5,386 matches
-
bătrână și jigărită, așteptându-și clientul sau moartea, care din ei o veni mai curând. Filip introduse într-o cutie de metal o monedă care declanșă mecanismul unei cutii muzicale. Pe acordurile unui vals vienez găina țâșni în picioare și, rotindu-se în cerc cât îi permitea cușca, execută câteva mișcări stângace ca o marionetă pusă în mișcare de sforile nevăzute ale rutinei. Când ultimele acorduri ale valsului se stinseră, mecanismul automat lăsă să curgă într-un jgheab câteva grăunțe, pe
Cutia cu bătrâni by Andrei Oișteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/824_a_1749]
-
lui Balamber, în dimineața aceea, însă, hunul, care făcea întotdeauna ultimul tur de pază, îl văzu ridicându-se în capul oaselor la primul cântat al privighetorii. înjurând printre dinți, Audbert aruncă învelitoarea, își frecă pleoapele îngreunate și, în fine, își roti privirea piezișă de jur împrejur, oprind-o asupra bărbatului care era izvorul tuturor spaimelor sale. Așezat cu picioarele încrucișate, cu blana de oaie pe umeri și cu sulița culcată pe coapse, Balamber îl fixă câteva clipe fără să rostească un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
recunoscu pe Gualfard și pe fratele său, ascunși după un bolovan uriaș de granit, stând cu ochii țintă la cotitura cărării. Apoi Odolgan anunță: — Uite-i! Apărură mai întâi doi războinici, purtând suliță și scut, ce înaintau la trap ușor, rotindu-și mereu privirile ca să cerceteze pădurea. După ei, la o distanță de circa patruzeci de lungimi de cal, apăru pe cărare întregul grup, în fruntea căruia se găsea un om cu o înfățișare autoritară, flancat de un tânăr sub douăzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și căută din nou să ajungă la tatăl său. Rutilan, minunatul cal al lui Waldomar, sălta în două picioare, furios, și izbea cu copitele, de parcă ar fi vrut să-și ajute stăpânul ce zăcea acum la pământ, în vreme ce Ricarius își rotea securea cu două tăișuri, abătând-o cu forță, neobosit, împotriva atacatorilor, care, însă, îl încercuiau din ce în ce mai strâns. — Tată! Tată! strigă Waltan, repezindu-se în ajutorul lui, însă un alt războinic mascat îi închise drumul. Tânărul îl doborî din două lovituri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
întâlnire cu acest asasin, și apoi a văzut cu ochii lui ambuscada. O clipă mai târziu, Audbert fu împins în mijlocul masei de războinici. Iar Gundovek îl întrebă aspru: — Deci? Ce-ai de zis? Ce-ai văzut? Strângând din umeri și rotindu-și ochii de jur împrejur, vizibil înspăimântat, marcomanul bâlbâi: — Eu... eu l-am văzut! — Ei bine, ce ai văzut? Audbert înghiți în sec și privi în jur pierdut. Deschise gura, dar vocea îi ieși sugrumată și nu fu în stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
luase în plus un coif de fier și un scut mare, rotund, și aștepta cu nerăbdare sfârșitul pregătirilor romanului, plimbându-se în sus și în jos, ca o fiară în Circ, acum cântărind în mână securea cu două tăișuri, acum rotind-o, sub privirile admirative ale spectatorilor. Sebastianus nici măcar nu se uita la el. — Fii atent, Eminentissime, îl preveni Mataurus, dându-i coiful. Tu ești foarte dibaci în mânuirea săbiei, dar barbarul acela îmi pare a fi deosebit de puternic. Iar dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
încă o dată. într-adevăr, Gualfard, hotărât să termine cu el și poate împins de îndemnurile mulțimii, îl asaltă vijelios, pentru a nu știu câta oară, printr-o pătrundere în diagonală de o forță teribilă. Sebastianus pară lovitura cu scutul, se roti fulgerător pe piciorul stâng și lovi apoi cu dosul săbiei, fără măcar să privească, despicând apărătoarea de la ceafă a coifului adversarului său, în momentul în care acesta, împins de propriul elan, trecea pe lângă el. Gualfard presimțise lovitura și se împinsese înainte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se agăța cu mâinile însângerate de arma care îl străpungea și, alb la față, îl fixa cu ochi întrebători parcă, larg deschiși de uimire, mișcându-și abia perceptibil buzele, ca și cum ar fi spus ceva. Apoi, comandantul hun se întoarse și, rotindu-și sabia, ieși dintr-un pâlc de pini, la câțiva pași de Sebastianus. Amândoi fură luați prin surprindere, dar romanul reuși să se arunce într-o parte, parând cât de cât cu pumnalul său lovitura pe care i-o dădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
întrebă pe limba sa: — Deci? Ce ai de spus? Unde sunt consătenii tăi? îngenuncheat lângă cal, cu mâinile pe coapsele ce se conturau descărnate pe sub rasă, omul îi zâmbi tâmp. — Consătenii... mei? — Da. Oamenii din sat. Unde sunt? Omul își roti privirea în jur, apoi spuse: — Sihăstria!... S-au dus la sihăstrie, da, azi-dimineață! Eu n-am nimic de-a face cu ei: sunt păcătoși! Păcătoși! Se cred în siguranță acolo sus, fiindcă valea e adâncă și locul e la înălțime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mai rămăsese din sat și întreaga tabără care acum era centrul său. Un caleidoscop de imagini porni să defileze, rând pe rând, în fața ochilor lui Sebastianus: Frediana pe calul ei, cu părul mângâiat de vânt; Shudian-Gundikar, care galopa către el rotind sabia scânteietoare; Lidania, aplecată asupra sa, cu privirea concentrată îngreunată de ura înghețată și neputincioasă care mocnea în ea, și Odetta, care, cu un ton ciudat, îi repeta iar și iar: „Doar pentru puțin doar pentru puțin...“. Ațipi. îl trezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se indignă Odolgan. Khaba, ucis de o femeie? Ești nebun! Continuând să-l privească pe Balamber, scutierul întări: — O voce de femeie. Sunt sigur că nu mă înșel. Balamber își opri câteva clipe privirea pe chipul său; apoi, încet, o roti de jur împrejur, măsurând din ochi tabăra devastată, haosul care încă mai domnea printre oamenii săi. Deasupra dealurilor, spre răsărit, cerul se lumina la primele licăriri ale zorilor. Ochii săi rămaseră fixați pe mantaua de nepătruns a pădurii care înconjura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din loc în căutarea unei căi de scăpare, dar pe oriunde încerca vedea venindu-i în întâmpinare războinicii burgunzi ce îl respingeau și îl hărțuiau cu sulițele. Mișcându-i continuu calul, mârâia ca o fiară prinsă în cursă și își rotea sabia, fulgerând totul în jur cu o privire cumplită. Până la urmă, cercul de sulițe se strânse în jurul său, iar una din ele ajunse la țintă, atingându-l într-o coastă. Frediana interveni, însă, pe un ton aspru: Nu! Prindeți-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
arcul și să o doboare cu o săgeată. Auzi în spate huruitul unui galop: doi războinici se apropiau să-i dea o mână de ajutor, incitați de gândul că îl ajută să o captureze pe „Prințesa morții“. Unul dintre ei rotea în aer un laț pentru cai. Li se repezi împotrivă cu mânie. — Plecați! le strigă, însoțindu-și ordinul cu gesturi energice ale brațelor. Duceți-vă de aici! Stupefiați, înspăimântați, cei doi traseră de hățuri și, întorcându-și caii, se duseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
alcătuiau un spectacol magnific și trase concluzia că îi dorea pe amândoi. Era atât de fericit că o regăsise, încât, când o văzu strigând și împungându-și cu furie calul pentru a-l ataca în forță, în vreme ce-și rotea sabia în aer, el își reținu pentru o clipă calul, surprins și incapabil să se hotărască ce să facă; apoi își îndemnă și el animalul și merse în întâmpinarea ei, ținându-se însă la trap. Numai după aceea trecu la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
întoarcerii lui Divicone, ronțăiră niște galete, ciupind și câteva îmbucături de carne uscată. în jurul lor liniștea era totală, dar câmpul palpita de viață. Prezența lor acolo făcuse să tacă păsările din copaci, însă tăunii zumzăiau îndârjiți în jurul cailor, corbii se roteau croncănind deasupra unui lan de grâu din apropiere, iar cohorte de furnici mari și înfometate apăruseră de nicăieri printre pietre, de îndată ce Maliban pusese pe pământ traista cu merinde. Deasupra lor, într-un cer de un azuriu intens, cum lui Sebastianus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de lebede, care, fără să le dea atenție, zbura razant aproape de nivelul apei, prinsă cu totul în jocurile sale de iubire, ori cântecul micilor păsări ce cuibăreau printre trestii. Roiuri de insecte minuscule zburau și rămâneau din loc în loc suspendate, rotindu-se în aer, iar la trecerea cailor, gușteri mari în splendide culori alergau să se adăpostească printre mărăcini. Răgușit, se ridică în aer, de câteva ori, strigătul șorecarului. Chiar dacă Divicone părea că merge cu siguranță prin labirintul acela muiat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-l oprească. Stai, soldatule! Nu așa, ordonă scurt. Se întoarse apoi către Milone, care, din nou cu arma în mână, își pipăia falca. — Vrei să te bați cu el? îl întrebă. Sigur! răspunse acela, scuipând un dinte în palmă și rotindu-și privirea cu un zâmbet amenințător. Metronius, prompt, se întinse spre mânerul săbiei, însă Ambarrus i-o îndepărtă iarăși: — Nu. Nici o armă. Ar fi prea ușor pentru tine. Dar văd că ai pumnii zdraveni; o să lupți cu ei. Divicone se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
aceia dintre țărănoii care puneau rămășag împotriva sa aveau să se lămurească iute pe pielea lor, cum stăteau lucrurile. La început, studiindu-se unul pe celălalt, își mișcară cu mare precauție picioarele. Incitat de prietenii săi, Milone îl privea pieziș, rotindu-și pumnii mari, cu o grimasă batjocoritoare pe chipul bărbos. — Vino, vino, micuțule, îi spuse, e vremea faptelor, nu a vorbelor! în sfârșit, o să vedem de ce ești în stare. Metronius, incapabil să-și domine mânia și vrând să termine cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cel mai intim al lui Atila. Se opri puțin să contemple spectacolul soarelui, care, coborând spre linia orizontului, lăsa o dâră de sânge pe cerul turcoaz, unde se iveau primele stele. Deasupra unui desiș de arțari, sute de păsări se roteau cu frenezie, sporovăind cu o vehemență pasionată, de necrezut. Rămase astfel, neclintit sub bolta cerului, uitând de mișcările sutelor de oameni din spatele său și surd la strigătele, certurile, râsetele ce se ridicau din zeci de bivuacuri improvizate; se simți, dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
apropiere. Curios, Balamber se opri să o observe. îl izbi sclipirea de hotărâre înflăcărată ce se citea în ochii ei întunecați, în vreme ce, ținând strâns în mâna stângă bucata de carne și mușcându-și buza de jos în vâltoarea luptei, își rotea rămurica ei, șfichiuind aerul și lovind câinii din față și din spate, până când aceștia fură nevoiți să dea înapoi, în râsetele și strigătele de încurajare ale războinicilor ce asistau la luptă. Odolgan, care se oprise și el, râse și comentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
erau obligați să ucidă ori să moară. Curând, însă, câțiva turingieni, deschizându-și drumul cu securile, în mijlocul acelui desiș de sulițe, reușiră să deschidă breșe periculoase în rândurile bagauzilor. Cei mai inimoși dintre aceștia veniră în față să-i înfrunte, rotindu-și securile și săbiile. Sângele sărea din rănile înfiorătoare, iar gemetele celor căzuți erau acoperite de strigătele de furie ale combatanților, printre care, când și când, se auzea vocea, acum răgușită, a lui Divicone, care, deși îmbrâncit din toate părțile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ia în seamă mirosul de sudoare pe care îl emana și sângele ce-i murdărise armura. Balamber pricepu că, ziua întreagă, probabil, copila se găsise pradă groazei că-l va pierde, că se va trezi încă o dată părăsită. Confuz, își roti privirea, căutând parcă ajutor, și o întări pe aceea a lui Mandzuk. Citi în ea o sclipire de durere, dar mai văzu și altceva - ceva ce, pe chipul cioplit în piatră al acestuia, nu mai văzuse de când era copil: un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dreptul extenuat. Sprijinindu-se cu coatele pe genunchi, își trecu mâinile prin păr și respiră adânc. Huruitul bătăliei, care îl asurzise aproape pe întreg parcursul acelei zile infernale, îi răsuna încă în urechi, iar în fața ochilor săi continua să se rotească un vârtej de imagini, în care vedea furie bestială, sânge și moarte. Acum că lupta încetase, se auzeau mai puternic și mai sfâșietoare chemările răniților; pentru majoritatea dintre răniții romani, erau puține speranțe de salvare, căci, în armată, medicii erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fi fost. Nechezatul răgușit al cailor în agonie răsună ca un protest zadarnic, disperat, împotriva umanității crude, care îi implicase în acel masacru, de care, în schimb, părea să-și bată joc croncănitul lugubru al corbilor. Punctuali la întâlnire, se roteau deasupra câmpului de bătaie și începeau deja să se așeze pe cadavre. Rămase astfel pentru o vreme, n-ar fi putut spune cât, așezat pe iarbă, cu capul în mâini, căutând să se sustragă ororilor care-l înconjurau pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de galo-romani, și rămăsese toată după-amiaza un stâlp al apărării în acel sector de front; în ultima fază a luptei, rănit de mai multe săgeți, în loc să se retragă sub presiunea dușmanilor, se înfipsese cu picioarele desfăcute în primul rând și, rotind prin aer o secure, se opusese hunilor ca un stăvilar în furtună, ca un turn de apărare, ce se prăbușise doar când se aruncaseră asupra lui câte patru, câte cinci, câte zece, poate. Toți cei de pe colina aceea dăduseră tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]