2,062 matches
-
acelora care nu pot produce decât efecte neînsemnate. Nedistingerea cu claritate între o teorie abstractă și o teorie contextuală duce adesea la poziții eronate. Multe teorii explicative se constituie ca teorii predominant contextuale, sugerând însă că sunt teorii universale, abstracte. Cristalizându-se în interiorul unui context social particular, ele iau ca dați o serie de parametri structurali fundamentali (distribuția proprietății, tipul de stratificare socială, nivelul de dezvoltare economică, tipul de organizare socială) și concentrează atenția doar asupra unor factori care variază în
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
explicativă: modelul unui sistem autonom care se autoorganizează, funcționând după propria sa logică. Schemele sociale sunt însă doar tendențial autonome, autonomia lor fiind, în fapt, relativă. În primul rând, sistemele sociale trec prin faze diferite de constituire: încep să se cristalizeze și să se organizeze ca sisteme, funcționează ca sisteme deja constituite sau se află într-o fază de disoluție. Sistemul mondial actual, argumentează Mircea Malița, nu este încă un sistem în sensul propriu al cuvântului, cidoar aspiră să fie. El
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
intensitatea și importanța lor, cerințele funcționale au conținuturi variabile în funcție de condițiile particulare. În condițiile unui mediu stabil, un sistem social are nevoie de un anumit tip de cunoștințe- cunoștințe de stabilitate -, care îi asigură funcționarea normală în cadrul formelor de organizare cristalizate; un mediu instabil, dinamic dezvoltă cerința unui alt tip de cunoaștere - cunoștințe de transformare -, care permite explorarea unor noi forme de organizare, a unor noi strategii de acțiune (Etzioni, 1969). O persoană, ocupând poziții sociale diferite, va avea cerințe funcționale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sociologiei pentru acest aspect, nu există încă aici opțiuni conceptuale suficient de cristalizate. Definirea acestor concepte propusă aici trebuie luată, în consecință, mai mult ca o opțiune personală care s-ar putea să nu coincidă cu cea care se va cristaliza prin evoluția preocupărilor. Eficacitateatc " Eficacitatea" Eficacitatea unui element sau sistem poate fi definită drept gradul în care acesta îndeplinește o funcție, satisface o cerință funcțională specificată. Eficacitatea poate fi pozitivă în măsura în care satisface, într-un anumit grad, respectiva cerință funcțională; nulă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
adevărată mai mult în cazuri excepționale. Sistemele sociale complexe sunt caracterizate prin existența unei pluralități de structuri concurente, aflate în grade diferite de cristalizare. De cele mai multe ori, există o structură dominantă. Există însă și structuri concurente care tind să se cristalizeze și să limiteze sau chiar să înlocuiască structura dominantă. Această proprietate decurge din însăși sursa structurii sistemelor sociale. Structura unui sistem social trebuie înțeleasă nu numai static, ca mod deorganizare, dar și dinamic, ca strategie de organizare promovată în cadrul sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cercetare, pentru unul democrat-participativ. Fiecare se comportă și stimulează la ceilalți atitudini și comportamente în concordanță cu modelul de organizare și conducere pe care îl consideră adecvat, fapt care, desigur, generează conflicte și tensiuni interne. Fiecare strategie tinde să se cristalizeze într-o structură coerentă, dar mereu este contracarată de cerințele celorlalte strategii concurente. Sistemul, în acest caz, nu mai poate fi tratat ca având o singură structură, ci o pluralitate de structuri manifeste care se întretaie, se opun, se limitează
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fundamentale. După cum remarcă Raymond Boudon (1979), aceste finalități ale suprasistemelor reprezintă tot o reacție a sistemelor componente orientată spre controlul efectelor emergente ale interacțiunii lor. Pentru a promova sau descuraja efectele emergente ale interacțiunii lor, sistemele elaborează norme, reguli; se cristalizează finalități globale și activități orientate spre realizarea acestora. Suprasistemul va promova acele stări globale și, în consecință, acele comportamente individuale ale sistemelor componente care duc la efecte agregative pozitive și le va bloca pe acelea care duc la efecte negative
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Analiza sociologică a pus în evidență rolul contextului obiectiv în explicarea oricărui fenomen social, mai general, și rolul situației în geneza comportamentului individual și colectiv. Ca o reacție la accentuarea factorilor obiectivi în explicarea sociologică, în ultimele decenii s-au cristalizat, devenind destul de influente, o serie de orientări care încearcă să reediteze, într-un context științific nou, abordările idealiste tradiționale: sociologia fenomenologică, interacționismul simbolic, etnometodologia. Ceea ce caracterizează aceste orientări este încercarea de a transfera mecanismele determinative de la interacțiunea obiectivă a fenomenelor
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
acționat așa cum a acționat, și nu altfel. Sau cum se exprima plastic Hamlet, „judecata este codoașa poftei”. Conștiința colectivă (a grupurilor, claselor, colectivităților) nu constituie un factor activ în dinamica acestora, ci doar un epifenomen, o reflexie secundară. Ea se cristalizează post factum, și nu ante factum, o luare la cunoștință a determinismului obiectiv. Conștiința are funcții justificative, explicative, și nu constitutive. Este clar că o asemenea poziție, prin exclusivismul ei, ne putem aștepta să o găsim formulată cu pretenții de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
social de explicat, poate fi interpretată în această perspectivă. Fenomenul social de analizat s-a constituit prin mecanisme spontane, nonconștiente; conștiința care îi însoțește existența este o luare de cunoștință posterioară și supraadăugată (Zamfir, 1971). Instituțiile sociale din societățile arhaice, cristalizate de-a lungul a multe generații, odată constituite se reflectă în conștiința colectivității sub formă mitologică sau, mai târziu, sub forma unor explicații teoretice speculative, ideologice. Ca ilustrare pentru modul mitologic de reflectare în conștiință a instituțiilor sociale, se poate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
obiective și formele de organizare există o relație de compatibilitate/incompatibilitate. Această relație „se reflectă” în prima relație, în atitudinea persoanelor față de forma de organizare a activității lor. Când forma de organizare devine incompatibilă, discordantă în raport cu condițiile activității, se va cristaliza o atitudine negativă a persoanelor respective față de ea. Acționând în condițiile date, persoanele vor experimenta continuu dificultățile provenite din neconcordanța formei de organizare cu acestea. Discordanța obiectivă se va manifesta deci ca dificultate, ca piedică. Respectiva formă va fi, în
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
pentru practicarea lor. Soluțiile tradiționale dispun de o bază culturală solidă. Ele pot funcționa „la parametrii lor maximi” de la început. Noile soluții au nevoie de timp pentru a-și crea propria cultură. Un nivel ridicat de cunoștințe suplimentează experiența practică, cristalizată în tradiție, cu cunoștințe noi, obținute, de regulă, prin mecanismele speciale ale științei, capabile să confere și ele un grad ridicat de siguranță. Curajul de a experimenta soluții noi este deci direct în funcție de nivelul de cunoaștere. Nivelul de cunoaștere și
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a nu fi, în acest caz, atât de neproblematic, pe cât părea (Ehn și Sandberg, 1979). De cele mai multe ori, proiectele sociologice din sfera industrială, remarcă specialiștii suedezi, sunt inițiate de patronat. De abia într-o fază ulterioară, atunci când proiectul este deja cristalizat, când s-au acumulat și structurat o mulțime de cunoștințe și dateempirice, este solicitat și sindicatul pentru a se pronunța în numele muncitorilor. Desigur, sindicatul are posibilitatea să accepte sau nu respectivul proiect, săpropună modificări. Există însă în acest caz o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
externă. Monopolul ideologic al claselor dominante tinde să fie spart. Există un proces tot mai clar de conștientizare independentă la nivelul tuturor claselor și grupurilor care compun societatea contemporană a propriilor lor poziții și interese. Pe de o parte, se cristalizează, cu tot mai multă evidență, conștiința caracterului angajat alsociologiei occidentale dominante: critica implicațiilor conservatoare ale sociologiei parsonsiene, de exemplu, sau a opțiunii patronale în sociologia industrială. Pe de altă parte, apar analize tot mai articulate caredezvoltă punctul de vedere al
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dezvoltarea unui sistem de învățământ care să formeze specialiști sociologi ce urmau a fi încadrați în întreprinderi, precum și în alte instituții. O asemenea strategie s-a dovedit falimentară. Profesia de sociolog practician - de sociolog industrial în mod special - nu era cristalizată încă la nivelul comunității științifice. Nu erau elaborate tehnici de intervenție sociologică la nivelul întreprinderii pe care sociologii să le utilizeze, făcând din ele conținutul profesiei lor. Tinerii specialiști, deținând o pregătire destul de generală și lacunară, au fost puși în
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
la începutul dezvoltării, științele sociale nu oferă garanții suficient de solide că metodele lor sunt destul de eficace și lipsite de consecințe secundare mai dăunătoare. De aiciși o anumită rezistență naturală de apărare a sistemului față de intervenția specialistului. Ideea de „transfer” cristalizată în psihanaliză se referă, în mare măsură, la un asemenea fenomen. Psihanaliștii au sesizat de mult că există un transfer de sentimente și atitudini de la pacient la terapeut; un transfer pozitiv - speranța în soluționarea problemei sale -, dar și un transfer
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
œconomicus. Omul nu este interesat să muncească decât în măsura în care poate obține un beneficiu economic. Decurge de aici că strategia de motivare trebuie să fie exclusiv economică. În ultimele decenii, în științele sociale, această teorie a fost corectată în mod fundamental, cristalizându-se alte teorii mai complexe asupra naturii umane: începând cu teoria omului ca „ființă socială” a orientării relațiilor umane și terminând cu teoria ierarhiei nevoilor a lui Maslow, în care nevoia de autoactualizare joacă un rol special. Toate aceste teorii
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
și tinerii muncitori. Maiștrii dintr-o întreprindere se plângeau de atitudinea față de muncă și față de autoritate a tinerilor muncitori. Cercetarea a pus în evidență că o sursă esențială a acestei probleme o reprezintă comportamentul maiștrilor înșiși. Stilul lor de conducere, cristalizat pe baza expertizei cu generațiile anterioare de muncitori, era inadecvat în raport cu tânăra generație. Muncitorii tineri, caracterizați printr-o pregătire școlară mai ridicată, printr-un sistem de valori și aspirații sensibil diferite de cele ale generațiilor mai vârstnice, reacționau negativ la
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de cunoștințe și informații despre starea sistemelor sociale și despre performanțele și consecințele activității lor. Ea a trecut la „imaginarea” de noi forme de organizare socială pentru diferitele sisteme particulare. Analizând modurile de organizare a diferitelor sisteme, așa cum s-au cristalizat ele în mod spontan, sociologia a evidențiat o mulțime de deficiențe structurale ale acestora. În locul lor sunt propuse noi forme de organizare, bazate pe cunoștințele științifice acumulate. Poate exemplele cele mai clare le găsim în domeniul sociologiei și al psihologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în care specialistul propune un nou mod de organizare în raport cu cel existent. Toate aceste exemple sunt cazuri despre ceea ce se poate numi terapie directivă. Sociologul direcționează sistemul social într-un anumit sens; îl orientează spre asimilarea unei forme de organizare cristalizată pe baza cunoștințelor științifice acumulate, considerată a fi mai bună decât organizarea lui naturală. Intervenția directă a sociologului presupune o serie de operații care provin din însăși particularitățile sistemelor sociale. Acestea există și funcționează prinactivitatea oamenilor. Este necesar deci ca
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de știință. Știința se ocupă cu aspectele generale și repetabile, insensibile la scurgerea timpului. Aproximativ pe la mijlocul secolului al XIX-lea au început să se dezvolte două tipuri de discipline științifice legate structural de dimensiunea timp: a) Un grup de discipline cristalizate în jurul conceptului de evoluție - biologia evoluționistă, ca teorie a originii și evoluției speciilor și teorie evoluționistă a societății la care a contribuit filosofia socială, sociologia, antropologia socială și culturală. b) Disciplinele istorice - istoria societăților umane și a diferitelor manifestări ale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sunt foarte diferite din punctul de vedere al perspectivelor lor, al obiectivelor și al instrumentelor cu care lucrează. Ceva însă le leagă în mod structural: timpul. Temporalitatea ocupă în aceste discipline un loc central. În acest context, începe să se cristalizeze o problemă epistemologică generală: este modelul de științificitate formulat în secolul al XVIIII-lea, pe baza experienței fizicii, universale, o normă standard, sau el este adecvat doar unor științe? Nu cumva sunt posibile discipline științifice, structural diferite de fizică, având
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
vedere al unei viziuni științifice și filosofice moderne, lipsită de amprenta idealist-subiectivă neokantiană, această idee sub forma celebrei distincții între științe ale repetiției și științe ale succesiunii pe care încerca să o elaboreze pe larg (Xenopol, 1906, 1908). În numele disciplinelor cristalizate în jurul conceptului de evoluție, Julian Huxley avansa ideea că mentalitatea contemporană, spre deosebire de cea „centrată pe știință” a secolului al XVII-lea, este „centrată pe evoluție”. Evoluția reprezintă, după părerea sa, elementul caracteristic al Weltanschauung-ului contemporan (Huxley, 1973). Există aici
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
reprezintă sarcina unică a istoricului. Varietatea și unicitatea fenomenelor umane nu își pot avea sursa decât însubiectivitatea umană. A explica faptele umane înseamnă a pătrunde în semnificația lor subiectivă. Nu este întâmplător că în acest context a început să se cristalizeze ideea unei noi metodologii specifice realizării sarcinilor de cunoaștere din sfera umanului. În mod sistematic, ideea unei asemenea metodologii specifice a fost formulată de către Schleiermacher; preluând hermeneutica drept metodologie a interpretării, a determinării sensului actelor și produselor umane, el o
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
controlabile de către sistemele sociale propriu-zise. Ele introduc mai multă variație. Perspectiva structurală nu exclude însă deloc importanța evenimentului, ci doar o pune într-o altă lumină. În acest sens, se afirma la începutul acestei lucrări că istoria socială, pe măsură ce se cristalizează, modifică în general practica istorică. Deși este distinctă ca orientare, ea face ca însăși analiza evenimentelor istorice să aibă loc cu alte metode. În primul rând, explicarea evenimentelor istorice capătă o nouă dimensiune. Ele apar ca manifestări ale structurii sistemelor
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]