2,312 matches
-
că ofranda zeiței Ceres. Cu semnificația de "amestec", termenul este folosit de Ennius, între secolele al III-lea și al II-lea a.Chr., ca titlu al culegerii sale de poeme variate și în metri diferiți, ""Saturae"". La vechii greci satiră nu a avut o tradiție deosebită. O excepție o constituie versurile batjocoritoare ale lui Archilochos din secolul al VII-lea a.Chr. Că forme exemplare ale dramelor satirice grecești sunt considerate comediile lui Aristofan din secolul al V-lea a
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
secolul al VII-lea a.Chr. Că forme exemplare ale dramelor satirice grecești sunt considerate comediile lui Aristofan din secolul al V-lea a.Chr. În secolul al III-lea a.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele denumite mai tarziu ""Satirele menippeice"". Se poate spune că satiră este o creație prin excelență a românilor. Quintilianus declară cu mândrie: "satura tota nostră est" ("satiră este în întregime a noastră"). În secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Că forme exemplare ale dramelor satirice grecești sunt considerate comediile lui Aristofan din secolul al V-lea a.Chr. În secolul al III-lea a.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele denumite mai tarziu ""Satirele menippeice"". Se poate spune că satiră este o creație prin excelență a românilor. Quintilianus declară cu mândrie: "satura tota nostră est" ("satiră este în întregime a noastră"). În secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de cărți de satire ale sale, stabilește
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
-lea a.Chr. În secolul al III-lea a.Chr., filosoful grec Menippos scrie operele denumite mai tarziu ""Satirele menippeice"". Se poate spune că satiră este o creație prin excelență a românilor. Quintilianus declară cu mândrie: "satura tota nostră est" ("satiră este în întregime a noastră"). În secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de cărți de satire ale sale, stabilește tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepțiunea de azi. Primul mare satiric, ale cărui opere
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
poate spune că satiră este o creație prin excelență a românilor. Quintilianus declară cu mândrie: "satura tota nostră est" ("satiră este în întregime a noastră"). În secolul al II-lea a.Chr., Gaius Lucillius, în cele 30 de cărți de satire ale sale, stabilește tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepțiunea de azi. Primul mare satiric, ale cărui opere au servit ca model generațiilor ulterioare de scriitori, a fost poetul Quintus Horatius Flaccus. În cele două cărți cu satire, numite
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
de satire ale sale, stabilește tiparele genului, impunându-i caracterul satiric în accepțiunea de azi. Primul mare satiric, ale cărui opere au servit ca model generațiilor ulterioare de scriitori, a fost poetul Quintus Horatius Flaccus. În cele două cărți cu satire, numite de Horațiu "Sermones" ("Convorbiri"), sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se ambiția nemăsurata, prostia, avariția, într-un mod tolerant și cu humor. Într-un ton mai sever sunt formulate cele 16 satire ale contemporanului
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
cărți cu satire, numite de Horațiu "Sermones" ("Convorbiri"), sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se ambiția nemăsurata, prostia, avariția, într-un mod tolerant și cu humor. Într-un ton mai sever sunt formulate cele 16 satire ale contemporanului sau Juvenal, aparținător al filosofiei stoice. Marțial, prieten cu Juvenal, a fost un maestru al epigramei, publicate în 15 cărți, în care critica într-o formă zdrobitoare decadenta moravurilor societății române. În secolul I p. Chr. apar povestirile
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
satiric: "Leș Fabliaus", fabulele din lumea animalelor și povestirile alegorice de tipul ""Român de la Roșe"" din secolul al XIII-lea. În Anglia este de remarcat în secolul al XIV-lea Geoffrey Chaucer, care reunește în ""Canterbury Tales"" ("Povestiri din Canterbury") satire îndreptate împotriva moravurilor clerului, nobilimii și burghezimii. În perioada Renașterii, satiră în proza devine prevalența față de cea în versuri. Maeștrii acestei forme sunt Sebastian Branț, care ia peste picior întregul spectru al slăbiciunilor omenești ("Das Narrenschiff", 1494 - "Corabia nebunilor"), François
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
tipul ""Român de la Roșe"" din secolul al XIII-lea. În Anglia este de remarcat în secolul al XIV-lea Geoffrey Chaucer, care reunește în ""Canterbury Tales"" ("Povestiri din Canterbury") satire îndreptate împotriva moravurilor clerului, nobilimii și burghezimii. În perioada Renașterii, satiră în proza devine prevalența față de cea în versuri. Maeștrii acestei forme sunt Sebastian Branț, care ia peste picior întregul spectru al slăbiciunilor omenești ("Das Narrenschiff", 1494 - "Corabia nebunilor"), François Rabelais, apărător al idealurilor umaniste cu mijloace comice și jocuri originale
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Laus stultitiae" 1509 - "Elogiul nebuniei"), Miguel de Cervantes, critic al maniei romanelor "cavalerești" ("Don Quijote"), 1605-1615. De mare circulație s-au bucurat și povestirile populare cu accentuat caracter satiric reunite în ""Aventurile lui Till Eulenspiegel"" (1515). În secolul al XVII-lea, satiră este prezentă în literatura engleză atât în piesele de teatru ale lui Ben Johnson, cât și în poemele lui Samuel Butler și John Drydens ("Absalom și Architophel", 1681-1682). În Franța se remarcă dramele satirice ale lui Molière, în care critica
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Architophel", 1681-1682). În Franța se remarcă dramele satirice ale lui Molière, în care critica ipocrizia ("Tartuffe"), avariția ("L'avare"), prețiozitatea doamnelor închipuite ("Leș femmes savantes", "Leș précieuses ridicules"), parvenitismul ("Le Bourgeois gentilhomme") etc. Contemporanul sau, criticul Nicolas Boileau-Despréaux, publică 12 satire în versuri, în care critica decăderea moravurilor în viața publică și privată. O dată cu iluminismul, satiră cunoaște o perioadă de înflorire, incepand cu Anglia. Un clasic al acestui gen a fost John Gay, a cărui "Beggar's Opera" ("Opera cerșetorilor", 1728
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Tartuffe"), avariția ("L'avare"), prețiozitatea doamnelor închipuite ("Leș femmes savantes", "Leș précieuses ridicules"), parvenitismul ("Le Bourgeois gentilhomme") etc. Contemporanul sau, criticul Nicolas Boileau-Despréaux, publică 12 satire în versuri, în care critica decăderea moravurilor în viața publică și privată. O dată cu iluminismul, satiră cunoaște o perioadă de înflorire, incepand cu Anglia. Un clasic al acestui gen a fost John Gay, a cărui "Beggar's Opera" ("Opera cerșetorilor", 1728) a servit mai târziu că model pentru "Die Dreigroschenoper" ("Opera de trei parale", 1928) a
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
urmă, pus la index. În 1796, Schiller și Goethe au publicat - după modelul lui Marțial - o serie de epigrame redactate împreună, întitulate "Xenien", în care critica fără menajamente anumite aspecte ale literaturii din timpul lor. În literatura de limbă engleză, satiră pierde ceva din vigoarea predecesorilor. Sunt totuși de menționat câțiva maeștri ai genului că Charles Dickens, William Makepeace Thackeray, precum și americanii Mark Twain și Ambrose Bierce. În Germania excelează romancierii Jean Paul și Wilhelm Hauff, dar mai ales Heinrich Heine
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
salon" ale lui Oscar Wilde și George Bernard Shaw au pus noi accente în stilul satiric, caracterizate prin virtuozitate și ironie elegantă. Literatura română, după începuturi modeste, cunoaște în a doua jumătate a acestui secol o dezvoltare furtunoasa. În genul satirei se remarcă Vasile Alecsandri (în piesele "Iorgu de la Sadagura" și ciclul cu "Coana Chiriță"), Grigore Alexandrescu ("Satiră duhului meu"), Mihai Eminescu (mai ales în cele cinci "Scrisori"). Maestru al genului este însă Ion Luca Caragiale, atât în "Momente și Schițe
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
prin virtuozitate și ironie elegantă. Literatura română, după începuturi modeste, cunoaște în a doua jumătate a acestui secol o dezvoltare furtunoasa. În genul satirei se remarcă Vasile Alecsandri (în piesele "Iorgu de la Sadagura" și ciclul cu "Coana Chiriță"), Grigore Alexandrescu ("Satiră duhului meu"), Mihai Eminescu (mai ales în cele cinci "Scrisori"). Maestru al genului este însă Ion Luca Caragiale, atât în "Momente și Schițe", cât și în opera să dramatică ("De-ale Carnavalului", "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierdută"). Satiră literară
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Alexandrescu ("Satiră duhului meu"), Mihai Eminescu (mai ales în cele cinci "Scrisori"). Maestru al genului este însă Ion Luca Caragiale, atât în "Momente și Schițe", cât și în opera să dramatică ("De-ale Carnavalului", "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierdută"). Satiră literară modernă își are originea în UȘĂ. Marile orașe tehnicizate și codexul moral al noii clase de mijloc formează tema de preferință a unei critici sarcastice din românele lui Sinclair Lewis ("Babbitt", 1922). Evelyne Waugh are ca țintă modul de
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Jaroslav Hasec cu "Aventurile bravului soldat Șweik" (1920-1922). În Uniunea Sovietică se adeverește experiență conform căreia regimurile dictatoriale, cu toate greutățile întâlnite până la pericolul pierderii libertății și chiar a vieții, reprezintă tocmai de aceea un prilej pentru dezvoltarea fructuoasa a satirei. De neîntrecut în această direcție rămâne Mihail Bulgakov cu românul sau ""Maestrul și Margareta"", redactat în 1940 și publicat abia în 1966. În literatura română trebuie menționat Tudor Arghezi cu inegalabilele lui "Bilete de papagal". Autorul, regizorul și actorul german
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
Bulgakov cu românul sau ""Maestrul și Margareta"", redactat în 1940 și publicat abia în 1966. În literatura română trebuie menționat Tudor Arghezi cu inegalabilele lui "Bilete de papagal". Autorul, regizorul și actorul german Jesko Friedrich, opina într-un interviu că: „Satiră este îndreptată, în primul rând, împotriva a ceva, si anume împotriva unei realități resimțite că incorectă și defectuoasă, reprezentată de persoane, instituții și mentalități. Acestea sunt comparate critic cu un ideal, căruia nu-i corespund. Umorul ironic nu este decât
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
primul rând, împotriva a ceva, si anume împotriva unei realități resimțite că incorectă și defectuoasă, reprezentată de persoane, instituții și mentalități. Acestea sunt comparate critic cu un ideal, căruia nu-i corespund. Umorul ironic nu este decât un vehicul al satirei”.
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
o librărie improvizată chiar în apartamentul familiei le va aduce stabilitatea financiară. Romanul "Demonii" este un adevărat succes și se vinde în 3000 de exemplare. Compania lui Dostoievski continuă cu publicarea unei ediții din "Idiotul" și a altor lucrări minore. Satiră politică și caricatură ideologică a unor curente precum nihilismul, idealismul liberal, utilitarismul și ateismul, romanul "Demonii" îl va anatemiza pentru totdeauna pe Dostoievski în ochii radicalilor. La sfârșitul anului 1875, Dostoievski termină "Adolescentul", deși părți ale romanului apar în "Note
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
discuția temelor publice cu elemente de viață privată și lasă impresia cititorului că pătrunde în intimitatea scriitorului. Dostoievski continuă să cultive în articolele sale un melanj de specii jurnalistice și beletristice: eseul, memoriile, povestirea, schița, analiza (psihologică, politică, literară), sinteza, satira, pamfletul, polemica, alegoria sau corespondența cu cititorii. Un asemenea material eterogen, inegal tematic, dar și calitativ, poate fi încadrat doar cu foarte mare greutate de criticii literari. De altfel, antologiile de astăzi ale "Jurnalului" rețin doar câteva, cele mai semnificative
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
care puncte de vedere conflictuale, întrupate de personaje inedite, se dezvoltă în contrapunct într-un crescendo insuportabil. Conform lui Bahtin, diversitatea eroilor lui Dostoievski amintește de o « viziune carnavalescă asupra lumii » și resuscitează forme literare antice precum dialogul socratic și satira menipee. Grație libertății maxime a personajelor sale de a alege binele sau răul, necondiționate de istorie, ereditate sau condiție socială, Dostoievski este considerat un gânditor existențialist, la fel ca Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche sau Jean-Paul Sartre. În eseul "Existențialismul este
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
general se face o distincție clară între caricatură și ilustrație editorială dar, adesea o ilustrație la text poate avea aceeași încărcătură satirică ca și o caricatură de sine stătătoare. Caricatura se distinge și ea prin câteva specii distincte: caricatura de satiră, de gag (cu text sau fără), caricatura portretistică, caricatura de metaforă sau simbol (prin excelența fără cuvinte), banda desenată sau comixul, rareori colajul. Pe lângă aceste forme mai întâlnim caricatura de „șevalet”, cu o lucrătură mai laborioasă destinată sălilor de expoziție
Caricatură () [Corola-website/Science/299381_a_300710]
-
lucru conferindu-i o largă popularitate. Termenul de caricatură, în conotația pe care i-o acordam noi astăzi, devine uzitat pe când Cruikshank avea 50 de ani și poate datorită acestui fapt, el este considerat a fi veriga de legătura între satira clasică și caricatura modernă. În schimb, pe continent, spiritul satiric al caricaturii a apărut mai târziu și doar influențat de larga circulație datorită evoluției tehnologiei de tipar cât și de priza la public al deja faimoșilor caricaturiști menționați. În Germania
Caricatură () [Corola-website/Science/299381_a_300710]
-
Spania, despotica monarhie se va mai domoli pe la sfârșitul secolului XVIII, moment în care Goya publică faimoasele sale Caprichos (1799). Forța desenelor lui Goya, de un sarcasm dramatic, diseca fără menajamente trăsăturile umane negative, generând astfel o nouă dimensiune a satirei în forma artei ca protest. Caricatura pătrunde în Rusia în primii ani ai secolului XIX, reprezentată de opera satirică a lui Aleksander Orlowski, un polonez refugiat în St. Petesburg ce a fost prigonit din Polonia sa natală de către regimul prusac
Caricatură () [Corola-website/Science/299381_a_300710]