2,199 matches
-
muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuși...//"( Știu, puritatea). Toate acestea, în ciuda faptului că lirismul debordant din primul volum începe să se cenzureze, din ce în ce mai vizibil, odată cu cel de-al doilea volum: Călcâiul vulnerabil, 1966. Versificând, patetic, "obsesia unui absolut al purității, văzut ca o condiție paradisiacă, pierdută prin naștere și în alte poeme precum Intoleranță, Ora spitalelor, Carantină, Restul pe masă sau afectând o criză a limbajului, cu ecouri din Blaga și Barbu, Darul, Unde-i mândria, Dintru-un
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o spaimă nebună/ Că nu vor mai fi în stare să se trezească/ În zori,/ Că nu vor uita până atunci gesturile trezirii,/ Că vor uita până și somnul,/ Această ultimă dovadă a ființei". (Dar spre ce?) Acceptând parțialul, în locul absolutului, poeta se cufundă în somn, acesta devenind sinonim cu moartea sau cu o simplă stare de trecere într-o altă lume realizată prin vis, anticipând, astfel, onirismul optzecist. Există, de asemenea, în opera Anei Blandiana o afinitate, la nivelul poeticii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
niciodată/ O tulpină galbenă/ Încolăcindu-se printre gratii?)./ Singurul lucru/ De care suntem ferite/ (Sau poate private)/ E fuga" (Delimitări). Tot aici, cu puternic efect stilistic sunt adverbele de negație nici, repetate asurzitor, dar și adjectivele cu valoare de superlativ absolut (întreg, totul), venite în completarea realității dureros-apocaliptice. În Delimitări, nazala dentală n este înlocuită cu oclusiva dentală sonoră dură d: "Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniștea/ În care așteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
la această șansă și preferă coborîrea în real, datînd și localizînd problematica pusă în dezbatere, revenind la obsesiile sale despre condiția individului sub dictatură. La data premierei (iunie 2000), critica a observat cu justificată dezamăgire că "în locul unei piese despre absolutul iubirii, avem una despre viața conjugală rutinieră într-o societate supusă dictaturii, în care individul nu e liber să-și trăiască viața așa cum și-ar dori". Într-adevăr, ca și în "Regulamentul de bloc", societatea intervine brutal și demagogic în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mutăm, schimbînd registrul și discursul. "Problemele de comunicare ridică întrebarea drepturilor noastre poetice"14. Aportul esențial al lui Legendre rezidă în elogiul cenzurii instituționale, cenzură care așază numeroși intermediari între Absolut, Inexprimabil (Elohim pentru evrei) și noi. Căci colajul cu absolutul, cu mama, cu Tatăl ca a doua mamă, cu Statul fondator, cu Textul inițial fără subiect este delir și conduce la nebunie. Legendre ne face să vedem toate aspectele posibile ale acestui colaj: de la psihosomaticienii care ne fac să ne
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
contact simultan, imediat cu toți ceilalți, într-un întreg sincron, ecosistemic, ba chiar autogestionar. Dar toți intră în contact doar cu ei înșiși. Autism tautologic prin care se repetă interminabil aceeași ceremonie abstractă. Autism totalizant prin care sîntem diluați în absolutul lumii, din cauză că nu ne-am separat de el pentru a-l înțelege. Dar, dacă simulacrul este una din realitățile care ne așteaptă, mai trebuie mult pentru ca această schemă, puțin nebună, să funcționeze efectiv. Teoriile cele mai avansate s-au jucat
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
Ea nu a fost niciodată aplicată integral. Cu atît mai puțin prescrierile din Tratatul despre autoritatea politică. Spinoza, constituționalist, este ignorat: el apelează la comori de ingeniozitate pentru a face în așa fel ca puterea totuși necesară să nu încarneze absolutul. Se poate accepta un rege, dacă el este îndeaproape controlat. La fel, un anume tip de aristocrație care ar privilegia micile orașe aflate într-o dezbatere permanentă (un fel de confederație autogestionară) în detrimentul capitalei 147. Numeroase limitări și numeroase contraponderi
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
DE MATERII Prefață de Dan Lungu / 5 Introducere / 15 I. Gestionarea tradițională a comunicării / 18 II. Teoriile explicative / 20 1. Teoria acțiunii comunicative a lui Jurgen Habermas/20 2. Jacques Ellul: tehnică și societate / 21 3. Pierre Legendre: dragostea de absolut / 23 III. Trei metafore, trei viziuni despre lume / 25 1. A reprezenta sau Mașina / 25 2. A exprima sau Organismul / 26 3. A confunda sau Frankenstein: tautismul / 27 Capitolul I: Comunicarea reprezentativă / 29 I. Bila de biliard / 30 1. Primul
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
mort mă-ntreb de câte ori". Registre moderne unitate în diversitate Tematica poeziei cuprinsă în acest capitol este complexă: poetul participă la marile evenimente sociale, afirmă idealuri general omenești, definește sensul actului poetic și condiția poetului și a poeziei, realizează dialogul cu absolutul în sensul căutării perfecțiunii în artă și încearcă o vastă mitologie a cotidianului. O neliniște creatoare străbate poezia, o agitație a spiritului bântuit de dorința de a transforma în act poetic totul: lumea fenomenală, sensul material al lumii, triumful umanității
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Răsfrângerile 1 sunt, firește, niște oglinzi, sau, mai bine zis, niște convertiri ale conceptelor în imagini, ale universalului în particular, ale abstractului în concret, dar și ale umanului în himeric, poetul întreținând, prin tentația experiențelor fundamentale, un continuu dialog cu absolutul". Volumul antologic "Monada" (1968) reia doar câteva piese din fiecare volum, creând unul mal valoros în ansamblu sub raportul realizării estetice. Simțim aici trecerea treptată sub semnul tragicului: "Toate stau sub semnul rău, Apollo". Tinerețea este supusă și ea trecerii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
timp care trece prea repede, ca un corp străin, inserat într-o mare și frumoasă perfecțiune. Până când ne-am fost iubit munților, munților dragi/ de ani ne-am acoperit/ ca de paltini, ca de fagi". Se schițează un dialog cu absolutul în care poetul își recunoaște neputința și spaima în fața morții: "De ce mi-e teamă că mă vei urî, că/ Și curge, doamne, lângă hârcă/ Dulce vorba." Majuscula în mijlocul versului, o anumită grafie, spații între versuri mai scurte și mai lungi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lumina, singurătatea. Iată-l consemnând declinul biologic: Iar cade noaptea lent în trup/ și trec prin frunze ochi de lup/ iar urcă toamna lângă stele cu pleoapele-mi, prin ceață grele". Iluzia castelelor în Spania sau încercări de a atinge absolutul descoperim și în poezia lui Nicolae Dragoș: Ne jucăm în fel și chip/ de-a castele pe nisip." În 1974, N. Dragoș publică "Scut etern". Volumul stă sub semnul poeziei civice: "România/ țară cu nume de doină/ cu nume de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și el, o hiperbolă în care se integrează Bălcescu și Mihai Viteazul. Țara este martorul vechiului și al noului. Se repune în discuție locul omului, cu posibilitățile ce se deschid spre voința și conștiința lui, legate de istorie. Principiile, căutarea absolutului, metafizica își fac de data aceasta loc în poezie, cu succes: În lunga noapte a acestui veac/ în care toate clopotele tac,/ în care neamurile își cer loc/ în care capete de sfinți se coc/ în care însumi nu știu ce să
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceste izvoare ce-mi frământă închipuirea". Universul "pustiei" devine universul spiritual al poetului, univers supus trecerii peste care veghează cel căruia poetul îi înalță "imne". "Un imn trebuie spus noaptea și numai celui/ Care singur veghează trecerea". Confundarea poetului cu absolutul în sensul atingerii unei creații majore ne trimite din nou la T. Arghezi. Cu toate că Arghezi trăiește mai puțin în spiritualitatea epocii noastre, poeții nu se pot despărți de cel care, de finindu-se, a spus că haru-i de la duhul sfânt
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
omului este anevoios până la moarte, motivul dublului apare mereu: "Cine ești, omule?/ Când alunec eu, omul din spate râde cu gura lui roată dărâmată." Mersul este spre " Cine știe", până va dispare fără urmă. Căutarea și încrederea că va atinge absolutul promis este sărbătorit ca o mare bucurie, deși aceasta presupune suferință și jertfă: "M-am uscat ca pielea întinsă la fum/ de când aștept să te înduri". Dumnezeu privește cu înțelegere zbaterea poetului: Cineva mă privește cu nesfârșită milă și răbdare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
să vorbești celui ce-o ascultă./ Din Pustie-n Pustie profet pe profet s-a trimis/ Urmele lor le mai paște corbul ieșit din/ Arcă întâi și neîntors și columba blândă/ Cu ramura verde întoarsă vestind un Nou început". Căutarea absolutului devine sensul existenței cu ideea că Absolutul i se refuză. Poetul devine un intrus, un alungat al cetății: "Dar ies fără să vreau învingător/ și sunt hulit cu pietre/ și scos în faptul nopții,/ pustiu și singur sub povara mea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Pustie-n Pustie profet pe profet s-a trimis/ Urmele lor le mai paște corbul ieșit din/ Arcă întâi și neîntors și columba blândă/ Cu ramura verde întoarsă vestind un Nou început". Căutarea absolutului devine sensul existenței cu ideea că Absolutul i se refuză. Poetul devine un intrus, un alungat al cetății: "Dar ies fără să vreau învingător/ și sunt hulit cu pietre/ și scos în faptul nopții,/ pustiu și singur sub povara mea" ("Copacul meu"). Ideea se conturează mai pregnant
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
întrebările lui sunt de fapt esența ființei lui. Problema artei și-o pune poetul însă încă din primele volume, în poemele "Către Galateea" și "Enchidu", implicând teorii estetice sau fragmente de filozofie veche și mai nouă. Încercarea de a atinge absolutul, de autocunoaștere, de depășire a condiției se zbate neputincioasă. Gigantizarea individului în sensul cunoașterii și realizării în artă o va supune totuși timpului și morții, așa cum apare în ipostaza lui Enchidu, dar poetul este în același timp și Ghilgameș înțeleptul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
foarte multe picioare/ îmi place să spun că brațele și picioarele/ mi-au fost rupte și că/ mi-au lăsat numai două brațe, dinspre partea dreaptă/ și numai două picioare/ tot dinspre partea dreaptă." Drama cuvintelor este drama neputinței atingerii absolutului în artă, a luării în stăpânire a realului, a aneantizării prin cuvinte, a materializării abstracțiunilor. Universul spre care tinde devine un permanent miraj, pentru că el, Dedal, artistul, este acoperit și sufocat de teluric: "De ce te îndepărtezi de mine/ i-am
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pentru că necuvintele topesc sunetul de corn și culoarea luminii. Tot ciclul "Necuvintelor" pare a fi un lung manifest literar; cu fiecare poezie se adaugă un nou element în universul spiritual și de expresie. Cuvântul este neputincios, el nu poate defini absolutul, lumea este o imensă scenă și comunicarea se realizează dincolo de cuvânt ("Scenă"). Altădată, poetul opinează că este posibilă o armonizare a cuvintelor cu obiectele pe care le reprezintă ("Armonizare"). Nașterea omului este un cântec divin ("Miraj") și zicerea devine "de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
la tot ce poate să se despartă de "Sine", de aici și îngrijorarea sa: Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza/ în orbită un zeu". În "Elegia a treia" căutătorul pare că atinge absolutul. Contemplația are loc într-o lume a somnului în care privirea se golește spre interior, în sensul că lumea reală, fixată pe retina ochiului, întoarsă în interiorul spre care se golește, se organizează într-un alt sistem, ideal, încât fiecare obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
atingem esența, pentru că nu ne putem distanța îndeajuns, pentru a avea perspectiva contemplației; de aceea: " Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respirația de respirație/ retina de retină.". Fanta oculară este un mod metaforic de a-și reprezenta divinitatea, absolutul. Omul poartă în el esența divină, de aici și aspirația lui spre absolut. "Omul fantă" se umple de materia istovită, de idee, și moartea presupune un act de cunoaștere, pentru ca esența să se transmită mai departe: "Omul-fantă moare/ ca să ia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn, vrând să-l ucidă cu disperarea amneziei, după atingerea absolutului: "și neucigându-mă/ ca să poată fi, totuși trăit de cineva". "A șasea elegie" este a dilemei. În "Engrame" I. Negoițescu apelează, comentând-o, la poemul "Între două nopți" al lui Tudor Arghezi: "Nichita Stănescu opune temei argheziene estetica sa existențială
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a lungul celorlalte volume, repetată obsesiv; putem afirma chiar că, la Nichita Stănescu, căutările rămân aceleași; poetul însă le nuanțează sau împrospătează limbajul, căutând alte formule de expresie. În "Oul și sfera", lumea se desfășoară între doi poli: poetul și absolutul. Poetul încearcă să se situeze în sfera absolutului, dar aceasta rămâne un permanent miraj, un fel de Mecca ce lasă în urmă, semnificativ, strădania: "...Dar el s-a dus alunecând,/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
chiar că, la Nichita Stănescu, căutările rămân aceleași; poetul însă le nuanțează sau împrospătează limbajul, căutând alte formule de expresie. În "Oul și sfera", lumea se desfășoară între doi poli: poetul și absolutul. Poetul încearcă să se situeze în sfera absolutului, dar aceasta rămâne un permanent miraj, un fel de Mecca ce lasă în urmă, semnificativ, strădania: "...Dar el s-a dus alunecând,/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de apăsarea unui gând/ cu mult mai mare" ("Îngerul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]