5,828 matches
-
caracterizează pe falșii profeți de la curtea regelui Achaab ca „profeți ai lui Baal”, aluzie intenționată la figura lui Ilie (3Rg. 18,22), un alt profet incomod. Prin aceste retușuri fine, aproape imperceptibile, el reușește să întemeieze o veritabilă tradiție a profeților persecutați - invocată și de arhidiaconul Ștefan în momentul martiriului său, relatat de Faptele Apostolilor -, o tradiție alcătuită de Ilie, Isaia și Miheia, și de care se prevalează, nu fără mândrie, comunitatea profeților sirieni. Beshira îl acuză pe Isaia de blasfemie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el reușește să întemeieze o veritabilă tradiție a profeților persecutați - invocată și de arhidiaconul Ștefan în momentul martiriului său, relatat de Faptele Apostolilor -, o tradiție alcătuită de Ilie, Isaia și Miheia, și de care se prevalează, nu fără mândrie, comunitatea profeților sirieni. Beshira îl acuză pe Isaia de blasfemie în fața regelui Manase: „Iată, Isaia însuși spune: «Mai mult decât Moise prorocul mi‑a fost dat să cunosc», căci zis‑a Moise: Nu va fi om care să vadă pe DOMNUL și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cunosc», căci zis‑a Moise: Nu va fi om care să vadă pe DOMNUL și să fie viu»; iar Isaia mărturisește: «Eu am văzut pe DOMNUL, și iată că sunt viu»” (3, 8‑9). Aceleași acuzații erau invocate probabil împotriva profeților sirieni de autoritățile ecleziastice, acuzații justificate prin versetul de la Mt. 24,11: „Și mulți profeți mincinoși se vor ridica și pe mulți vor amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să fie viu»; iar Isaia mărturisește: «Eu am văzut pe DOMNUL, și iată că sunt viu»” (3, 8‑9). Aceleași acuzații erau invocate probabil împotriva profeților sirieni de autoritățile ecleziastice, acuzații justificate prin versetul de la Mt. 24,11: „Și mulți profeți mincinoși se vor ridica și pe mulți vor amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este anunțată de înmulțirea impostorilor, a celor care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că sunt viu»” (3, 8‑9). Aceleași acuzații erau invocate probabil împotriva profeților sirieni de autoritățile ecleziastice, acuzații justificate prin versetul de la Mt. 24,11: „Și mulți profeți mincinoși se vor ridica și pe mulți vor amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este anunțată de înmulțirea impostorilor, a celor care se pretind inspirați. Din punctul de vedere al profeților însă, apropierea parusiei se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este anunțată de înmulțirea impostorilor, a celor care se pretind inspirați. Din punctul de vedere al profeților însă, apropierea parusiei se deduce din dispariția fervorii profetice și din instituționalizarea credinței. Pactizarea cu cele lumești constituie, pentru autorul Urcării la cer..., cea mai gravă trădare a Evangheliei, trădare care se înscrie totuși în ordinea divină a lucrurilor. „În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în speță, mișcarea profetică din care acesta face parte. Cea mai mare parte a Bisericii, devenind lumească, instituțională, se înscrie așadar într‑o tradiție stigmatizată, la originea căreia se află Beliar și acoliții săi. Respingând cristologia, teologia radicală a grupului profeților sirieni respinge în ultimă instanță anticristologia. Cristos nu se face om în mod deplin. „Întruparea” îl ascunde, în loc să îl descopere. În consecință, el nu se poate face cunoscut la nivelul limbajului rațional uman, ci numai la nivelul viziunii extatice, dumnezeiești
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
decât un avatar al lui Beliar, principe metafizic existent în afara umanității propriu‑zise. Teologia autorului Urcării la cer... este esențial mitologică, proprie creștinismului gnostic. Ea se reflectă și în eshatologie, fiind cu totul convențională și lipsită de consistență reală. Grupul profeților pare să aștepte sfârșitul lumii celorlalți. Doar ceilalți - cei necredincioși, cei ce au trădat adevăratul creștinism - vor învia pentru judecată. Ei însă vor fi transformați nemijlocit în entități divine, debarasându‑se de trup ca de o carapace supărătoare. Apocalipsa lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puțin convingătoare decât precedenta. În concluzie, primele două capitole din AP ne înfățișează o situație de persecuție eshatologică. Pasajul reprezintă o interpretare, din perspectiva contextului istoric contemporan, a capitolului 24 din Evanghelia după Matei. Temele centrale sunt: falsul mesia (falșii profeți sunt lăsați deoparte în mod intenționat); adevăratul Mesia; martirul. Este foarte posibil ca falsul mesia să se refere la Simeon bar Kokhba, conducătorul iudeilor în timpul revoltei antiromane din 132‑135. Creștinii au plătit cu prețul vieții refuzul de a‑l
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Această „sămânță” iese la lumină în momentul botezului. Cum a fost deci posibil ca oamenii să nu‑l recunoască pe Isus, Logosul prin excelență? Pentru că, explică Iustin, demonii au zădărnicit adevărata revelație, falsificând‑o prin intermediul poeților păgâni. Aceștia cunoșteau previziunile profeților, dar nu le înțelegeau adevăratul mesaj. Mai exact, sensul profețiilor veterotestamentare a fost intenționat deformat de demoni. De exemplu, profeția lui Moise din Geneză 49,10‑11 (LXX) - „10 Căpetenie nu va lipsi din [neamul lui] Iuda și cârmuitor din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în lăcașul de cult (1 Apol. 62). Sacrificiile lor nu sunt nimic altceva decât expresii ale terorii iraționale. Demonii inspiră oamenilor viziuni onirice tulburătoare și robesc sufletele lor prin intermediul magiei. Aceleași creaturi malefice se găsesc la originea persecuțiilor: cea a profeților, a lui Socrate și a filozofilor păgâni, în fine cea a creștinilor. Aici, instrumentele nu mai sunt poeții sau creatorii miturilor, ci oamenii politici, în speță, împărații. Fiecare persecuție împotriva creștinilor este o manifestare a puterii demonilor. Așa cum subliniază Elaine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Peerbolte a sintetizat foarte bine datele acestei perioade pe care tocmai am trecut‑o în revistă și care constituie preludiul propriei noastre cercetări. El remarcă în toată această perioadă șapte tradiții diferite: apogeul răului (2Tes.; Mc. 13; Apoc.; Didah.); falsul profet (2Tes.; 1 și 2 Ioan; Mc. 13; Apoc.; Didah.); tiranul eshatologic (2Tes.; Didah.; Barnaba); fiarele (Apoc.); Beliar (1 și 2 In; Apoc.); atacul din partea păgânilor (Apoc.); Nero rediuiuus (Apoc.; Urc. Is.). Primele patru tradiții sunt foarte bine reprezentate. În afara acestora
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Tabelul 2 Motive anticristologice prezente în Apocalipsa lui Ioan Motive Cei doi martori Cutremurul cel mare Balaurul/diavolul/Satan Războiul cosmic Proslăvirea fiarei Războiul împotriva sfinților Prima fiară Legenda lui Nero Blasfemiile Cea de‑a doua fiară Minunile Amăgirea Idolatria Profetul mincinos Persecuția Semnul (666) Desfrânata cea mare/Roma Apostazia Moartea fiarei Împărăția de o mie de ani Victoria finală și împărăția lui Cristos Gog și Magog Capitole 11,3‑12 11,13 12,3.9; 12-13; 13,2; 13,4
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Parusia lui Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al păgânilor Nero rediuiuus 2 Tes. x x x x 1 și 2 In x x x Mc. 13 Apoc. Petru x x Apoc. In x x x x x Didahia 16/Iustin x
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștin. Cele patru tradiții nu ar fi creat niciodată un mit atât de solid, menit unei cariere aproape bimilenare, în afara unei situații existențiale determinante, catalizatorul care le unește într‑o configurație nouă și necesară. Altfel spus, tradițiile tiranului eshatologic, falsului profet, diavolului și confruntării dintre două principii primordiale (kaoskampf) nu s‑ar fi concretizat niciodată, prin Irineu, ca mit al Anticristului, dacă Biserica nu s‑ar fi confruntat de‑a lungul primei jumătăți a secolului al II‑lea cu o serie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
definită, cu final apoteotic. El citează mai întâi versiunea lui Daniel, apoi interpretarea pe care îngerul o dă acestei vedenii, apoi 2Tes., încheindu‑și incursiunea scripturistică prin cuvintele lui Cristos (In. 5,43 și parabola de la Lc. 18). Așadar: un profet din Vechiul Testament, un înger, un apostol și Isus însuși. După acest climax, exegetul revine cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a încheia, în manieră elegantă și impresionantă, cercul hermeneutic. Vom reveni asupra sensului acestei succesiuni de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
un posibil context istoric nefiind decât o supoziție lipsită de argumente hotărâtoare. Pe de altă parte, interpretarea lui Irineu trimite indirect la un episod din 4 Ezdra (sec. I d.Cr.), episod ce relatează viziunea „femeii în doliu” (9,39-10,59). Profetul primește această viziune pe când se afla pe câmpia Ardat - probabil din ebraicul Arâbâh, „pustiu” - la capătul a șapte zile de pregătire spirituală. În cea de‑a șaptea zi, Ezdra vede de‑a dreapta sa o femeie care plânge și se tânguiește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
haer. III, 11, 9, existau chiar creștini (probabil alogii) care nu recunoșteau caracterul inspirat al Evangheliei după Ioan, sub pretextul spațiului prea larg acordat aici Duhului Sfânt. „Sunt cu adevărat nefericiți”, exclamă Irineu, „acești oameni care susțin că există falși profeți și care găsesc în aceasta un motiv să respingă harul profetic din Biserică, purtându‑se ca unii care, din pricina acelor ipocriți, se opresc chiar de la legăturile cu frații”. La sfârșitul secolului al II‑lea, un alt autor, cunoscut sub numele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
misterele eshatologice. B. Anticristul magician și pseudotaumaturg Apocalipsa se dovedește o mărturie capitală pentru descrierea evenimentelor de la sfârșitul lumii. Irineu o citează din plin, mai ales fragmente din capitolul 13, insistând asupra necesității unei interpretări literale a textului. Tot ceea ce profetul Ioan afirmă trebuie înțeles ad litteram. Perechea „văduvă‑Anticrist” se metamorfozează aici în perechea, cu valoare complementară, „fiară‑pseudoprofet” (Apoc. 13). Într‑adevăr, prima pereche de termeni reflectă caracterul violent și tiranic al personajului; a doua, mai degrabă forța de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
afirmă că, după ce a creat îngerii și arhanghelii, Gândirea a fost luată prizonieră de aceștia și a fost obligată să se întrupeze rând pe rând în mai multe personaje feminine, printre care vestita Elena din Troia. În realitate, prin gura profeților Vechiului Testament vorbesc acești îngeri malefici, proferând minciunile lor. Simon s‑a coborât ca să trezească oamenii din somnul ignoranței și să‑i elibereze de stăpânirea îngerilor răi. Legea, ca una care a fost dictată de aceștia din urmă, trebuie anulată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
simbolice ale istoriei răului: 600 este vârsta pe care o avea Noe în momentul primului potop, provocat de apostazia îngerilor; cele 66 (60 + 6) de unități care rămân se referă la dimensiunile statuii lui Nabucodonosor, recapitulând „întreaga rătăcire idolatră, uciderea profeților și arderea drepților” (29, 2). Irineu îi amintește apoi pe cei trei tineri evrei, Anania, Azaria, Misael, care, prin refuzul de a se închina idolului, prefigurează situația martirilor creștini. Ei sunt profeții trecuți prin „încercarea focului”. Ultima parte a micromonografiei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
număr de ipoteze vătămătoare nu doar pentru ei, ci mai ales pentru semenii lor. Tentativa lor orgolioasă de a determina numele exact al Anticristului riscă să îi coste propria mântuire. Ei sunt integrați din oficiu, de Irineu, în categoria falșilor profeți sau a falșilor exegeți: Toți cei care numai de dragul faimei deșarte hotărăsc nume conținând acest număr greșit, susținând sus și tare că numele scornit de dânșii aparține celui ce va să vină, aceștia nu vor sfârși nepăgubiți, întrucât, o dată, s
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Antiohia. În momentul întrupării lui Cristos, diavolul devine conștient de soarta care i‑a fost rânduită. Până în acel moment, el a fost protejat de ignoranța sa vanitoasă. Această ignoranță a fost de altfel întreținută de „codul”, greu descifrabil, întrebuințat de profeți în transmiterea mesajelor divine. Într‑adevăr, toți marii profeți ai Vechiului Testament au vorbit „în parabole și alegorii” (in parabolis et allegoriis), pentru ca adevăratul conținut al mesajelor lor să nu ajungă la urechile profane (26, 2). Primul care a vorbit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de soarta care i‑a fost rânduită. Până în acel moment, el a fost protejat de ignoranța sa vanitoasă. Această ignoranță a fost de altfel întreținută de „codul”, greu descifrabil, întrebuințat de profeți în transmiterea mesajelor divine. Într‑adevăr, toți marii profeți ai Vechiului Testament au vorbit „în parabole și alegorii” (in parabolis et allegoriis), pentru ca adevăratul conținut al mesajelor lor să nu ajungă la urechile profane (26, 2). Primul care a vorbit explicit și public a fost Isus însuși: „După venirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
profeției, o temă față de care Hipolit arată un interes special. În concepția sa, profeții, „adevărații noștri ochi”, au putut vesti „tainele Logosului”, pentru că toate prezicerile lor au fost inspirate nemijlocit de Logosul însuși. Cuvântul divin s‑a descoperit în parte profeților Vechiului Testament, precum și filozofilor păgâni, și deplin, în Isus Cristos, apostolilor și tuturor creștinilor. Întrucât aceste mesaje provin de la unicul Izvor veșnic, conținutul lor este adevărat și rămâne adevărat pentru toate generațiile istoriei. Profeții au, așadar, o influență specială asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]