se intersectau ca obiective și adepți. Aceste grupuri și secte reproduceau În miniatură istoria fisionară a stângii europene clasice. În decursul anilor ’70, pentru fiecare act de violență
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]