1,984 matches
-
sine cu niște versuri jucăușe. O „încercare critică”, oscilând între judecata de bun-simț și exagerări diletante, prefațează „colecția de hohote și zâmbete” intitulată Umorul românesc (1915). Disociind între noțiuni (umor și ironie, umor și umoristic), teoreticianul de circumstanță identifică specia franțuzească, apoi pe cea anglo-saxonă, pentru a se opri la „umorul național”, ale cărui izvoare le află, bineînțeles, în producția populară. Un umor cu tumbe burlești în absurd se chinuie să înfiripe în prozele din Suntem nebuni... (1914). Simple crochiuri, eroii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287844_a_289173]
-
Carla. Ești te rog drăguț să tragi mașina În față? Cool! Mergem cu limuzina! — E un loc foarte drăguț după colț, Încep, dar Carla mă reduce la tăcere imediat. — Buffy a făcut rezervări la trei restaurante recomandate de Zagat. Japonez, franțuzesc și al treilea parcă era italian... — Marocan nu-i nici unul? zice Danny, În momentul În care șoferul Îi deschide ușa. O sun imediat pe Buffy, spune Carla fără să clipească. În timp ce urcăm În limuzină, formează un număr din memoria mobilului
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
oameni care se pretind a lucra cu mintea! Dorin Popa: Ce să-i faci dacă, în timpul vieții lui Aron, stângistul Jean-Paul Sartre era mai cunoscut și cu Nobelul refuzat, iar în timpul vieții lui Revel, dispărut dintre noi anul trecut, mass-media franțuzești l-au preferat pe monsieur Pierre Bourdieu care, de altfel, nu-i deloc de aruncat pe fereastră!... Am avut satisfacția că J.-F. Revel i-a supraviețuit lui Bourdieu aproape doi ani. Cartea Françoisei Thom, Limba de lemn, o recomand
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
despre filmul făcut după Iubita locotenentului francez, despre modul cum filmul schimbă perspectiva textului? JF. În tinerețe am studiat serios filmul, m-am gândit mult la el. Nu-l găsesc deloc facil și lipsit de efort, nu în variantele lui franțuzești și italienești. LV. Ce preferați, cartea sau filmul? JF. Am mari îndoieli în ce privește Hollywood-ul și cred că cele mai bune filme europene vin din Franța, Germania și Italia. LV. Ce întrebare v-ați dori cel mai mult să vi se
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
speciale, erotologice, prin literatură, muzică, dans și arte plastice, ce au oferit modele conduitelor umane. S-au structurat astfel concepții erotologice modelate social-cultural în temeiuri religioase: hinduse, tantrice, taoiste, shintoiste, musulmane, creștine, în temeiuri filosofice și etice laice: grecești, latine, franțuzești, germane, englezești, americane, românești etc. S-au structurat concepții erotologice raportate la epocile istorice: antică, medievală, modernă. Toate au modelat conduitele de exprimare erotică umană, au marcat stilurile de viață ale oamenilor și ale comunităților din timpuri îndepărtate până în contemporaneitate
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
din Europa, adică a teatrului englez, spaniol și francez, Goldoni deplânge, întristat, absența unor texte dramatice italienești de seamă. "Scotocind mereu prin această bibliotecă, scrie el în prima parte a Memoriilor sale, am văzut teatre englezești, teatre spaniole și teatre franțuzești; nu am găsit niciun fel de teatre italienești. Erau pe ici pe colo piese italienești de pe vremuri, dar nicio culegere, nicio colecție care să facă onoare Italiei. Am văzut cu durere că îi lipsește ceva acestei Națiuni, care a cunoscut
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Belles Lettres, 1976, p. 139. 9 Platon denumește prin asta teatrul. 10 Teatrul nu exista în civilizația arabă, unde nu a apărut decât târziu, importat din Europa, în secolul al XIX-lea. 11 În greacă nu există termen echivalent cu franțuzescul "personnage" [rom. "personaj"], ci numai participiul prezent al verbului "agir" ["a acționa"]: prattontes=agissant (acționând, cel care acționează). 12 Agathon a scris tragedii din care nu ne-a mai rămas decât titlul. Aristofan în Thesmophoriile, Platon în Banchetul, îl zeflemisesc
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
constituit ulterior subiectul multor dezbateri. "Bonjuriștii" (identificați în cea mai mare parte cu liberalii) au supus România la un fel de "tratament de șoc", grefînd o constituție belgiană, codul napoleonian, structura administrativă franceză, filosofia și mentalitatea franceză, arhitectura și manierele franțuzești, ba chiar și teatrul francez (și romanele lui DumasTatăl), pe baze semibarbare. Alienarea instituțională a elitei a fost urmată de alienarea culturală, ceea ce a dus la apariția unui abis între clasele de sus și masele din România. Reacția la acest
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
limba lui Kogălniceanu. Într-o carte care descria ruperea Bucovinei de Moldova, Iorga a avut primul contact cu istoria României, și aceasta înainte de a deveni elev de școală primară. A învățat geografie și istorie din cărți și romane, mai ales franțuzești 14. Lumea lui s-a modelat prin lecturile din școala primară, gimnaziu și liceu, ca un învățămînt paralel. Legăturile lui Iorga cu cărțile vor deveni o poveste romantică de o viață. Nimic nu-i era mai drag lui decît biblioteca
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
cîteva sute de kilometri de drumuri văzute din confortabilele cupeuri de tren în drum spre Paris 12. Înainte de secolul al XIX-lea, mulți dintre ei vorbeau grecește. Acum o dăduseră pe franțuzește. Cultura lor era franceză: au fondat un teatru franțuzesc la București; își trimiteau mesajele diplomatice în franțuzește; și se adresau adesea Adunării Naționale a României în franțuzește. Educați de guvernante franțuzoaice, urmau cursurile universităților de peste hotare 13. În ceea ce privește literatura română, manifestau față de ea tot atîta interes ca și francezii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
o glorie comună în trecut și simte o voință comună în prezent; mîndria de a fi făcut lucruri mărețe împreună și dorința de a le face din nou. Cunoașterea, voința, mîndria și dorința comună sînt condițiile existenței unei națiuni. Concepția franțuzească a lui Renan (și a lui Iorga) despre naționalismul cultural este opusă celei germane de Blut und Boden. Din conceptul de națiune al lui Renan derivă "ideea", trăsătura permanentă a națiunii a lui Iorga. Prin idee oamenii își exprimă modul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
foarte multe scrisori avînd ca subiect tulburările. Înalta societate bucureșteană era indignată. O mare doamnă, un fel de "văduvă de duce", nu-și putea stăpîni indignarea, amintindu-i lui Iorga că pînă și Frederic cel Mare pusese în scenă piese franțuzești, iar Goethe și Schiller se născuseră și fuseseră educați în timpul domniei lui. Îl făceau răspunzător pe Iorga, spunînd: "Dumneavoastră sînteți apostolul majorității studenților, iar ei vă urmează orbește". Ea considera că " Singura mea crimă este că am fost educată în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
fost atins de recenzia lui Eliade asupra lucrării lui Iorga Eseu de sinteză a istoriei omenirii. Care erau obiecțiile lui Eliade? Înregistrăm obișnuitele acuzații la adresa metodei lui Iorga: prea multă grabă în munca sa, precum și nealegerea celor mai adecvate expresii franțuzești ca să exprime ceea ce voia să spună, derutîndu-l astfel pe cititor; erau scoase în evidență inexactități, care se înmulțeau în loc să descrească (așa cum spera Eliade). Eliade continua presupunînd că Iorga nu-și studia sursele, citind doar titlurile capitolelor cărților pe care le
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
zonei industriale Ruhr. și totuși, francezii continuau să plăsmuiască alternative pentru o himerică independență În politica externă. Au existat negocieri eșuate cu Polonia și Cehoslovacia, În Încercarea de a obține cărbune și piețe de desfacere pentru oțelul și produsele agricole franțuzești. În 1947, Ministerul de Război lansa propunerea (confidențială) ca Franța să adopte o poziție neutră, Încheind acorduri preventive cu SUA și URSS, pentru a se putea opune celei care ar fi Încercat să o agreseze. Franța a renunțat În cele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ci să vrei să faci ceea ce poți”. Altă lecție pe care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă și În faptă, care i-ar fi șocat pe strămoșii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Africa subsahariană și pe câteva insule din Caraibe și Pacific. Dar „nestematele” Coroanei imperiale franceze erau teritoriile ei din Indochina și În special vechile colonii de pe coasta mediteraneană a Africii de Nord: Tunisia, Maroc și Algeria. În cărțile de istorie franțuzești Însă, acestea aveau un statut mai ambiguu decât coloniile britanice, În parte fiindcă Franța era o republică În care dominionul imperial nu-și găsea un loc firesc, În parte pentru că multe din primele cuceriri ale Franței trecuseră de mult În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar, deși devenise un post de popularizare (sau poate tocmai din acest motiv), era mai britanic decât oricând. Cine se Îndoiește nu are decât să compare un reportaj, o dezbatere sau un spectacol de la BBC cu programe similare de pe posturile franțuzești Antenne 2 sau TF1: ce s-a schimbat, de ambele părți ale Canalului Mânecii, e mai puțin bătător la ochi decât ce a rămas identic. Preocupările politice sau intelectuale, atitudinile contrastante față de autoritate și putere sunt la fel de diferite și specific naționale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anii ’30, stânga nu era imună la tentații. În 1948, parlamentarul comunist Arthur Ramette evoca politicieni evrei de seamă ca Léon Blum, Jules Moch, René Mayer, pentru a-i compara cu parlamentarii din propriul partid: „Noi, comuniștii, avem toți nume franțuzești” (o afirmație pe cât de necuviincioasă, pe atât de falsă). În aceste circumstanțe, alternativa era limpede pentru majoritatea evreilor din Europa: plecarea (În Israel când a fost creat, În America după ce aceasta și-a deschis porțile, În 1950) sau tăcerea și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șampania zilelor festive de altă dată nu este aceeași cu cea pe care o cunoaștem astăzi. În primul rând, pentru că vinurile de Champagne sunt denumite astfel abia în 1600, încetând să li se mai spună vinuri de Franța sau "vinuri franțuzești", adică provenind din Ile de France. Apoi, pentru că vinul roșu cu efect efervescent natural a devenit treptat gri, apoi alb. În sfârșit, pentru că legendarul Dom Pérignon se naște mult mai târziu. Pierre Pérignon se naște în ianuarie 1638, la Sainte Menhould, în
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
A început din nou sărbătoarea vinului nou, atât de contestată de o serie de glasuri potrivnice distracției și voiei bune, dar revigorată în secret de o mulțime de petrecăreți neobosiți. Unde sunt balurile și carnavalurile de altădată care înveseleau mahalalele franțuzești? Au fost distruse și expuse ca simple suveniruri, amintind de vremurile bune de odinioară. Dar a fost suficientă prospețimea unui vin nepretențios, popular, vesel pentru ca o nouă sărbătoare a bucuriei și recunoștinței, o nouă sărbătoare națională improvizată să se ridice
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
transportat în butoaie mai mici față de cele în care era transportat vinul de Bordeaux. Pretextul era acela de a evita confuziile (ceea ce reprezintă o modalitate de complimentare), iar motivul era acela că taxele afectau fiecare butoiaș, indiferent de conținut. Vinurile franțuzești câștigau tot mai mult piața străină. Astfel, vinul de Bordeaux și implicit locuitorii zonei, au trecut în Anglia, odată cu căsătoria, pe 18 mai 1152, la Poitiers, a lui Alienor de Aquitania, divorțată de Regele Franței, Ludovic al VII-lea, cu
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
Aquitania, divorțată de Regele Franței, Ludovic al VII-lea, cu Henric al II-lea Plantagenet. Rege al Angliei, duce de Normandia și conte de Anjou, Henric al II-lea Plantagenet a lansat definitiv dincolo de Canalul Mânecii moda și gustul pentru vinurile franțuzești. Timp de aproape trei secole, Bordeaux și-a consolidat în Evul Mediu numele de capitală viticolă a lumii civilizate. Pentru a consuma aceste vinuri, englezii au înființat o adevărată "flotă a vinului" pe care cronicarul Froissart a evaluat-o în
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
navele comerciale olandeze ale Companiei Indiilor să poată îmbarca pe loc producțiile locale. Cât despre comerțul intern, vinurile de Anjou erau transportate în bărci pe Loira, până la Saint-Georges-sur-Loire, Rochefort-sur-Loire și Ponts-de-Cé. Vinurile pariziene au fost deopotrivă ambasadori excelenți ai viticulturii franțuzești. La originea viticulturii pariziene s-au aflat călugării mânăstirii Saint Denis, construită în secolul al VII-lea, pe vremea "bunului rege Dagobert", proprietari a numeroase terenuri în Argenteuil, Montmorency, Nanterre, Port-Marly, Rueil și Saint-Germain-en-Laye, precum și călugării mânăstirii Saint-Germain-des-Prés, care și-
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
ca activitate pariziană se datorează Stareței Adelaïde de Savoya, care la începutul secolului al XII-lea a creat un fel de "centură roșie" la periferia viitoarei capitale. Aparținând vinurilor roșii, (de un roșu deschis), acest vin parizian se numea "vin franțuzesc" sau "vin de Franța" (adică din Ile-de-France), pentru a-l deosebi de vinurile de Burgundia sau Gascogne. Producția și calitatea lor, încă semnificative în secolele al XV-lea și al XVI-lea permiteau exportul vinurilor spre Anglia, Flandra sau Olanda
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]
-
o mortalitate de 5,2 la 10 000 de locuitori în orașele cu mai mult de 5 000 de locuitori, în perioada cuprinsă între 1886 și 1890. În același timp, în anul 1863 are loc o adevarată catastrofă comercială. Vinurile franțuzești de renume ce sunt exportate, din cauza îmbolnăvirii, nu mai pot fi consumate odată ajunse la destinație. Pierderea a fost evaluată la 52 de milioane de hectolitri, echivalentul a aproape 500 de milioane de franci. Împăratul Napoleon al III-lea este
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]