2,465 matches
-
iertarea. Resemnat, Andrei simte că în sufletul său se petrece "o mare prefacere", ce o ajută pe Mab să se oglindească din nou în ochii lui "ca într-o apă liniștită". În sfârșit, bărbatul "se regăsea pe sine: acel Andrei duios, icoană (sic!) a neamului său de ciobani și de țărani, al căror suflet picură în lacrimile doinei a căror jale tremură în notele fluierului și ale buciumului". Psihologia rasei își spune așadar cuvântul (exact ca în teoriile criticului Lovinescu), îmblânzind
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
puneți. Lancea la picioare. Cînd vîntul a sufla, Floira-mi zicea, Oile-mi venea. Pe mormînt s-or plînge Cu lacrimi de sînge; Iar la cap să-mi puneți Fluieraș de fag, Mult zice cu drag, Fluieraș de os, Mult zice duios, Fluieraș de soc, Mult zice cu foc. Este o variantă a modului de așezare a celor două obiecte consacrate: fluierul la cap, lancea la picioare. Păstorul le folosește pe amîndouă, după împrejurări. Nu avem motive să ne îndoim că victima
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
eram alintat și, fiind prâslea, mie mi se dădea cea mai mare atenție. Mi-o amintesc pe mama. Ea apare în închipuirea mea ca din ceață, apoi se limpezește și-i văd chipul suav, și-i aud glasul molcum și duios. Subțirică, destul de înaltă, fața ei avea trăsături armonioase, aș putea spune, chiar frumoase. Avea ochii miopi, albaștri, iar fruntea, senină și destul de mare, era încadrată de un păr blond, inelat, care-i cădea în râuri peste umeri, sfârșindu-se pe la
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
fi păcat de Dumnezeu cu așa bucate! Ia, luați, să fie cu noroc! Și s-au așezat la masă toți patru. Mi-au pus și mie întro farfurie din toate, iar patefonul cânta muzică ușoară și romanțe, o muzică frumoasă, duioasă și melodioasă, veselă și tristă, după sufletul fiecăruia. După ce am mâncat, m-am mai învârtit eu prin casă, m-am mai jucat și pe afară cu prieteni de-ai mei, iar în casă se încinsese o petrecere, pe cinste. Eu
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
și curate, iar drumurile erau drepte și pietruite. Erau tare harnici și gospodari sașii. Tăiau câte doi, trei porci pe an. Îmi amintesc de o bătrână săsoaică, „buna” o numeam noi, o femeie cu adevărat bună la suflet, blândă și duioasă, care avea grijă de noi, copiii, ca o adevărată mamă. Mă îmbia cu bunătăți, piersici, caise, dulceață de nuci verzi. Îmi dădea să mănânc jambon și cârnați de casă: „Muncă, ast bun, muncă!” zicea, și eu mâncam și, într-adevăr
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
Până la București, căci acolo mergeam, n-au mai fost isprăvi prea de soi făcute de-alde noi, ba, pe la întorsura Buzăului, toți gradații s-au retras pe banchete, pe lângă recruți, matoli, căutându-și vreun consătean sau măcar vreun suflet mai duios care să le mai îmblânzească aspra cătănie. Auzeai acum: - Băi, răcane, care ești de la Sârca? - Eu. - Atunci de ce stai cu limba-n gură, dumnescrisul măsii, adă balerca la mine, să-ți fie cătănia mai ușoară! Un alt gradat își găsea
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
cafenie de alto și când auzeam acel tremolo scos de instrument, spuneam: "E frumoasă, dom-le!" Și spuneam așa negândindu-mă la femeia lui Sandu nici la "Mătrăgună prin livezi"! Ați auzit-o și voi, desigur, e o melodie șăgalnică, duioasă și tristă, care sună a blestem. Sandu apăsa câteva clape ale acordeonului și atunci, combinat cu vocea femeii lui, totul se transforma într-o vrajă. Și blestemul nu îngrozea, ci încânta și încuraja sufletul meu. El stăpânea acel instrument până la
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
noaptea și dispare, La tot puiul bine-i pare Că din nou e dimineață Și-și vede mama la față. MAMEI De E. Dragoș Mamă, ești pe lume Tot ce-i mai frumos. Ochii tăi sunt limpezi, Glasul ți-e duios. Dragostea ta mare Mie-mi este scut. Mamă, ia mă-n brațe, Vreau să te sărut! CEA MAI SCUMPĂ DE PE LUME de Nichita Stănescu Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări
DARURI ŞI GÂNDURI PENTRU MAMA by Lenţa Neacşu () [Corola-publishinghouse/Science/1153_a_2221]
-
și de muncă, păstrat în vestigii istorice și culturale de valoare națională și universală, în bogate tradiții folclorice, se îmbină armonios cu realizările zilelor noastre. Marele istoric Nicolae Iorga consemna în notele sale de călătorie: “Puține locuri îmi sunt mai duios cunoscute ca acest ținut al Vasluiului, care nu e nici la munte, nici la șes și se împărtășește de o neasemuită frumusețe”. Ceea ce a dat mai valoros această vatră de pământ românesc, sunt marile personalități: eruditul cărturar poliglot Nicolae Milescu
Istorie pe meleaguri vasluiene by Gheorghe Ulica () [Corola-publishinghouse/Science/1250_a_2316]
-
scoase pâine, măsline, o bucată de pește prăjit și o carafă cu vin roșu. Așezându-se jos pe o buturugă, îndemnă copila: -Vino să ne ospătăm, copila mea, nu-ți fie frică. Fetița care își mai reveni, încurajată de glasul duios al femeii, se așeză lângă ea, și începu să mânânce. -Cum te cheamă-întrebă bătrâna, care înainte de a se ospăta, făcu o rugăciune și semnul crucii. -Marta. -Eu sunt Brigitte-stăpâna acestor locuri. Spunând acestea mișcă bastonul de fildeș în semnul sfintei
Infern in paradis by Gabriel Cristian () [Corola-publishinghouse/Science/1178_a_2136]
-
intre sau să iasă. Copacul se înălța falnic deasupra lemnelor moarte, scorojite, și răsufla greoi în bătaia vântului, după vremea sa. Ramurile erau goale, unele uscate, dar cine să le mai curățe. Nu era vreme. Apa se scurgea lin mângâind duios frunzele care își făceau loc spre pământ. Aveau să putrezească, cine să le plângă pe ele, însă. Se lăsau călcate în picioare și purtate aiurea, amestecate cu glodul de pe uliți, duse prin ogrăzi și ogoare. Cui să-i pese de
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
avea în editura tatălui său, pentru a se consacra cu totul picturii. "Ăsta zic și eu noroc!" spunea el. De gândit însă gândea că de noroc nu se putuse plânge niciodată. De când se știa, tot norocos fusese. Astfel, simțea o duioasă recunoștință față de părinții lui, în primul rând pentru că nu se ocupaseră prea mult de creșterea lui, lăsându-i răgazul să viseze în voie, și apoi pentru că se despărțiseră din motive de adulter. Cel puțin acesta era pretextul invocat de tatăl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
jalnicului personaj. D'Arrast răspunse că nu voia nici o pedeapsă, că incidentul era lipsit de importanță și că el nu dorea decât să ajungă cât mai repede la fluviu. Luă atunci cuvântul primarul, care afirmă, pe un ton plin de duioasă bunătate, că o pedeapsă era totuși necesară, că vinovatul va rămâne la arest și că vor aștepta cu toții ca eminentul lor oaspete să binevoiască a-i hotărî soarta. Nici un fel de cuvânt de împotrivire nu putu îndupleca asprimea lui surâzătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
-l prețuiască, își amintea îndrumările lui severe și-i era teamă necontenit să nu se dărâme ceva, undeva, și nu-și dădea seama ce și unde... Doamna Bologa, îngrijorată de jalea lui, îi zise, a treia zi, foarte blând și duios: ― Lasă, dragul mamei... Ce să facem? Așa a vrut Dumnezeu... ― De ce? întrebă deodată Apostol, privind-o cu niște ochi goi. Mama îi răspunse ceva, dar el nu mai înțelese vorbele ei, căci în clipa când a rostit întrebarea, a simțit
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
al plăcerilor vieții. Mi-am spus atunci discret: Dacă mi-aș pierde idealurile, aș pierde totul, inclusiv pe cel atật de drag inimii mele! Există uneori, în ceasurile de taină ale vieții, plăceri atật de ascunse și legături atật de duioase, încăt e firesc să dorești uneori să simți veșnicia morții, decật să pierzi eternitatea unei clipe! Cậnd nava speranței părea că se scufundase definitiv, fără să lase măcar un odgon în calea valurilor vieții, se aprindea prima scậnteie pe vastul
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
suflet. Ești ca îngerul fidel Ce pe cel care iubește ar veghia-n eternitate. Șterge-ți ochii blondă Marta... ochi-ți negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele. {EminescuOpIV 38} O surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă, O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin, Pe când ochiul ei cel dulce
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
privesc În ochii tăi, în fața ta - în gura jună, S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are șir și minte, Ci grație ș-amor copilăros, La gura ta care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu - când da ochiu-ți fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos - Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în ființa-ți luminoasă! Surâsul tău o rază e de soare, Și ochii tăi sunt stele-n
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
regale, Cu-ncoronată frunte - îmbrăcate În purpură -; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaștri,... albe ca și crinul Mișcând a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncând priviri de muritoare, Mai căutând iubire, ca Sirene; Unele-nchipuite, alte tâmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerând brevet la nemurire Și toate strecurîndu-se cu toate astea Pe calea care duce la orașul Uitării, îngropat de vecinicie. {EminescuOpIV 86} Dar de asupra-astei mulțimi pestrițe Da gânduri trecătoare, vezi departe Munții de vecinici gânduri ridicând A lor
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
luna-i lună. Este Fereasta cărei ziua-i zicem soare. {EminescuOpIV 88} Când îngeri cântă de asupra raclei În lumea cerurilor - ele-albesc Și nu mai pătrund raze aurite Prin vechiu oblon - ci raze de argint Și pe pământ ajung țăndări duioase Din cântecul frumos - dar numai țăndări... Ici în sicriu, sub cel capac albastru Și țintuit și ferecat cu stele, Noi viermuim în masse în cadavrul Cel negru de vechime și uscat Al vechiului pământ care ne naște - Certîndu-ne-ntre noi, ființi
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
Al gândurilor unui neferice E frumusețea. Nu - în seninul, În liniștea adâncă sufletească, Acolo vei găsi adevărata, Unica frumusețe... (Fruntea-i naltă, {EminescuOpIV 107} De neauă coperită și coroana-i De stele-albastre strălucea în hală, Și vorba lui blândă era duioasă). ... Din cupa mea de aur bea auroră S-între seninul blândei diminețe În pieptul tău. Și ți-oiu deschide-atunci Portalele înnalte de la hale Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri De neauă albă, ca argint din Ophir, Cu bolți mai
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
portale, Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale. Cu lumina, ei îngroapă a lor traiu întunecos; Dară ea înflorată de adânca ei durere, În imagini de talazuri cînt-a Daciei cădere Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios. Se constelă sara. Ziua a fugit în lumea mării Și pe culmile de munte focuri au aprins străjerii; Ca și pete mari de aur n-umbra văilor adânci, Ele par suspinse-n nouri. Lângă foc străjerii-aruncă Pe pereții suri de piatră
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
boreală Peste-oștirea-ntroenită în pustiul... de omăt. Nordul m-a învins - ideea m-a lăsat. Și ca un soare Vezi că-ncepe a apune într-a secolilor mare, 1155Aruncînd ultima-i rază peste domul d-invalizi. La apus privește lumea în duioasa ei uimire. N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire A trăit în el... Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis. Exilat în stînce sure și-n titanica-i gândire, 1160Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
vom mai fi nimic... noi doi. {EminescuOpIV 186} GHAZEL Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă, Să devastez frumusețea ta cea dulce, făr-de milă - Și totuși corpul tău e plin de-o coaptă tinereță, Tu, al amorului duios, demonică prăsilă! Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverei vânt duce-n văzduh o filă; Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemuește-n inima-mi, o arde ș-o împilă; Părea
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
-ntuneric ipocrita cea șireată Pe un pui nevrîsnic încă alterată-l pricăjește. Unde este învățatul cu talent fonognomonic Să compue un compendiu despre blândele impresii, Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?! Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul, Cât curagiu - ce osebire de-al găinei cotcodac; Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac. De dorință se-nfierbîntă, de amor o trece frigu!! Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
speranț-atît de mare, La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective. Deci puicuța văduvită singuric-acum rămâne. N-început își plânge soarta și părea nemângâiată; Dar curând cucoși mai tineri împlu partea neocupată A duioasei inimioare de amor și jale pline. 225Ea învață ca să uite. Ca marquiza de Chîtelet, Care pe Voltaire bătrînu-nlocui cu Saint-Lambert, Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert, Căci din tânăr în mai tânăr n-academia-i îi ie. În curând ea
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]