1,980 matches
-
Fiind o specialistă în domeniu, a participat la cel de-al V-lea Congres Internațional de Biochimie de la Moscova (1961ă, reprezentând știința românească. Profesoara Elisabeta Văscăuțeanu a desfășurat și o bogată activitate social- politică. Ca studentă a participat la acțiunile progresiste inițiate de grupul de studenți democrați din Iași din care făcea parte și soțul ei, Theodor Văscăuțeanu (1896-1933ă, unul dintre geologii de seamă ai țării noastre și un distins profesor al Universității Al.I.Cuza din Iași. Prof.univ.dr. Elisabeta Văscăuțeanu
personalitați universitare ieșene din basarabia by vlad bejan, ionel maftei () [Corola-publishinghouse/Science/91489_a_92360]
-
sale nu au mai putut fi contestate. Când, în 1684, un incendiu i-a distrus microscoapele lui Malpighi, el a primit lentile noi de la Societatea Regală din Londra, în semn de consolare. In 1691, Inocențiu al XII-lea, un papă progresist, i-a propus lui Malpighi să devină medicul său personal. A fost o însărcinare pe care Malpighi a privit-o cu o oarecare neîncredere. El s-a mutat la Roma și și-a petrecut acolo ultimii trei ani din viață
Începuturi... by Mihaela Bulai () [Corola-publishinghouse/Science/1204_a_2050]
-
mereu Întâietate motivele politice și mai ales cele sociale și economice care au determinat crearea sa, până când acest organism a Început să-și piardă influența și autoritatea, În anii ’30 ai secolului al XIX-lea, În urma unei mișcări reformiste și progresiste a clasei medii, nemulțumite de monopolul plutocrat și oarecum ereditar pe care Panchayat a ajuns să-l reprezinte (Kulke, 1978, pp. 65 sq.). La jumătatea secolului al XIX, competențele Panchayat-ului din Bombay erau deja limitate la organizarea și administrarea operelor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
acele "forme fără conținut" (adică instituțiile occidentale) erau absolut necesare inițierii integrării naționale, sociale și culturale în concernul națiunilor europene. Iorga îi ura pe liberali și le detesta politica. Cu toate acestea, intelectualitatea liberală se considera suficient de pregătită, mai progresistă decît îi considerau chiar și pe socialiști! Această intelectualitate se vede în măsură să remodeleze societatea românească, modernizînd-o după modelul francez 24. Inevitabilul rezultat a fost o alienare de mari proporții. Vidul cultural își va regăsi ulterior revanșa în Garda
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
În al doilea rând, ei proveneau dintr-o generație remarcabilă de reformatori sociali care au atins maturitatea politică Între 1880 și 1910 - fie ei socialiști (Blum, Attlee), liberali (Beveridge sau viitorul președinte italian Luigi Einaudi, născut În 1874) sau catolici progresiști (De Gasperi, Adenauer). Instinctele și interesele lor se potriveau foarte bine cu starea de spirit postbelică. În al treilea rând - și poate cel mai important -, bătrânii politicieni care au reconstruit Europa Occidentală reprezentau continuitatea. Noul și modernul fuseseră destul În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În speranța de a tempera comportamentul comuniștilor. Chiar și În 1947, partidele socialiste independente din Est (adică acei socialiști care nu voiau să coopereze cu camarazii comuniști) nu erau admise În organizațiile socialiste internaționale, pe motiv că Împiedicau alianța forțelor „progresiste”. Acasă erau supuși jignirilor și violenței. Chiar și atunci când acceptau pactul comunist, situația nu era cu mult mai bună: În România, la congresul reunit al celor două partide din februarie 1948, liderul comunist Ana Pauker i-a acuzat pe colegii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
literatura anilor ’30 abundau În rasism, antisemitism, ultranaționalism, clericalism și spirit reacționar. Intelectualii, jurnaliștii și profesorii care În perioada interbelică și În timpul războiului Îmbrățișaseră vederi fasciste sau ultrareacționare aveau toate motivele ca, după 1945, să-și afirme zgomotos recentele afiliații progresiste sau radicale (ori să se retragă În umbră, temporar sau definitiv). De vreme ce majoritatea partidelor și ziarelor de orientare fascistă sau ultraconservatoare erau oricum interzise (cu excepția Peninsulei Iberice, unde lucrurile stăteau exact invers), adeziunile politice public exprimate se rezumau la centrul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu „muncitorii”, a fost atrasă tocmai de rigiditatea PCF - cel puțin În primii ani, la fel cum partidul ceh sau polonez i-a entuziasmat inițial pe tinerii din Est. Dar intelectualii francezi consacrați se vedeau amenințați zilnic, În vederile lor progresiste, de fervoarea cu care comisarii culturali ai PCF impuneau ortodoxia În paginile turgide ale cotidianului de partid L’Humanité. Scriitorii și savanții care trecuseră de partea PCF nu puteau spera, precum Vittorini În Italia sau Grupul Istoricilor din Partidul Comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trecutul impecabil al PCF, meritele revoluționare ale Uniunii Sovietice și implicațiile scandaloase ale afirmațiilor lui Kravcenko - chiar dacă ar fi fost adevărate. La pronunțarea sentinței, Kravcenko a primit 1 franc insultător În chip de daune morale. Această victorie „morală” a stângii progresiste coincidea cu prima rundă de procese politice din Est și cu adoptarea pozițiilor intelectuale pro și contra Uniunii Sovietice - cum repeta Sartre de câteva luni, „trebuie să alegem Între URSS și blocul anglo-saxon”. Pentru mulți critici ai Uniunii Sovietice, Kravcenko
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Kravcenko nu fusese purtătorul de cuvânt ideal. Un vechi aparatcic care alesese exilul În SUA nu le surâdea acelor intelectuali europeni anticomuniști (poate majoritatea) care doreau În egală măsură să stea departe de Washington și să conteste Moscovei monopolul ideilor progresiste. Cu o asemenea persoană, scriau Sartre și Merleau-Ponty În ianuarie 1950, nu se putea fraterniza: era dovada vie a declinului „valorilor marxiste chiar În Rusia”. Un alt proces a fost mai greu de ignorat. Pe 12 noiembrie 1949, la patru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști. Ei reprezintă Războiul, noi - Pacea. Ei sunt forțele Răului, noi suntem de partea Binelui. Cum spunea Klaus Mann la Paris În 1935: „Nu știu ce sunt fasciștii, dar eu nu sunt și mă opun”. De vreme ce oponenții antifascismului Își defineau poziția În primul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi temut că dau apă la moară dușmanilor politici. Era și aceasta o moștenire a „antifascismului”: ideea fixă că „nu avem dușmani la stânga” (regulă ignorată cu dezinvoltură de Însuși Stalin). Încercând să-l convingă să nu scrie despre procesul Rajk, progresistul abate Boulier Îi explica lui François Fejtö: să atragi atenția asupra păcatelor comuniste Înseamnă „să faci jocul imperialiștilor”11. Teama de a servi involuntar intereselor antisovietice nu era nouă. Dar În anii ’50 devenise un factor major În dezbaterile intelectuale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
principiul libertății tuturor, principiul demnității umane și celelalteprincipii”. Ca și Silone, care avea să scrie unul dintre cele mai bune eseuri din antologia lui Richard Crossman Zeul care a eșuat (1950), Camus a devenit un critic din ce În ce mai Înverșunat al iluziilor „progresiste”, culminând prin condamnarea violenței revoluționare În eseul său din 1951 Omul revoltat - ceea ce a provocat ruptura cu prietenii de odinioară din stânga intelectuală pariziană. Pentru Sartre, datoria primordială a intelectualului radical era să nu-i trădeze pe muncitori. Pentru Camus, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de comuniști - că armata americană folosea arme biologice În Coreea - au găsit un public receptiv. În probleme culturale, comuniștii nu aveau nevoie să ia inițiativa. Teama de dominația americană și de pierderea autonomiei și inițiativei naționale a adus În tabăra progresistă oameni de toate orientările politice - sau lipsiți de orientare. În comparație cu țările sărăcite și dependente din Vest, America părea carnivoră din punct de vedere economic și obscurantistă În materie de cultură: o combinație letală. În octombrie 1949 - al doilea an de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
faptul că tocmai generația crescută În paradisul social-democrat visat de părinți era cea mai plină de resentimente și mai iritată de neajunsurile vremii. Un simptom pregnant al acestui paradox poate fi văzut - destul de concret - Într-un domeniu În care statul progresist din Est și din Vest era neobișnuit de activ: planificarea și lucrările publice. Împreună, creșterea demografică și urbanizarea rapidă care au urmat celui de-al doilea război mondial ridicau probleme fără precedent pentru planificatorii urbani. În Europa de Est, unde multe centre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
decât la populație În ansamblu. Dar, după sufocantul libertarianism din anii ’60, ele aveau ecou la admiratorii doamnei Thatcher din clasa muncitoare și segmentul inferior al clasei de mijloc, oameni care nu se simțiseră niciodată În largul lor față de intelighenția progresistă care domina anterior scena publică. Dar thatcherismul Însemna Înainte de toate „pumnul În masă” al unui guvern ferm. La sfârșitul anilor ’70 se discuta mult și aprins despre așa-zisa „neguvernabilitate” a Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tabără era și mai rea, poate cu mult mai rea. În acest moment, teza „progresiștilor” că loviturile anticomuniste erau atacuri implicite la adresa oricărui proiect de ameliorare a societății - adică pretenția că socialismul, social-democrația, comunismul, naționalizarea, planificarea centralizată și reformele sociale progresiste țineau toate de același proiect politic - a Început să aibă efect de bumerang. Logica era următoarea: dacă Lenin și urmașii lui au otrăvit fântâna dreptății sociale, atunci toți suntem atinși. În lumina istoriei secolului XX, statul constituia mai degrabă problema
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
departe singurii europeni care s-au Înjosit pe altarul necesității istorice, deși este adevărat că ideea Își are originea În filosofia romantică germană. De unde vidul apărut acum În gândirea politică europeană: dacă nu mai rămăsese nici o „mare cauză”, dacă tradiția progresistă era cu un picior În groapă, dacă Istoria (sau necesitatea) nu mai putea fi invocată În mod credibil pentru a justifica un act, o politică sau un program, cum puteau fi tranșate marile dileme ale vremii? Aceasta nu era o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inaugurată la Helsinki În același an În care Arhipelagul Gulag vedea lumina tiparului la Paris. Până atunci, intelectualii europeni de stânga evitau subiectul „drepturilor” În lumina criticii făcute de Marx „așa-ziselor drepturi ale omului”, egoiste și „burgheze”. În cercurile progresiste, termeni precum „libertăți”, „drepturi” și alte abstracțiuni asociate cu „omul În general” nu erau luați În serios decât dacă erau urmați de adjective ca „burgheze”, „proletare” sau „socialiste”. Astfel, În 1969, intelectualii francezi din aripa stângă a Partidului Socialist Unit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sugestia că Însuși comunismul - Înainte și după Stalin - ar trebui plasat În aceeași categorie cu fascismul și nazismul avea implicații incomode pentru trecutul Occidentului, și nu numai În Germania. Pentru mulți intelectuali vest-europeni, comunismul era varianta eșuată a unei moșteniri progresiste comune. Pentru cei din Europa Centrală și de Est, el reprezenta o aplicare mult prea reușită a patologiilor criminale ale autoritarismului de secol XX - și așa trebuia să rămână În memoria posterității. Poate că Europa era unită, Însă memoria europeană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
celălalt, cultura Biedermaier. Capitolul VIII VIII.1. Kimon Loghi simbolistul În 1945, la sala Dalles din București, Kimon Loghi (1873-1952) patrona ultimul său vernisaj care închidea nu numai perioada de creație a artistului aproape orb, dar și o epocă. În progresista Veac nou din același an, "organul" proaspăt înființatei ARLUS, pictorul răspunde unei anchete cu un evident parti pris ideologic, despre " Condiția materială a artistului", cu un "Ajută-te singur" menit să explice începutul carierei sale și succesul ei de-a
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
stabilitatea e principalul motiv al schimbării; corolarul ei aplicat la teoria culturii este că sistemele culturale se schimbă pentru a se menține în forma în care există. În termeni comuni, teoria sugerează că schimbarea socială nu este produsă de voluntarism progresist, ci mai degrabă de conservatorism și comoditate. Aplicarea legii lui Romer la dezvoltarea economică sugerează că oamenii sunt mai puțin cooperanți în proiectele care presupun schimbări majore în viața lor cotidiană, în special cele care se bazează pe practicile de
[Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
cu unele opinii formulate de omologul său american asupra politicii interne românești, a relevat dorința Bucureștilor de a se încadra cît mai rapid în viața internațională, în opera de reorganizare a păcii europene și mondiale, continuînd, în felul acesta, tradițiile progresiste ale diplomației României. Conferința de la Paris și reuniunea miniștrilor de externe de la New York (4 noiembrie 11 decembrie 1946) nu au ținut cont decît parțial de doleanțele poporului român. O dată definitivat tratatul de pace, guvernul dr. Petru Groza a hotărît să
by Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney [Corola-publishinghouse/Science/1036_a_2544]
-
este de părere că aceasta s-a datorat faptului că Moscova a acceptat sfatul "moderaților" din Partidul Comunist Român, care insistau să se adopte o politică de "convingere" a românilor de către români, în vederea cîștigării sprijinului maselor pentru aplicarea unor "reforme progresiste"217. Cu trei zile mai tîrziu, pe 9 martie, sovieticii au aprobat reanexarea nordului Transilvaniei la România; țara își primea răsplata pentru reacceptarea regimului Groza. Reacții occidentale la regimul Groza Aceste evenimente nu-i încîntau nici pe Churchill sau Roosevelt
by Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney [Corola-publishinghouse/Science/1036_a_2544]
-
Spre exemplu, în "Constituția Cărvunarilor" proiectată în 1822, națiunea continuă să fie echivalată exclusiv cu boierimea. Exegeza întreprinsă de I.C. Filitti l-a condus pe istoricul și conservatorul român să concludă că, în proiectul de constituție elaborat de mica boierime progresistă ("cărvunarii"), "națiunea o formează partea conștientă a poporului" (Cornea, 1973, p. 203). Exprimarea este, desigur, puternic eufemistică. Translatată într-un limbaj mult mai direct, în care "partea conștientă a poporului" este echivalată cu nobilimea, devine univoc că "națiunea" este boierimea
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]