2,826 matches
-
mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie să ardă sub conștiință. Pasiunile spirituale sânt clocote vitale, care nu mai servesc viața. Exasperarea biologiei între intensități și deficiențe constituie fundamentul spiritului. Cărei idei i-am servit cu toate forțele vieții, de câte ori ne-am îngenuncheat tăriile inimii slăbiciunilor spiritului? Asceza este o voință de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puțin violentă. Încordările și vibrațiile ascezei răzbună tot ce n-am
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unică n-au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai să escaladeze clipele, dar să înfrîngă, să se ridice pe cadavrele momentelor? N-au îngenuncheat ei prezentul și viitorul, în pornirea de a da naștere la forme noi de viață? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedează din rezistență, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalității spiritului. Ireductibilul
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
politica externă. Ele trăiesc sub presiunea unei amenințări continue și gustă libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor să fie tari. Și de aceea, istoria este neîndurată cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea și umili. Neamurile slabe n-au destin; de aceea, viața lor este o cădere inevitabilă, care nu inspiră nici un fel de regret. Războaiele pe care le pierd sânt în ordinea firească a lucrurilor, iar poporul învingător n-are să-și facă
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
râdea... - Dzeul meu - ce vis cumplit am avut, zise el... Ea râdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări, înfrumsețată însă atât de mult și îndulcită de prezența iubitei sale... El se coborî din patu-i, îngenunche lângă iubita lui, îi cuprinse cu o mână grumazul, cu alta mijlocul, ea râdea mereu, dar tăcea ca piticul... - O, cunoscu-ți gura ta, șirato! zise el surâzând, ce-mi taci, copilo... ah! floarea vieții mele, îngere! Glasul lui tremura
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nevăzut. Era toți muți ca morți, privirea bătrânului devenise fixă și disperată, când deodată mînele celei de lângă piano se mișcară. Electric inspirate, zburau ca nevăzute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, cerești: bătrânul se plecă ca pentru a îngenunchea, ochii murindei se deschiseră și ea începu să cânte. Cântecul unei murinde. Notele zburau când puternic, când încet, abia auzite, ca suspinele arpelor îngerești - era unul din acele cântece superbe a acelui maestro divin în țipetele {EminescuOpVII 190} sale, Palestrina
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sa de artist etern senină, nu te lăsa să întrevezi nimica. Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pământului, a acelui înger blond, eu îl visam zi și noapte, și mi se părea că atuncea când îngenuncheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, când dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche și mai mult slavă, pe când preotul în altar își înalța slabele sale mâni spre ceruri, mie mi se părea că
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei fețe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici și albe unite ca pentru rugăciune, acele brațe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca și când ar fi denunțat desperanța, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se miște și s-o ducă - toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis! Dar clopoțelul cel amorțit al suflerului zgârie aerul scenei si eu mă depărtai de cabină, pentru ca să
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se-ntrunește-n tine: floare și pasăre, primăvară și basm de iarnă, albeța Nordului și flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-al tău! - Replica, zise ea repede și turburată. - Mă iubești? zisei eu, îngenunchind și reținînd-o cu furie. - Da, zise ea turburată, surâzând, roșind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde - o chema replica ei, astfel încît auzii vocea ei, de-un timbru umed și copilăresc, pătrunzând scena, și publicul ce aplauda entuziasmat la
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-o mai mult să se arunce în el. Lumina roșie ce-o revărsa focul sobei peste fața și fruntea ei palidă, zîmbietul ei trist și vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja pe jumătate închise... și eu, ce îngenuncheasem în față, țiindu-i amândouă mînile cu mînile mele și uitîndu-mă cu sete și cu amor nemărginit în fața ei. Am coprins cu amândouă brațele gâtul ei, eu însuși mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
stătea lungit pe-un pătul de frunze uscate Ioan, cu picioarele goale-ntinse-nspre foc, cu sucmanul tras pe cap, astfel încît fața nu i se vedea. Lancea era-nfiptă-n pământ cu vârful de fier în jos. Îmi legai calul de lancea-nfiptă și, îngenunchind lângă capul lui, trăsei încet cu mâna sucmanul ce acoperea fața. Ochii lui mari erau închiși, astfel încît pin pielița cea fină și albă a ochilor se vedeau clar vinele cele fine și albastre; cearcănele adânci și mari împregiurul ochilor
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cu vocea ostenită și aruncând o privire speriată asupra lui Ioan. - Moare! zisei eu apatic și rece. - Ne urmăresc! Feciorii mai se-mpotrivesc cât s-or împotrivi... dar în urmă trebuie s-o ia la fugă și ei. {EminescuOpVII 217} Îngenunche și el lângă Ioan, care acum, sub influința focului ce palălăia mare și care-i roșea paloarea, începuse a da semne de viață. - Ce să facem? Nu-l mai putem duce înainte - să-l lăsam iar nu putem. - Căpitane, acuși
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
fine, n-ai văzut-o tu îmbracată în alb, rugîndu-se Dumnezeului ei? Astfel am văzut-o și eu, îmbrăcată în negru, cozile căzând pe umerii de atlas negru străluceau ca unde despletite, mînele ei albe și mici se-nalța în sus, îngenunchease, un trist și despletit înger al durerei, pe treptele de marmură albă. Am văzut-o și mi se părea că sufletul meu se-nrudise cu-al ei, că aș putea-o iubi ca pe-o soră. Dar, Dumnezeul[e], altfel
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
lacrimi mari și ea se dete jos de pe scaun. Eu mi-ntorsei scaunul și, puindu-mi mâna pe frunte, îmi plecai capul asemenea unui criminal. Ea se apropie de mine, stătu mult și drept în fața mea, asemenea unei statue, apoi îngenunche la picioarele mele și-și răzim [ă ] pieptul și coatele de genunchii mei. Părul ei cel despletit și în dezordine încadra fața cea mai palidă și mai frumoasă din lume. - Tomo! zise ea c-o voce plânsă și ținând mînele
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
raze, câți n-or fi admirat în taină această față sântă și frumoasă, câți n-or fi dorit o zâmbire tristă de-a ta, o ochire senină din ale tale? Și tu-i lași pe toți, copilul meu, pentru de-a-ngenunchea înaintea unei pietre reci și fără inimă. Sofio! scapă-te pe tine însăși, căci eu nu te pot scăpa. Nu mă iubi, te conjur, te rog, căci acest amor te va omorî. Dar ea-și întinsese mînile și se ținea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
părul ei cel blond și frumos se lățise peste perină, iar brațele goale și rotunde erau unite asupra capului. Gâtul încă se vedea, iar peste sân era trasă plapoma de lână aurie. M-am apropiat de pat... ea dormea. Am îngenuncheat lângă pat, am dezbinat mînele de deasupra capului ei fără să o deștept și, trăgând mânuța ei albă și dulce pe inima mea, o țineam asemenea unui odor în amândouă mînile și-o sărutam ca pe-un copil. Apoi șezui
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
zugrăvea armonia în aer, ușile se dădură-n laturi și o femeie de o nespusă frumusețe, încărcată de haine strălucite și podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lângă cavaler, îngenunche lângă el și-i sărută mînile. Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur și i-o așezară pe frunte, ea-l luă de mâni și-l duse în capul mesei, unde șezu de-a stânga lui. - Angela! murmură el
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
peste ochii înfundați. Haina ei trecea din toate părțile peste marginile sicriului și ajungea la pământ... Mînile reci, transparente de albe, cu degetele lungi și subțiri încleștate peste piept... Era un cadavru de-o spăimântătoare frumuseță... - O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu și plecîndu-și fața plină de lacrimi la pieptul [ei]. Cum te iubesc!... De ce-ai murit?... Nu ți-am spus să nu mori... nu te-am rugat... copilă? Vezi tu flacăra lampei urieșești... vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sărac, conte... dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunț jumătate din averea mea... Puteți chema un notar... Notarul fu adus iute. Marchizul dictă actul de donațiune... Contele-i strânse mâna cu ochii plini de lacrimi... fata și vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutîndu-i mînele... el îi binecuvântă și ieși repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrân care, trăsură cu trăsură, era el
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ah! cine ar fi putut-o ști? Odată, după sfârșitul unui bal, ea ședea pe un colț de sofă... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari străluceau de dulci lumini... pieptul ei se mișca de bătăile inimei... El îngenunche la picioarele-i. - Ella! zise el lin, mă poți tu iubi... mă iubești tu? - De mult, de mult! șopti ea abia auzit. - Tu minți! - Mint? Ce m-ar fi făcut să mint? - Poate că stai sub influința magică a averei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
îi descheie corsetul... Zapada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El își băgă mînile între sânii ei... Ea răsufla greu și se-ntoarse c-o ochire rece la el... - Aide! nu fi copil... Vino ici la picioarele mele... îngenunche... Scoate-mi botinele și ciorapii. El nebunea. Lacrimi de turbare îi împlură ochii când simți în mâna lui acel picior gol, neted, mic... el îl apropie de gură... {EminescuOpVII 266} - Mă iubești tu, Cezara? zise el încet. - Nici pin gând
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ai dormit... - Ah! n-am putut dormi... Nu mi-a putut ieși din minte... ști tu cine... nu! nu spun numele... - A... A... An... - Nu... Mă tradezi mie înseși... Și-mi părea că-i țiu capul în mâni... părea că-ngenunchease naintea mea și mă uitam în ochii lui... și mă uitam... și mă uitam... și parecă m-aș fi uitat vecinic... Angelo asculta zâmbind. - Ș-apoi știi tu... îmi părea că și el se uită la mine... Ah! cum? Nu știu cum
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
gratitudine... Cezara ieși și-nchise ușa cu cheia după sine... Angelo și-ntoarse jîlțul spre ea... - O, d-le! zise ea speriată și toată pudoarea, toată inocența, plină indignație, imputare, o lume de simțiri contrazicătoare îi jucau în față... El îngenunche la picioarele ei... - Te-ai supărat? întrebă el cu blândețe. - Da! - Să ne-mpăcăm dar, vrei? - Da! - C-o guriță, așa-i[? ] {EminescuOpVII 270} Ea clătină din cap... Dar el șezu lângă ea... îi prinse capul cu mâna, îi întoarse
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
și nu renunți la satisfacerea dorințelor amoroase. Este o amăgire prin care copilul vrea să-și capteze părinții. Și este adevărat, aceștia se dau bătuți. La fel se întîmplă și cu masele imitîndu-și șeful, purtîndu-i numele și repetîndu-i gesturile. Ele îngenunchează în fața lui. Dar în același timp, fără să știe, îl amăgesc pînă ce el cade în capcană. Marile ceremonii și manifestații somptuoase sînt în același timp scene de seducere ale conducătorului de către mulțime și inversul lor. Pe de altă parte
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
valuri care vin unul după altul". Nimic asemănător la urmașii lui care s-au făcut și se mai fac aplaudați la comandă. Cînd se referă la un conducător, cuvintele de smerenie, de modestie, evocă o idee simplă: omul și-a îngenuncheat ambițiile în fața cauzei, nu invers. Oricine recunoaște acolo semnul unei credințe neprefăcute, al unei bogății adevărate: "Astfel, cînta poetul Rumi, un ram încărcat de fructe se apleacă spre pămînt, iar unul fără fructe fruntea și-o înalță, ca un plop
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
necruțătoare împotriva dușmanilor pe care i-a creat în ochii unui popor cucerit. Astfel, își găsea adevărata sa destinație mausoleul lui Lenin, și anume, de a fi scară și piedestal. Făcînd pelerinajul pentru a se închina în fața zeului mort, mulțimea îngenunchează la picioarele conducătorului viu și cumplit. Restul este cunoscut din toate scrierile contemporane. Cel mai autentic rămîne, după mine, raportul lui Hrusciov, întrucît este interesat și constituie un document politic. Găsim totul acolo. Fermitatea personalului, sentimentul acestuia că este atotputernic
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]