8,708 matches
-
generozitate, cu care se deschide Triodul Penticostar slavon din 1649. Devine limpede de ce înșiruirea de titluri pe care o realizează Miron Costin spre a da substanță apelului „Cercetați scripturile!” începe cu textele sfinte, dar face loc imediat unor opere ale Antichității elene și latine. Ideile u., noua stare de sensibilitate ce se instaurează în mediile cărturarilor români (clerici sau laici, proveniți din rândurile unei aristocrații ce solicită compensații exercițiilor scriitoricești pentru frustrările pe care le acuză pe alte paliere, propulsați și
UMANISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290334_a_291663]
-
În două volume consistente, Poesii (1908-1910), își adună numeroasele încercări poetice din periodice, întâmpinate de Tudor Arghezi, fostul său elev, cu un text de o bunăvoință ironică, în care portretul pitoresc nu atenuează accentele demolatoare ale criticii. Îndrăgostit de cultura Antichității, V. face din aceasta aproape unica sursă a inspirației sale poetice. Dotat cu o memorie prodigioasă, dascălul de elină și germană notează cu acribie până și sursa informațiilor, făcând din pagină un fel de muzeu itinerant, în care figurile mitologiei
VANTUL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290427_a_291756]
-
bogată activitate a desfășurat ca traducător, transpunând cu fidelitate în românește numeroase capodopere ale literaturilor franceză (Molière, André Chénier, Lamartine, Musset ș.a.) germană (Schiller) și engleză (Byron). Educației clasice și temperamentului său echilibrat li se datoresc elegantele traduceri din literatura Antichității (Anacreon, Vergiliu, Properțiu, Tibul, Fedru, Ovidiu). Un merit deosebit îi revine ca traducător din literatura spaniolă. Este printre cei dintâi care a făcut cunoscut românilor folclorul iberic și a tălmăcit prima parte din Don Quijote de la Mancha de Cervantes, într-o
VARGOLICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290431_a_291760]
-
oferi ca materie primă producției sale”. În Sfidarea paradoxului V. pleacă de la o cercetare de logică privind conceptul în sine, în continuare dedicând capitole separate examinării modului în care paradoxul poate fi identificat și analizat de-a lungul timpului, de la Antichitatea europeană, trecând prin India și China antică și ajungând la Evul Mediu, până la ceea ce înseamnă paradoxul în știință, în matematică și logică, în limbaj și în literatură. Autorul aduce laolaltă numeroase exemple de paradoxuri din cele mai neașteptate domenii, comentându
VASILIU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290458_a_291787]
-
în fugă de cer pe sub rai / Tropot uscat de copite mari tălpile noastre, / Sfinții-n biserici murind și noi vara pe cai” (Felix, în Zeii neatenți), spațiu elementar al asprimii și durității existenței rurale - filon „realist” ce urcă până la bucolica Antichității clasice: „Frații mei și surorile mele,-n podgorii, / Arși pe un rug toată viața - ne rupem / Mâinile-n piatră, bem vin să ne stingem, murim / În fiecare noapte câte puțin, ne dăm foc dimineața / Noi singuri și iar ne mai
ZAINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290689_a_292018]
-
că scena a reflectat continuu tot ce s-a petrecut mai de seamă în așezarea moravurilor, în viața instituțiilor, în dezvoltarea istorică și morală a societății, în constituirea și funcționarea stilurilor de cultură. Cele trei volume ilustrează acest adevăr de la Antichitate până la clasicism, închizând evoluția cu perioada actuală. În atenția cercetătorului a intrat, mai restrâns, și spațiul Extremului Orient - India, China, Japonia ș.a. Prinse analitic în contextura epocii, fenomenele de teatru sunt judecate din numeroase unghiuri - repertoriu, actor, public, regie, subiecte
ZAMFIRESCU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290698_a_292027]
-
clasicismul Luminilor, romantismul, realismul, simbolismul și modernismul, teatrul contemporan fiind văzut mai mult ca o posibilitate de lucru. Drama istorică universală și națională (1976) punctează perioadele de avânt și stagnare înregistrate de drama istorică. Z. reface aici drumul subspeciei din Antichitate până azi, ultimele capitole acoperind spațiul românesc, ale cărui momente sincrone cu evoluția europeană și a cărui specificitate le subliniază. Uneori lucrările despre istoria teatrului și a dramaturgiei au ca sorginte studii, conferințe și eseuri anterioare, adunate în volumele Probleme
ZAMFIRESCU-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290698_a_292027]
-
în franceză, engleză, germană, rusă, cu premiera absolută abia în 1991 la Târgu Mureș (Premiul Festivalului Național „I. L. Caragiale”), s-a bucurat de o primire entuziastă din partea criticii teatrale. Autorul operează o mutație în prezentarea mitului Labdacizilor, frecventat din literatura Antichității până la André Gide, Jean Cocteau și Jean Giraudoux. Regina Iocasta, scoasă din umbra lui Oedip și adusă în prim-plan, ajunge cea dintâi în posesia adevărului, devenind un personaj tot atât de tragic și măreț ca Oedip. Piesa are un substrat psihanalitic
ZARNESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290715_a_292044]
-
fie formulată în termeni preciși, concluzia se referă la autonomia relativă a artei, la puterea adevăratei capodopere de a surprinde procesele vieții, ideile autorului captând sensul realului. În esență, idealul eseistei era de factură clasică, ceea ce explică și importanța acordată Antichității grecești. Un rezultat de seamă al acestei încrederi în valorile lumii clasice e publicarea, în 1946, a monografiei Eschil, lucidă căutare a permanențelor, a certitudinilor, afirmate într-o vreme în care acestea erau grav amenințate și când apărarea lor nu
VOINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290630_a_291959]
-
legate de cât de bine puteau azvârli sulița, săgeata sau piatra pentru asigurarea hranei și pentru apărare. Diferențele regionale constau doar în arma folosită (cange-eschimos, sarbacană-indigen american, bumerang-aborigen australian) și arta mânuirii lor se învăța de la părinți. Mai târziu, în Antichitate, situația a evoluat. Bineînțeles că familia va avea rolul său de bun simț, dar intervin învățații, filosofii, preoții și conducătorii militari care vor desăvârși această educație. Existau școli particulare, dar puțini își puteau permite să le frecventeze. Copiii vor fi
ARTA DE A FI PĂRINTE. In: Arta de a fi părinte by Lămîiţa Măcieş, Tatiana Grigoraş () [Corola-publishinghouse/Science/290_a_1395]
-
unele reprezentări magdaleniene, precum cele gravate pe o baghetă de la Isturitz sau placheta numită „Femeia renului” de la Laugerie Basse. Amintim și vestita femeie de la Laussel, care, prin modalitatea de a ține în mână un obiect, amintește de vestitele orante din Antichitate. 5. Sunt figurile strămoșilor. Teoria a fost propusă de O. Menghin (după H. Delporte, 1979) și s-a bazat exclusiv pe comparații etnografice - utilizarea statuetelor în ritualuri de invocare a strămoșilor. La unele triburi din Asia septentrională, sunt realizate mici
REPREZENTAREA FEMININĂ ÎN ARTA PALEOLITICĂ. DE LA HOMO ERECTUS LA HOMO SAPIENS. In: Arta antropomorfă feminină în preistoria spațiului carpato-nistrean by Monica Mărgărit () [Corola-publishinghouse/Science/303_a_647]
-
lui S., Teoria imitațiunii și a clarului confuz în estetică (1925), reunește două studii. Unul trece în revistă, analitic, concepțiile despre natura artei, despre raporturile dintre frumosul artistic și cel natural, dintre etic și estetic, adevăr, bine și frumos, din Antichitate (Socrate și Platon, Aristotel și succesorii lui, Plotin), trecând prin epoca patristică și estetica medievală, Renaștere, Boileau, Descartes, până în secolul al XVIII-lea (Rousseau, Winckelmann, Lessing), ca și la Victor Cousin, spre a formula o concluzie ușor ambiguă: „«nu vom
STRUŢEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289987_a_291316]
-
Eminescu (1968), Maria Marinescu-Himu scrie studiile Romanul grec în literatura română (1965) și Plutarh în literatura română (1969), iar Gabriela Creția stabilește unele analogii între poezia vergiliană și folclorul românesc (1998-2000). Tudor Vianu comentează din perspectivă comparatistă Începuturile realismului în Antichitate într-o prezentare modernă (1962) și face unele corelații între manierismul modern și strămoșul lui îndepărtat, asianismul antic (1963). Unele studii, interdisciplinare, țin deopotrivă de istoria artei și de cea a literaturii. I. I. Russu repune în discuție natura și
STUDII CLASICE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289992_a_291321]
-
Noica (Înțelesul nepolitic al „Politeii” lui Platon, 1986). Seneca este examinat de Eugen Cizek (Despre redactarea scrisorilor lui Seneca, 1960, Despre redactarea dialogului „De vita beata”, 1963) și Gh. Guțu ( Ideile lui Seneca despre stil, 1960). Marile curente filosofice ale Antichității fac obiectul unor cercetări aplicate: Felicia Vanț, Câteva probleme de lingvistică și gnoseologie la filosofii epicurieni (1960), Zoe Petre, Teoria sofistă a egalității naturale (1963), Ion Banu, Modelul empiric, epicurian, al dialecticii (1974). Revistă de înaltă ținută, S.c. cuprinde
STUDII CLASICE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289992_a_291321]
-
controlului conștiinței raporturile sociale reglementate anterior de obiceiuri, tradiții și superstiții. Socrate a fost condamnat la vremea sa pentru că și-a învățat concetățenii că tot ceea ce este rău sau bun trebuie să aibă un înțeles identic pentru toți. Or, în Antichitate învățăturile lui Socrate erau percepute ca o erezie, întrucât se considera că aduc o știrbire voinței atotputernice a zeilor; doar zeii puteau fixa eternul, nicidecum mintea finită a omului. În Apus întâlnim „o cooperațiune socială bazată pe o identitate de
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
consolidează grindul Caraorman și se formează în continuare, spre nord, pe linia contactului cu marea, și cu concursul curentului litoral nord-sud, grindurile Letea și Jibrieni. Sunt grinduri transversale pe cursul fluviului, favorizând astfel, în spatele lor, colmatarea acelui golf originar. În antichitate se numără de către corăbierii greci de dinaintea erei noastre șase brațe cu șase guri ale fluviului, pe atunci mai puțin stabile și precizate; în evul mediu tot șase dar altfel dispuse, iar în zilele noastre trei brațe bine consolidate, într-o
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
măsură și cu concursul hidrotehnicienilor moderni (precum tăierea Marelui M de pe Brațul Sulina și a marii bucle de la Murighiol, pe Brațul Sf. Gheorghe, mai de curînd). Importanța lor ca debit și pentru navigație a oscilat chiar în timpurile istorice. În antichitatea greco-romană mai activ era brațul sudi-Hieron, în zilele noastre este cel nordic - Chilia, care are debitul cel mai mare, cu observația că totuși, în prezent, suntem la începutul unei schimbări, în sensul creșterii treptate a debitului pe brațul sudic (Sf.
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
prezent, suntem la începutul unei schimbări, în sensul creșterii treptate a debitului pe brațul sudic (Sf. Gheorghe), în detrimentul celui nordic. În acest teritoriu al deltei, foarte tânăr, au loc și cele mai spectaculoase schimbări în hidronimie, înregistrate de istorie. În antichitatea greco-romană, numele celor șase guri, de la nord la sud, erau: Psilon Thiagola stoma, Boreion stoma, Pseudo stoma, Kalon stoma (Sulina de azi), Naracum stoma, Hieron stoma (Sf. Gheorghe, astăzi)2. Tot în Deltă s-a trecut de la Peuce (gr. Insula
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
vin și viz = apă). Mai sunt desigur și altele, dar în acest caz schimburile se pare că au fost reciproce. Cu rezonanță onomatopeică avem ciuroi (lat. cibrum) pentru un izvor ce țâșnește (vezi comuna Ciuroiu din județul Dolj, Aquae în antichitatea romană) și șipot (slav. șipotŭ), cu același înțeles. În colinele subcarpatice ale Buzăului, cu multe toponime din substratul traco-dacic, pârâul Fisici are o vale cu izvoare ce piștesc din maluri. Repartiția teritorială și clasificarea apelor României. Pentru necesitățile cadastrării apelor
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
conifere cu o pădure de foioase, iar numele turcesc actual Caraorman - Pădure Neagră - dacă nu este o traducere exactă a numelui antic, caracterizează totuși corect aspectul întunecat al unei păduri de conifere. Pe acest grind, arheologii au cercetat tumuli din antichitate cu morminte de incinerare 18. Cea mai veche știre despre insula Peuce o găsim în "Argonauticele" (IV.309-312) lui Apollonios din Rhodos (sec. I î.e.n.). Strabon, în "Geografia" (VII.306), arată că pe această insulă au locuit bastarnii din Basarabia
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
îi dă longitudinea de 57°30', iar gurii Sulina, 56°15'. Deci, diferența de longitudine, după acest geograf, din secolul II, era de 1°15'. Cum gradul lui este de circa 15 km, distanța de țărm a insulei era în antichitate de circa 20 km. Retragerea cu circa 15 km a litoralului deltaic, datorită transgresiunii marine în curs, explică distanța actuală de circa 35 km. I se spune acum Insula Șerpilor, în Evul mediu, pe portulanul lui Marino Sanudo cel Bătrân
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
15 km a litoralului deltaic, datorită transgresiunii marine în curs, explică distanța actuală de circa 35 km. I se spune acum Insula Șerpilor, în Evul mediu, pe portulanul lui Marino Sanudo cel Bătrân - Fidonisi - ceea ce înseamnă același lucru, iar în antichitate, pentru corăbierii din Milet, Achillea sau Leuke - Alba. Pentru greci era o insulă sfântă, adăpostind templul și mormântul eroului Ahile, un loc de pelerinaj cu virtuți tămăduitoare. De fapt este o stâncă fără vegetație, de câteva hectare, atingând deasupra nivelului
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
în latină care accentuează caracterul de râu sălbatic al Jiului (verbul latin rabo înseamnă "a fi furios", "a turba"); deci, rhabosus flumen - râu furios, râu turbat. Se știe că în regiunea de munte Jiul are un curs foarte sălbatic, în antichitate defileul nefiind utilizabil nici chiar pentru o simplă cărare. Și în perioada romană, pentru a se trece din Oltenia peste munte, se părăsea valea și calea Jiului la castrul de la Bumbești, de la intrarea în defileu, se traversa apa pe malul
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
Si-ona); mai târziu Zi-l sau Zu-l (articulat) sau Zios (în scrierea greacă a Stolnicului Cantacuzino), Syill la Schwantz, iar aproape de zilele noastre, la Specht, Schyl. Prin urmare, s-ar părea că numele Jiului s-a păstrat ca atare din antichitatea preromană, episodul Rabon fiind limitat la perioada administrației romane. Această întreagă discuție în jurul originii numelui unui râu ca Jiul, cu o largă folosire a unei documentații cartografice în evoluție și prin confruntarea cu desfășurările istorice, poate susține și ilustra importanța
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]
-
din numele sale antice și moderne și îl citează pe G. Ivănescu care, în lucrarea "Contributions onomastiques" (București, 1958), îl consideră ca preindoeuropean. Dilema filologică vine din faptul că nu s-a găsit o corespondență între numele Danubius, semnalat în antichitatea romană, și numele Istros, consemnat în același timp de greci, fiecare purtând în rădăcinile lor sensuri diferite. Pentru că este în general admis în hidronimie ca numele unui curs de apă să oglindească la origine o caracteristică majoră a acestuia, evidentă
Hidronimie by Marcu Botzan [Corola-publishinghouse/Science/295566_a_296895]