8,628 matches
-
așa niciodată în viața mea. Mă predau Domnului să mă judece și să-mi ierte păcatele din trecut. Vreau să mă căiesc și să mă dedic căii Sale. Lacrimile au început să-i curgă din nou pe obraz. Vreau să pășesc alături de El în Grădina Raiului. Bobbie Lee al nostru a dat vieții mele un nou înțeles. Sufletul meu se simte ca niciodată până acum. A fost nevoie de Bobbie Lee ca numele lui Rachel Carter să fie pe listele celor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
bărbați. Mergea mai mult ca o femeie care își unduiește șoldurile. Îl puteai distinge mereu pe domnul Farney după mers, indiferent ce haine purta, chiar și dacă era cu spatele. Avea picioare mici, care se orientau cumva spre înăuntru când pășea. Avea păr negru și rar, care îi stătea pe cap moale, ca al unui copil. Dar cea mai mare diferență pe care o puteai observa la domnul Farney era fața lui. Știam că are aproape treizeci de ani, dar pielea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
dar nu mai auzeam pe nimeni altcineva. Am rămas pe verandă s-o aștept pe tanti Mae, dar când am văzut că avea de gând să mai stea acolo o vreme, am strigat-o să se grăbească să intrăm. A pășit încet peste cenușă, făcându-și vânt cu pălăria ei mare. Când a ajuns lângă mine pe verandă și a văzut ușa deschisă, s-a uitat la mine, iar eu i-am spus cum o găsisem. Ea a zis că Flora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
genul ăsta, fiindcă nu am reușit, așa că am sperat doar ca vântul să nu mai intre în casă. Scările erau uzate, așa că atunci când urcai, trebuia să-ți pui piciorul unde-l punea toată lumea. Fiecare treaptă avea două locuri unde puteai păși, ambele pe margine. Acolo lemnul era mai lăsat cu câțiva centimetri decât la mijloc sau la capătul treptelor. Câteodată, ca să fiu diferit, călcam chiar pe centru, unde nu călca nimeni niciodată. Asta am făcut și acum. Am mers exact pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
coșuri, îmbrăcați într-un fel de costumații sport scumpe, care, la fel ca o rochie de seară, foșneau când mergeai. Acum se auzea ca și cum fiecare puști s-ar fi răsucit să se holbeze la mine, cu toții prostiți de uimire. Am pășit cu nonșalanță spre ieșire. Vedeam deja stația de autobuz și când a ajuns autobuzul erau atâția oameni care așteptau să se urce încât tot ce-mi rămânea de făcut era să mă pierd printre ei și să fiu împinsă înainte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
un bărbat, dar nu eram sigură. —Sam, vii în club cu noi? a insistat ea. Va fi fabulos. Jacques a adus un DJ tocmai din New York pentru seara asta... Familiile Hammond și Frank își făceau ieșirea triumfală, ca și cum ar fi pășit pe un covor roșu invizibil din centrul încăperii. Erau un grup izbitor; femeile elegante, bărbații chipeși, o aură de bani și putere plutea deasupra lor. Catherine Hammond și-a ridicat gulerul de blană bleumarin ca să-și acopere gâtul, ținându-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
deschisesem. Dacă aș fi așteptat un buchet mare de trandafiri și un sărut tandru pe buze, aș fi fost dezamăgită. Dar din fericire, deși nu îl cunoșteam de mult pe Nat, nu l-am crezut în stare de așa ceva. A pășit nervos, ca și cum el era proprietarul, iar eu o simplă femeie de serviciu, îndreptându-se direct spre bucătărie, în cealaltă parte a camerei. A pus pe masă două pachete învelite în ziar și un bax de bere și s-a întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
puternic; una din fabricile vecine, care lucrează probabil până târziu. Asta însemna că mai sunt oameni prin preajmă. M-am simțit mai în siguranță. Dintr-o singură mișcare două faruri s-au aprins la maxim, amețindu-mă ca și cum aș fi pășit în fața unui reflector. Am realizat prea târziu că zgomotul nu venea de fapt de la vreo fabrică, ci de la un motor pornit. Mașina a demarat din locul în care era parcată și se îndrepta vertiginos către mine așa cum stăteam în mijlocul străzii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
aramă, năucindu-i pe toți. Avalanșa sunetelor dezordonate și cacofonice antemergătoare acordajului, întrebările puse instrumentelor începură de îndată umplând întreaga Lume de Deasupra, încremenind orice altă activitate a norilor, care rămaseră interziși. Pe imensa plajă a serenității apărură primii spectatori. Pășeau încet, încercând să nu perturbe activitatea celor șase Ionescu. Sute de mici mecanici asigurau trecerea infinitelor cabluri pe sub Marea Aerului, scufundându-se rând pe rând, în timp ce mulți alții ridicau boxe cu forme de clepsidre și statui celebre în cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
City”... cam acesta fu ultimul gând care îmi străbătu biata minte înainte de a lua ceea ce avea să fie una dintre cele mai cumplite decizii ale vieții mele. Veșnic dornic de noi și eroice isprăvi, m-am hotărât să intru. Am pășit cu stângul. Clădirea era destul de veche, din câte bănuiam, deși n-aș putea spune exact ce anume mă făcea să cred asta, întrucât stilul arhitectonic îmi era cu desăvârșire necunoscut. Nu mă pricep foarte bine la arhitectură, e drept, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
fărădelegi mai mari decât ale celor mai crunți ucigași? Cum poate fi atât de bun? O, Doamne! În genunchi, în genunchi în fața acelui preot care-mi va fi alături când voi muri și care va merge lângă mine atunci când voi păși pe tărâmul de dincolo, aceasta este ceea ce trebuie să ispășesc acum. Dar voi trăi! Există oare mulțumire mai mare decât aceasta? În genunchi, asemeni poporului în care m-am născut, mă confesez acestui om de a cărui bunătate nemărginită mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
i se puneau, Stein își răpăia plin de sine răspunsurile excelente. Cu gândul la binecuvântatul „treci la loc“, încerca să privească mereu dincolo de clasă - pe fereastră -, mestecând parcă ceva sau șoptind nu știu ce. Tot așa de dezarticulat trecea apoi la loc, pășind pe parchetul lunecos, se așeza în bancă la fel de zgomotos precum se ridicase și, fără să privească în jur, se punea pe scris sau scotocea în pupitru până ce atenția clasei trecea asupra următorului chemat la lecție. Când, în timpul pauzei, se povestea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
trecut. Cât despre prezent, colegul nostru nici măcar nu făcea aluzie la el, știind, chipurile, cât de bine, cât de temeinic cunoșteam noi acest prezent. Dar pânza de păianjen era deja gata țesută. Pe firele ei încâlcite, rezistente, parcă de oțel, pășeam cu toții încrezători - căci nu puteam să nu-l urmăm pe Burkeviț -, ajungând la convingerea fermă că, la fel ca atunci când se folosea tracțiunea animală, și acum, în epoca locomotivelor, omul prost trăiește mai bine decât cel deștept, cel viclean o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
tras brusc, că ochii lui îl privesc pe preot cu o ură aprinsă și deschisă. „Acum îl lovește“ gândii eu. Dar Burkeviț își duse la spate mâinile care-i zvâcneau, de parcă ar fi prins pe cineva care nu stătea locului; păși înainte și, pe neașteptate, cu o voce voit tare începu să vorbească. După cum ați observat și dumneavoastră, cuvintele de ocară nu sunt demne de un creștin. Aici nu pot să vă contrazic. Dar dacă dumneavoastră, slujitorul lui Dumnezeu, vă simțiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
ca un clown și cu ochii încleiați de vaselină, umblam pe bulevarde agățând cu privirea ochii tuturor femeilor cu care mă întâlneam. Niciodată și pe nici una dintre ele n-am dezbrăcat-o cu privirea, pentru că nu simțeam vreo dorință trupească. Pășind în starea de transă în care alții, probabil, scriu poezii și uitându-mă încordat în ochii femeilor, așteptam să dau de privirea înfiorată și largă care să semene cu privirea mea. Niciodată nu mă apropiam de femeile care-mi răspundeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
Apropiindu-mă de femeie și adresându-i câteva vorbe al căror sens se voia continuarea unei discuții întrerupte cu puțin înainte, trebuia să vorbesc continuu pentru a armoniza sufletele cu senzualitatea pură a privirii noastre de semnal. În întunericul bulevardelor, pășeam alături, încordați ca niște dușmani și totuși știind că aveam nevoie unui de altul. Eu continuam să spun cuvinte al căror sens de iubire părea cu atât mai autentic, cu cât era mai fals. Când, în sfârșit, încredințat că, dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
oprit lângă ușa noastră. Imediat am văzut cum clanța începe să se miște în jos, încet și amenințător. La început apăru în ușa întredeschisă un ochi speriat, după asta ușa fu deschisă cu putere și fără menajamente, și în cameră păși, hotărâtă să facă scandal, o siluetă de fată într-o pijama bărbătească, cu gulerul ridicat în jurul unui căpșor fermecător. Tocurile înalte ale pantofilor ei roșii fără ștaif țăcăneau pe parchet. - Eeeiii, spuse ea, cu ochii pe Nelly și pe Kitty
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
să cheltuiesc pe flori toate cele o sută de ruble pe care, le aveam la mine. Ajuns în fața geamului florăriei prin care plantele se vedeau ca niște pete de lacrimi din cauză că pe partea dinăuntru a ferestrei se prelingea apă, am pășit pragul. Și, pe când trăgeam în piept semiântunericul umed și parfumat al încăperii, am simțit cum îmi paralizează brusc întreaga ființă: Sonia era și ea în magazin. Aveam pe cap chipiul vechi de licean cu cozorocul decolorat și plesnit. Și eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
arată. În acest timp, Sonia se întoarse și, cu un zâmbet liniștit pe față, se îndreptă spre mine. Era într-un costum, cenușiu la reverul căruia avea prins neîndemânatic un buchet de violete artificiale. Purta niște ghete fără toc și pășea bărbătește. Doar când m-a depășit, îndreptându-se spre casa aflată în spatele meu, am înțeles că zâmbetul nu-mi era adresat mie, dar nici cuiva anume, ci propriilor ei gânduri. Ajunsă în spatele meu, vocea Soniei puțin spartă, vocea pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
într-o linie oblică din cauza soarelui care bătea în aripile lăcuite ale echipajului, am simțit o asemenea fericire, încât m-am uitat fără regret la capul cărunt, la haina văruită și la picioarele umflate încălțate în niște cizme uzate și pășind greoi pe partea cealaltă a trotuarului. A doua zi dimineață, trecând pe coridor spre baie, am dat peste mama. Fiindu-mi milă de ea și neștiind ce să-i spun în legătură cu ziua precedentă, m-am oprit și i-am mângâiat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
un nor de praf greu, care se așeza repede pe asfalt - părea un compas cu piciorul fixat în corpul lui și trasând cu coada lungă a măturii sute de semicercuri pe gazon. Nuielele măturii lăsau rânduri-rânduri de urme pe nisip. Pășeam și mă simțeam atât de bine, atât de curat de parcă aș fi fost spălat pe dinăuntru. Acele de aur de pe cadranul negru al ceasului din turnul mănăstirii arătau că mai era un minut până la cinci și un sfert. Când, după ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
privesc curtea lungă și îngustă, străbătută de o alee asfaltată și nici să văd poarta de lemn mereu închisă, care are într-o latură a ei o ușiță din metal ruginit și parcă grea de oboseală. Pe ușiță se intră pășind peste un prag înalt, de care locatarii se poticnesc fără greș și pe care-l privesc cu ură. E iarnă. Între ferestrele lipite cu niște benzi de culoarea untului s-au așternut rulouri de vată în care stau înfipte două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
care le spune, că se scutură de ele, motiv pentru care o lua de la capăt cu o încăpățânare enervantă. Mă sfredelea cu ochii, iar nasul lui ca un cioc de răpitoare se încrețea de bucurie. Ținându-mă de mână și pășind cu spatele înapoi, mă trase spre o măsuță la care stăteau încă două persoane. După felul cum mă priveau în ochi, era evident că sunt cu Zander și că acesta ne va face cunoștință imediat. Pe unul dintre ei care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
atunci mi-e greu să mă urnesc, ba face mișcări smucite, și atunci mi-e greu să mă opresc: pe stradă, cu Mik, a fost greu să fac doar primii pași, apoi totul a început să se miște convulsiv; picioarele pășeau nebune, parcă sub șoc electric, iar iritarea mea surdă creștea demențial când se întâmpla să-mi apară în față vreun trecător; mi-era frică s-o iau la stânga sau la dreapta ca să nu-l răstorn pe trecător sau să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
naratorului nu-i vor putea schimba sau vicia propria lui viață, se va îndepărta de mine, ofensat și disprețuitor. Fac această constatare pentru că exact la această distanță disprețuitoare m-aș fi plasat eu însumi când nu cunoșteam cocaina. Chiar dacă am pășit deja pe calea pierzaniei, știu că disprețul s-ar fi născut nu atât dintr-o prea mare considerație pe care o am pentru propria-mi persoană, cât din necunoașterea puterii pe care o are cocaina. Deci, despre puterea cocainei. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]