KorAP: Find »[drukola/base=lepăda & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...78 79 80 ...144 >

3,597 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

drept în picioare și puse mâna pe harapnic. În același timp răsări de la locul lui și Niță Lepădatu și scoase repede din glugă un buzdugan grozav, o măciucă grea de alamă cu mănunchiuri de lemn de corn. —Ascultă, Faliboga, vorbi Lepădatu; eu îs om blajin... c-o vorbă bună mă faci rob... Altfel, cu răul să nu mă ieie nimeni că nu-i bine. Și să știi că eu nu-s dintre cei care se tem. Faliboga își puse bărbia în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbă bună mă faci rob... Altfel, cu răul să nu mă ieie nimeni că nu-i bine. Și să știi că eu nu-s dintre cei care se tem. Faliboga își puse bărbia în piept și privi țintă la Niță. Lepădatu îl privea și el drept și dârz fără să clipească. Ei lăsați, lăsați și voi! se amestecă deodată cu glasu-i subțire moș Nastase Tentea. Ce dracu, măi oameni buni! Abia v-ați întâlnit și vă și uitați urât unul la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
asta. Măi Niță, eu tot am să beau cu tine o ceașcă de rachiu... Măi, da’ tu tot ai s-asculți de mine, că tu ești mai tânăr și eu îs cărunt. — Bine, bădică, a fi cum îi pofti... răspunse Lepădatu luând ceașca pe care i-o întindea Faliboga. Sandu Faliboga se cinchi lângă foc și-și răsuci o țigară, apoi o aprinse și se sculă repede. Apoi eu mai trag o raită până în Valea Lupului și pe urmă mă întorc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sufla și fremăta ușor în perdea. Mihalache Prescurie, vânătorul, zise: —Vătav ca Faliboga n-a avut boierul nici n-a mai avea... Cutreieră moșia ca vântul... N-au fost niciodată păzite hotarele așa ca acum. De unde-i de loc? întrebă Lepădatu. Prescurie se întoarse spre el. — Nu știu, răspunse. Nimeni nu știe de unde-i... Altfel, când a venit știm cu toții... Iaca, toți își aduc aminte... Într-o vară, la o gireadă veche de paie, și-a făcut cuib un om... Noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îmblânzit cu vorba și l-a luat în slujbă. Iaca de-atunci e Faliboga la noi, și are boieru un slujbaș ca un zăvod... fără hodină, fără milă. Într-adevăr se arată a fi om aspru și vrednic, zise Niță Lepădatu. Moș Irimia Izdrail, cel mai bătrân dintre toți, se uita gânditor la cel nou venit. Da’ tu, băiete, grăi el, pe-acolo de unde vii ai avut multe a îndura... Eu, omul după firea lui îl cunosc și-l văd c-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acolo... Tot așa am zis c-am să mă-ntorc, și iaca, am îmbătrânit bouar boieresc și pe unde am fost eu tânăr tot nu m-am întors... Da’ macar să mor m-aș duce acolo... Așa multă vreme Niță Lepădatu și-a ascultat tovarășii vorbind în jurul focului, și din când în când îi venea rândul să ieie în mână ulcica cu băutură de flacără. Și cu cât bea, cu atât o moleșeală mai mare îl cucerea, ș-o înduioșare mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
adâncă îl pătrundea. Iar de la o vreme glasurile parcă se depărtară și slăbiră - de s-auzeau tot așa de ușoare ca și șopotul vântului de toamnă care se strecura prin pămătufurile stufului din perdea. De a doua zi, duminică, Niță Lepădatu și-a început slujba la vitele boierești. Sandu Faliboga l-a dus la ocoale ș-acolo l-a descântat puțin, cu glasul lui aspru: —Iaca, măi băiete, aicea-s vitele. Într-un ocol sunt mulgătoare, dincolo sterpe, mai încolo juncile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
urmă. Balta liniștită rămânea și ea într-o parte, cu cârdurile de lișițe pe ea. Tălăngile își opriră sunetul într-o vreme, iar vitele își plecară capetele și începură a ronțăi iarba unei vălcele mlăștinoase. Pe căluțul lui sur, Niță Lepădatu făcu ocolul vitelor. Băieții îl priveau pe furiș, când trecea pe lângă noi. Din când în când glasurile lor tinere se ridicau în răcoarea dimineții strigând la o vacă care se răslețea: — Nea, Preoteasa! na! fă-napoi! - Glasul iute se stângea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și liniștea cucerea întinderile. În răstimpuri neregulate picura o talangă, vitele răspândite înaintau încet păscând otava. Pe deasupra vălcelei trecea din când în când o prigorie, care țârâia în înălțime; părea o pasere rătăcită, venită cine știe de unde în aceste singurătăți. Lepădatu descălecă și-și priponi calul. Începu a grăi cu băieții; îi întreba de numele vacilor și de năravurile lor, și ei îl purtau printre vite și-i lămureau toate. Apoi îi întrebă și pe ei cum îi chiamă, și unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lămureau toate. Apoi îi întrebă și pe ei cum îi chiamă, și unde li-s părinții. - Unii aveau tată și mamă la bordeie; alții erau veniți din sate depărtate, copii orfani rătăciți în lume după o bucățică de pâne. Niță Lepădatu îi întreba cu blândeță, și, ascultându-le glasurile, se gândea la locurile nouă în care a intrat și la viața pe care i-o ascundea viitorul. Trecu brumărelul tot cu secetă și Niță Lepădatu călcase cu vitele lui toate hotarele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
după o bucățică de pâne. Niță Lepădatu îi întreba cu blândeță, și, ascultându-le glasurile, se gândea la locurile nouă în care a intrat și la viața pe care i-o ascundea viitorul. Trecu brumărelul tot cu secetă și Niță Lepădatu călcase cu vitele lui toate hotarele moșiei. Acuma cunoștea drumurile, izvoarele, bălțile și iazurile; cunoștea numele oamenilor și ale vitelor, iuțelile lui Faliboga și gusturile boierului. Se ducea din când în când până la moara de devale și făcea uruială de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acoperișurile de paie. Ducându-se și întorcându-se cu vitele, vedea oameni lucrând la adăposturile vechi, astupând spărturile, schimbând acoperișurile putrezite. Boierul totdeauna era între lucrători, le arăta cum să facă și-i îndemna. - Boierul acesta tânăr, după cât vedea Niță Lepădatu, își ducea singur treburile moșiei. Se scula în zori, umbla neodihnit până în sară în trăsurica-i ușoară cu cai mărunți, suia dealuri, cobora văi, acuma era la pluguri, acuma la stâni, acuma la vite, pe urmă la coșere. Întreba, certa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bordeiul humelnicului. De când venise pe moșie, nu mai dăduse pe-acolo. Las’ că nici n-avusese vreme. Moșneagul era pe lângă vânturătorii lui la șopron. Când cânele cel alb începu a zăpăi cu mânie și a se da la picioarele lui Lepădatu, moș Tentea ieși cu scurtătura și cu sudălmile lui. Ai, bată-te șepte draci! marș, Colțun!... Dulăul se trase mârâind la un dos, flăcăul se apropie și bătrânul se înveseli. —Hm! așa-i, strigă el cu vocea-i subțire, n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dos, flăcăul se apropie și bătrânul se înveseli. —Hm! așa-i, strigă el cu vocea-i subțire, n-ai mai fost pe la noi de-acu o lună, când ai venit din jos... Ce mai faci tu, măi Niță? —Bine, răspunse Lepădatu punându-și dinainte ciomagul lustruit și săltându-și gluga de la șold. Da’ cu Faliboga cum o duci? — Cum s-o duc? Bine... Moșneagul prinse a râde. —Așa-i... he-he-he! așa-i... am văzut că nu-ți prea suflă el în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o clipă capul Marghioliței. —Fată hăi! strigă bătrânul când se apropiară; și începu a râde. N-auzi tu, Marghioliță!... ia vezi de-o leacă de apă rece... Și ai pesemne și niște zahar... Iaca, iar a venit omul cel însetat. Lepădatu zâmbi, când fata se repezi din bordei sprintenă, cu cofa de apă în stânga și cu ulcica de lut în dreapta. —Ei, zise el, acu nu-s nici așa de trudit, nici așa de însetat ca atuncea... Ce mai faci? adăogi el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tatu-său, apoi puse între ei cofa cu apă și potrivi și ulcica pe marginea cofei. Flăcăul se așeză pe prispa din proaspăt lipită; moșneagul se lăsă și el pe un snop de strujeni. Fata sta în picioare și Niță Lepădatu, mușcând din zahar, băgă de samă că e îmbrăcată cu cămașă albă, cu horboțele la mâneci și la guler, că pieptănătura i-i strânsă și lucie și cosițele groase îs așezate în cunună. Acuma parcă-i părea mai năltuță decât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
așeză la marginea prispei, cu toată sfiala care se cuvine unei fete mari. Moș Tentea se ridică și se duse să mai vadă de niște godaci care guițau ascuțit în ocolașul lor; și după ce se depărtă el mormăind subțire, Niță Lepădatu se întoarse spre fată zâmbind cu prietinie. Încă de ieri m-am gândit eu să mă sui până la coșere, zise el. Și iaca, am avut parte de vreme bună... —E frumoasă toamna, răspunse fata, îmi înfloresc niște dumitrițe... Da’ de unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
așa de albă blănița ei, încât parcă bătea într-un albăstriu dulce, ca zăpezile cele curate. - Dispăru ca o săgeată. Tinerii întoarseră capetele unul spre altul și-și zâmbiră cu prietinie. Cu începutul acesta de dragoste în suflet, porni Niță Lepădatu într-amurgul spre vitele lui. Le cercetă în ocolul lor, le aduse cu băieții urluiala de ovăs, și femeile veniră cu donițele la muls. Se aprinseră luminile și focurile la bordeie și-n perdelele de stuh; apoi încet-încet se întinse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de ovăs, și femeile veniră cu donițele la muls. Se aprinseră luminile și focurile la bordeie și-n perdelele de stuh; apoi încet-încet se întinse liniștea, și deasupra se bolti un cer albastru întunecos, bătut cu ținte mari de aur. Lepădatu sta pe spate în preajma vitelor, pe un maldăr de paie, în cojocul lui. Se uita la cer. În minte socotea și murmura numele florilor celor mai mașcate ale cerului, învățate de la bătrânii pe lângă care copilărise. Întăi nu se gândea la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu dulăul, se liniști și glasul somnoros, Lepădatu trecu repede spre bordei. — Dumneata ești, bădică? întrebă fata. Niță nu răspunse. Se apropie, se opri lângă dânsa, îi căuta mânile și i le cuprinse. Am înțeles eu cine poate fi... vorbi iar fata. Ce vrei? M-am gândit așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Fata se lăsă prinsă de mijloc, și Niță, apropiindu-și-o la piept, îi simțea mireasma de busuioc din sân. —Bădică, vorbi deodată fata încet, vină la mine ziua, ș-om sta la vorbă... Acuma du-te, că vine tătuca... Lepădatu nici nu se gândea că are să-i lunece așa de ușor din mână. Simți numai că a fugit de lângă dânsul; auzi ușa bordeiului închizându-se și zăvorul sunând. Iar Colțun începu iar să latre cu mare mânie. —Care-i acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se schimbă după plecarea stăpânirii. Hambarele erau pline de tainuri: sumane și cojoace se aflau pentru toată argățimea, iar Faliboga, om cu credință, era neadormit și rău ca un zăvod. Umblând prin ploaie și glod, în năcazurile zilelor acestora, Niță Lepădatu avea puțină vreme să-și îngrijească boala lui de dragoste. Mai dădu o dată pe la coșere; bordeiul era umed, și-n încăperea strâmtă era întuneric și rece... Marghiolița îi zâmbi cu prietinie, dar lumina care răzbătea prin ochiul de sticlă îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îi punea o umbră fumurie pe față. Stătu de vorbă cu ea și cu moșneagul; apoi într-un răstimp, spre sară, tăcură, nu mai aveau ce-și spune; bordeiul se umplu de întristarea amurgului, și ploaia neîntreruptă suna ușor afară. Lepădatu ieși c-un dor mare de primăvară în suflet; Marghiolița îl petrecu o vreme cu ochii din prag. El își puse gluga peste căciulă și porni, lunecând la fiecare pas. Se lăsa la vale, spre adăposturile vitelor, gânditor. Deodată, amintindu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-neacă omul! Măi, de ce-mi stupesc sufletul de necaz? Eu trebuie să mă ușurez și să plesnesc cu harapnicul pe cineva! și eu pe tine, măi Lepădatule, am să te plesnesc cu harapnicul! Faliboga rânjea. Niță își păli gluga lepădând-o pe umeri și se trase înapoi cu sprâncenele încruntate. Aha! nu-ți place? strigă Sandu vătaful. Apoi stăi tu dacă nu-ți place!... Lăsă calul; făcu doi pași și-și desfășură harapnicul negru. — Măi Lepădatule! strigă el iar. Tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am făcut multe! Ș-acuma vreau să-mi știi și tu de frică, ca toți ceilalți... Să tremuri, măi, când îi auzi de Faliboga! Da’ ce ți-am făcut eu, bade Sandule? grăi Niță amețit. Faliboga ridică biciul; dar Niță Lepădatu se prăbuși scurt asupra lui, îi cuprinse dreapta și i-o răsuci la spate. Îi cuprinse și stânga, care se zbătea, și i-o îndoi lângă cealaltă. Cu harapnicul îi legă pumnii; apoi gemând de mânie, îl puse pe vătaf

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]