KorAP: Find »[drukola/base=buzunar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...78 79 80 ...551 >

13,753 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202

Cu bereta neagră trasă pe frunte, ar putea fi oricine. - Regula era... spune Sfântul Fără-Mațe la microfonul care atârnă deasupra volanului. Și Tovarășa Lătrău spune „Bine”. Se apleacă să scoată eticheta de pe una din valize. Tovarășa Lătrău vâră eticheta în buzunarul ei măsliniu, apoi ia cealaltă valiză și urcă în autocar. Valiza orfană rămâne abandonată, singură pe trotuar, și Tovarășa Lătrău se așază și spune: — OK. Spune: Dă-i drumul. Cu toții lăsaserăm bilete cu explicații în dimineața aia. În zori. Strecurându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
cu valizele după noi pe scări întunecoase, apoi de-a lungul străzilor lungi, întunecate, având drept companie doar camioanele de salubrizare. Nici n-am văzut răsăritul soarelui. Pe scaunul de lângă Tovarășa Lătrău, Contele Calomniei scrie ceva într-o agendă de buzunar, cu ochii sărindu-i de la ea la propriul stilou. Și, aplecându-se să vadă, Tovarășa Lătrău spune: — Am ochi verzi, nu căprui, și culoarea naturală a părului meu e arămiul. Se uită în timp ce el scrie verzi, apoi zice: Și am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
ochi verzi, nu căprui, și culoarea naturală a părului meu e arămiul. Se uită în timp ce el scrie verzi, apoi zice: Și am un mic trandafir roșu tatuat pe bucă. Ochii i se opresc pe reportofonul argintiu care se ițește din buzunarul cămășii, cu micul microfon acoperit cu o grilă metalică, și spune: Nu scrie păr vopsit. Femeile fie își accentuează, fie își nuanțează culoarea părului. Lângă ei stă domnul Whittier, ținând strâns cu mâinile lui tremurătoare și acoperite de pete scheletul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
l-am dat, a spus Directoarea Tăgadă, cu bluza și fusta acoperite de o glazură de păr de pisică. Cu unul din revere umflându-i-se pe piept. — O teacă de umăr, spune Tovarășa Lătrău, aplecându-se aproape de reportofonul din buzunarul Contelui Calomniei. Toate astea - șoptitul în întuneric, lăsatul bilețelelor, plecatul pe furiș - erau aventura noastră. Dacă ai avea de gând să naufragiezi pe o insulă pustie timp de trei luni, ce-ai lua cu tine? Să zicem că hrana și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
bluzei și-și suflă nasul. Își trage nasul și spune: M-am furișat, mi-era așa de frică să nu mă prindă. Vârând șervețelul în mânecă, spune: M-am simțit exact ca... Anne Frank. Tovarășa Lătrău scoate eticheta bagajului din buzunarul jachetei, rămășița valizei abandonate. A vieții ei abandonate. Și, învârtind-o fără încetare în mână, tot uitându-se la ea, Tovarășa Lătrău spune: — Din câte mi se pare mie.... Spune: Lui Anne Frank nici nu i-a fost prea greu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
următor așteaptă Reverendul Fără Dumnezeu cu un geamantan pătrat alături. E încă destul de devreme, și toate culorile sunt negru sau gri. Materialul negru al geamantanului e brăzdat de cicatricele fermoarelor argintii îndreptate în toate direcțiile, un șvaițer negru de mici buzunare și fante, de săculeți și compartimente. Fața Reverendului parcă-i doar carne crudă, roșie, adunată în jurul unui nas și al unei perechi de ochi, ca o friptură cusută cu ață și plină de cicatrice, cu urechile răsucite și umflate, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
Și-apoi, trasate cu dermatograf, descriu două arcuri uimite ajungând aproape până unde începe părul. Privindu-l cum urcă în autobuz, Tovarășa Lătrău își descheie un nasture al jachetei. Îl încheie la loc și se apleacă spre reportofonul ascuns în buzunarul Contelui Calomniei. Apropiindu-și buzele de beculețul roșu care semnalează RECORD, Tovarășa Lătrău spune: Reverendul Fără Dumnezeu poartă o bluză albă. O bluză de femeie. Cu nasturii pe stânga. În lumina palidă a felinarului, nasturii lui din imitație de diamant

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
America, acoperindu-și abdomenul plat cu mâinile. E o viață umană. Domnișoara Hapciu tuși în pumn. Își trase nasul, cu ochii exoftalmici și injectați în dosul lacrimilor, și spuse: E chiar viața mea în joc. Cu o mână vârâtă în buzunar, după următoarea pastilă. Și, desigur, domnul Whittier clătină din cap, nu. Stând acolo în scaunul lui de catifea albastră, cu holul căptușit cu aur și catifea în juru-i, domnul Whittier luă o lingură de ciorbă de midii dintr-o pungă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
umede care se lățește tot mai mult. Buzele zdrențăroasei, îi spune Evelyn lui Packer, cunoaște buzele astea. Se aude un mic sunet, genul de sonerie ascuțită care-i face pe toate alea care așteaptă valetul să-și caute mobilul în buzunarul hainei de blană. Dumnezeule, spune doamna Keyes. Spune: — Packer, zdrențăroasa aia pe care o pipăie bețivul parcă ar fi Inky. Elizabeth Ethbridge Fulton Whelps. Soneria se aude din nou, și zdrențăroasa se apleacă, își suflecă un crac al pantalonului, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
de la încheietură și spune: — Apusul civil e peste patruzeci și cinci... patruzeci și patru de minute. Domnișoara Hapciu tușește - o tuse lungă, hârâitoare, un sunet ca de pași pe pietriș - și abia ne putem abține să nu jubilăm. Scotocește în buzunare după o pastilă, o capsulă, dar nimic. Sora Justițiară ne părăsește, scuzându-se, o pornește în jos pe scări înspre hol, înspre patul ei, devenind tot mai scundă pas cu pas, până când creștetul ei, cu părul de un negru accentuat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
eforturile astea pentru a prosti media locală să dea reportaje la știri, publicitate pe gratis. Pentru a crea zvonuri credibile despre cât de mult le va plăcea tuturor filmul. Tot timpul și banii ăștia, li se zice „însămânțarea publicului”. În buzunarul de la piept clipește beculețul roșu al unui reportofon care-i înregistrează fiecare cuvânt. Când el întreabă: — Cine-i mai prost? Reporterul care refuză să inventeze un sens vieții? Sau cititorul care-l cere? Și care-i gata să accepte sensul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
câinele. Și totuși, i-am văzut acolo numele: Kenneth Wilcox, Doctor vet. Un nume pe care-l iubeam, cumva. Pentru un oarecare motiv. Salvatorul meu. Acum, ridicând pe rând urechile câinelui și uitându-se înăuntru, spune ceva despre parvoviroză. Pe buzunarul de la piept al halatului alb scrie cu litere brodate „Dr. Ken”. Chiar și vocea lui răsună dintr-un timp îndepărtat. L-am auzit cântând „La mulți ani”. Strigând „Prima greșeală!” la meciurile de baseball. El e, un vechi prieten de-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
Cehia care încă n-au ciclu, futute în cur de maimuțe. Salvez toate fișierele astea pe un singur CD subțire. Într-altă noapte îi pun lesa lui Skip și risc o plimbare lungă prin cartier. Mă întorc la apartament cu buzunarele pline cu pungi de sandviciuri din plastic și plicuri de hârtie. Cu pachețele pătrate din folie de aluminiu. Cu Percodan. OxyContin. Vicodin. Cu sticluțe de cocaină și heroină. Cât privește interviul, scriu toate cele paisprezece mii de cuvinte încă înainte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
ceilalți. Așteptând următorul punct din scenariu sau următorul dialog să pornească și să se depene în versiunea noastră profitabilă despre adevăr. Agentul Ciripel plimbă obiectivul camerei de la unul la altul. Microfonul cu cap metalic al Contelui Calomniei se ițește din buzunarul cămășii. Acest moment, anunțând oroarea reală a următorului. Momentul ăsta se înregistrează deja peste moartea domnului Whittier, care s-a înregistrat peste moartea lui Lady Zdreanță, care s-a înregistrat peste Miss America ținându-i cuțitul la beregată domnului Whittier

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
ea. Spune: O chema Cassandra”. Doamna Clark spune că atunci când găsesc un mormânt puțin adânc sau cadavrul victimei unui omor, detectivii ascund acolo un microfon. E procedura standard. Face un semn din cap în direcția Contelui Calomniei, a reportofonului din buzunar. Poliția se ascunde pe-aproape și ascultă vreme de câteva zile sau săptămâni. Pentru că aproape întotdeauna ucigașul se întoarce să vorbească cu victima. Mai de fiecare dată. Trebuie să ne spunem povestea vieții cuiva, și ucigașul nu poate vorbi despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
fetița și băiețelul din Rusia. Adevărata problemă e că ea n-ajunge să vadă niciodată o puștoaică cu codițe și pistrui dacă n-a fost futută de cineva. Fiecare zvăpăiat, fiecare domnișoarac de copil în salopetă, cu o praștie în buzunarul de la spate, Cora îi întâlnește doar fiindcă au fost obligați s-o sugă. Fiecare zâmbet cu strungăreață e doar o mască aici. Fiecare genunchi înverzit de iarbă e un indiciu. Fiecare vânătaie, un reper. Pentru fiecare semn cu ochiul, chițăit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
ce-a putut ca să le țină curate. Le-a cusut la loc. Dar într-o zi a căutat pe net altele noi. O nouă pereche. Undeva există oameni care-și fac un rost din cusutul vaginurilor minuscule în formă de buzunar și a scroturilor ca niște portmonee. Care îmbracă păpușile astea în rochițe de stambă înflorate și în salopete. Dar, de data asta, Cora a vrut ceva durabil. Așa că a căutat pe Internet. A comandat o pereche de la un producător de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
Pungile de marijuana și cocaină care mereu cântăreau mai puțin decât ar fi trebuit. Camera aia, întotdeauna următoarea oprire pentru detectivul care lua câte-o păpușă cu el. cu fetița sub braț, umbla la pungile cu probe. Vâra ceva în buzunar. În biroul directoarei, Cora i-a arătat chitanțele pe care i le trimiteau detectivii pentru ramburs. O chitanță pentru o cameră de hotel, în aceeași noapte în care detectivul o luase pe fetiță cu el pentru un interviu de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
ei, Cora îl duce la baie, împreună cu ultimele două lame. Plătește cu aceeași măsură. A doua zi vine un detectiv târând fata de păr. O lasă să cadă pe jos, lângă biroul ei. Scoțând o agendă și un stilou din buzunarul vestonului, scrie: „Cine a avut-o ieri?”. Și, ridicând-o de pe podea, netezindu-i părul, Cora îi spune un nume. Unul la întâmplare. Al unui alt detectiv. Ochii i se îngustează, și, scuturând din cap, omul cu agendă și stilou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
Cum aproape și-a pierdut auzul, spune, prea tare, aproape strigând: — Unde suntem? Sunt într-un Gulfstream G550, cel mai tare avion privat cu reacție pe care-l poți închiria, spune Flint. După care Flint își vâră două degete în buzunarul pantalonilor și-i întinde ceva lui Webber, așezat de partea cealaltă a culoarului. O pastilă albă. — Înghite-o, spune Flint. Și bea odată aia, aproape am ajuns. — Unde-am ajuns? spune Webber și bea pastila. A rămas răsucit, uitându-se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
canapea cu canapea, la următorul. Când „livada” e culeasă, trecem în încăperea următoare. Piersicile culese le ambalăm într-o cutie de pălării. Nu, nu fiecare zi a prizonieratului nostru e marcată de umilințele răpirii. Contele Calomniei scoate un carnețel din buzunarul cămășii. Mâzgălește ceva pe hârtia albastră și liniată, spunând „Șaizeci și două de becuri încă în stare de funcționare. Plus douăzeci și două de rezervă”. Ultima noastră linie defensivă. Ultima noastră resursă împotriva gândului c-o să murim aici, singuri, părăsiți în întuneric

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846

îndura tovarășa să laude pe unul ori pe altul, cât se chinuia să atingă, abia cu vârful degetelor, creștetul aceluia din gloată care dădea dovadă de reale înzestrări intelectuale. Nu suporta gândul că toți aceștia purtau crucea pregătirii și a buzunarelor goale ale părinților. La prima ședință, învățătoarea folosi cuvinte de "înaltă prețuire" la adresa "capetelor încoronate" ale clasei. Sunt copii care promit. Nu cred că vor ridica vreodată probleme și cu siguranță vor ajunge oameni mai târziu. Ceilalți posesori de urmași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
matematică, Luana ar fi luptat pentru idealul ei, dar doamna de mate era un dascăl excepțional. Plecai cu lecția învățată din clasă. Lucra mult cu elevii, zeci și zeci de probleme, de toate felurile. Cunoscându-și școlarii ca pe propriul buzunar, ea sesiză că Luana învăța mecanic, înșiruind pe tablă cârduri de demonstrații, ajutată doar de o memorie de invidiat nu și de un studiu aprofundat. Luana, ce-mi "pictezi" tu aici e memorie și nu judecată. În felul ăsta n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
zile și suferea cumplit din pricina lipsei de sex-apeal și curaj la femei dar se declara vindecat după fiecare amor pentru ca, în săptămâna următoare, s-o ia de la capăt. Luana găsi în Laur unealta ideală a jocului ei. Ea strecură în buzunarul nefericitului un bilețel prin care, o damă tânără și frumoasă, după cum se descria, îl înștiința că făcuse o adevărată pasiune pentru el. Îi dădea întâlnire într-un loc anume și-l atenționa că, pentru a fi recunoscută, ea avea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
la această întâlnire? Sunt convinsă că nu toți au avut un program prestabilit și-apoi oamenii sunt oameni. La băut și la mâncat, pe gratis, marea majoritate se înghesuie. Cred că ne-am fi permis să scoatem bani din propriul buzunar pentru o astfel de acțiune. Toată această mare familie, restrânsă în final, ne închide piața de relații. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc. Ezită și privi în jos. Nu știu dacă exprimarea mea, încă în formare, va fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]