4,282 matches
-
de pași, o mulțime de glasuri, apoi sutele de zgomote seci și impersonale ale unei chei care se răsucește și ale unei uși care se mișcă încet în balamalele ei ruginite. În picioare lângă pat, mă frecam la ochi, pândind siluetele care aveau să se decupeze în lumina de afară. A intrat un bărbat. Când l-am recunoscut pe Guicciardini, am făcut un pas spre el, gata să-i sar de gât, dar m-am oprit scurt. M-am dat chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
escortă au fost nevoiți să descalece pentru a încerca să se adăpostească. Am făcut la fel, ca și Guicciardini, pe care l-am pierdut curând din vedere. Mi se părea că aud țipete, chemări, urlete. Zăream la răstimpuri câte o siluetă fugară după care încercam să mă iau, dar care, de fiecare dată, se topea în ceață. Curând, calul mi-a scăpat. Alergând pe orbecăite, m-am lovit de un copac, de care m-am agățat, ghemuit și dârdâind de frig
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în rândurile Cetelor Negre, dar el, de meserie gravor de medalii, nu făcuse nicicând parte din vreo oaste. Se dusese să se războiască, povestea el, împreună cu doi prieteni, spre poarte Trittona. Era ceață deasă, declară el, dar am putut desluși silueta conetabilului călare. Am tras un foc de archebuză. Câteva clipe mai târziu, ceața s-a risipit în locul acela și l-am văzut pe Bourbon lungit pe jos, în mod vizibil mort. Când l-am auzit, m-am mulțumit să dau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
strigătele și trosnetul focului ce devasta satul pierdut printre pădurile din Gallia Narbonensis. Rotocoale de fum negru se ridicau spre cer, împinse de un vânt prevestitor de rele. Prin perdeaua aceea deasă care acoperea totul, se contură tot mai clar silueta unui soldat roman. Era scund și îndesat, înspăimântător cu darda ce-i străpungea ochiul, o suliță înfiptă în umăr și alta în coapsă. El însă continua să înainteze încet, cu pași greoi, cu buzele crispate de durere și efort, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
chemare îndepărtată, pe care o recunoscu: a cocoșilor sălbatici. În jur domnea o liniște adâncă. Se gândi la Velunda. Îi despărțeau timpul și depărtarea, îi uneau nostalgia și dorința. Deodată, în fundul peșterii, calul începu să lovească nerăbdător pământul cu copitele. Silueta lui Lurr, ghemuit în prag, se profila întunecată pe zăpada ce sclipea în soarele dimineții. Rădăcinile copacilor căzuți desenau pe cer o lume răsturnată. Valerius se ridică. Răsuflarea i se prefăcea în abur în aerul dimineții de decembrie, în timp ce își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că participase la uciderea guvernatorului Germaniei Inferior, dar reușise să-și dovedească nevinovăția și se întorsese la ai lui. Deodată, Tarosh dădu drumul lăncii și îl apucă pe Valerius de braț. Îl examină lung, din cap până-n picioare. Îi observă silueta zveltă sub veșmântul scurt de blană, umerii lați, puternici. Îi privi atent chipul. Când întâlni privirea lui Valerius, zâmbetul îi dispăru. — Ești un om care se teme, zise încruntat. — Eu sunt medic, ți-am mai spus... Sunt un om care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
acoperi gura. Dacă nu taci, ești mort. Am un pumnal. Valerius îi simți vârful împungându-i gâtul. — Fă cum îți spun. Cu o smucitură, omul din spatele său îl făcu să se ridice. Lui Valerius i se păru că zărește o siluetă zveltă dispărând în întuneric, în fundul grajdului. Ajunse afară, în lumina lunii, strângându-și traista la piept, cu pumnalul atingându-i șoldul și prins de după umeri de agresor, care-i îndruma pașii. Nimeni n-ar fi băgat de seamă ceva neobișnuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Ține-ți gura. Valerius își așeză mai bine brațul gladiatorului pe umăr și-l strânse cu putere. Drumul mergea acum pe malul lacului, cenușiu sub zăpada care cădea. Toate culorile din jur erau stinse, iar pământul se confunda cu cerul. Silueta întunecată a lui Lurr apărea și dispărea după trunchiurile pinilor de pe partea dreaptă a drumului și în vegetația de pe malul lacului, în stânga. Cei doi cai erau priponiți sub un mic acoperiș, lângă o îngrăditură. Al lui Valerius, un cal iberic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
când simțeam că m-am cufundat undeva, din ce în ce mai jos... Tocmai când mi se părea că m-am distrus pe mine însumi, am văzut în spatele dușmanilor împotriva cărora luptam cu furia unui uragan... așa, deodată, am văzut înaintând spre mine o siluetă sinistră... Un om. Purta o toga praetexta și niște păsări ciudate se roteau deasupra capului său. Nu puteam să-i văd chipul, căci era ascuns de mantie. Când a ajuns în fața mea, și l-a descoperit: era un chip cinic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
gol, uns cu ulei. Antonius simțea frigul arzându-i pielea, simțea piatra înghețată sub picioarele goale. Într-o mână ținea daga, iar în cealaltă - scutul. În liniștea templului se auzeau timpanul și răsuflarea grea venind de nu se știe unde. Siluetele albe, mascate, nemișcate ce stăteau aliniate de-a lungul pereților păreau niște entități supranaturale. Pentru a-și liniști bătăile inimii, încercă să se concentreze asupra marelui ochi albastru, cu o privire teribilă, pictat pe peretele din fața lui. În lumina tremurătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se ivi, puțin câte puțin, luminat de torțe, altarul în formă de bazin. Antonius se întoarse și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la fel, cu chipurile acoperite de măști identice, strălucind sinistru în penumbră. Măști de corb și de leu. Fantele din dreptul ochilor lor lăsau să se vadă doar niște priviri indescifrabile. Simți bătăile puternice ale unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se apropie din spate. Un bărbat. Chipul îi era acoperit de o mască neagră. Mantia în care era înfășurat din cap până în picioare era tot neagră, brodată cu alb. În aceeași clipă, în fața lui se ridicară din altar trei umbre. Siluetele a trei bărbați să zăreau, întunecate, în lumina slabă a torțelor. Chipurile lor erau acoperite de măști. În clipa următoare, Antonius își dădu seama că erau înarmați. Se puse imediat în gardă, în timp ce sunetul timpanului devenea tot mai puternic. Antonius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dar poate că era doar croncănitul stolului de corbi care trecură prin fața lui, atingându-l cu apripile lor negre. — Iată-mă. Sunt eu, Velunda. Lângă un frasin cu trunchiul scorburos, se vedea în penumbră strălucirea unei mantii ce învăluia o siluetă înaltă, fragilă. Torentul izvora de la rădăcina frasinului, forma o baltă, apoi își continua drumul prin zăpadă, îngust ca și cum malurile lui n-ar fi fost niciodată îndepărtate unul de altul. Abia în clipa aceea Vitellius își dădu seama că ieșise din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
corbii înțelepți ce au în grijă ciclul lunar începuseră, potrivit credinței populare, să micșoreze discul luminos, lovindu-i marginile cu ciocul, un om ieși pe furiș din satul batavilor. Câteva ceasuri mai târziu se afla într-o tavernă, în fața unei siluete masive înfășurate într-o mantie. În localul luminat de strălucirea câtorva lămpi și de focul din cămin nu mai era decât hangiul. — A avut loc o adunare, la două nopți după ritul funerar în cinstea preotesei, spunea bărbatul în timp ce hangiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ducându-și mâna la piept. Sufletul nu moare dacă ne îndeplinim datoriile, dacă luptăm împotriva Răului. Așa dobândim viața veșnică. — Viața veșnică... Valerius privi în jur. De partea cealaltă a pârâului pe malul căruia înfloriseră narcisele și margaretele văzu o siluetă albă alunecând printre stejari. Strălucirea luminii în părul blond... O mână ridicată ușor, un semn... Era Velunda. — Ce s-a întâmplat? Antonius se uită la Valerius, care contempla malurile înflorite ale pârâului. Fratele său clătină din cap, fără să răspundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Întoarce-te“, o rugă. „Știu că ai să te întorci.“ Simțea căldura părului și a trupului ei, căci Velunda stătuse lângă el. În lumina ce pătrundea prin ferestruica de sus, de lângă tavanul celulei, zări pe perete câteva desene grosolane reprezentând siluete feminine și inscripția morituri te salutant, zgâriată pe piatră nu se știe cu ce instrument, pentru că toți intrau dezbrăcați în celulă. Închise ochii. Dacă Manteus credea că o să-l înduplece lăsându-l să sufere de foame, se înșela. Valerius știa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nou se ridică. Își dădea seama că înăuntrul lui se petrecea ceva: dispărea acea rezistență care până atunci îl împiedicase să țină o armă în mână și să lupte. Fiecare mișcare de atac sau de apărare era firească. Cele patru siluete care se învârteau în jurul lui într-un dans mortal nu-l mai speriau. Când primi o lovitură de trident în umăr, nu ținu seama de durere și continuă să-și urmărească adversarii. — Și totuși... zise într-o seară Valerius. Stătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
a trebuit să construiți cu mâinile voastre două arene în care au loc rușinoasele munera ale lui Vitellius? Tăcu. Nimeni nu observase că se lăsase noaptea. Servitorii care trebuiau să aprindă torțele stăteau nemișcați, privindu-l pe Antonius, a cărui siluetă părea gigantică în întuneric. Legatul mergea înainte și înapoi, de la masa comandanților la grupul soldaților. Pașii lui răsunau ciudat, cu un ritm constant, ce părea să cheme din adâncurile pământului sau din cer spiritele războinicilor ce muriseră la Bedriacum cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mână. O luă la fugă, încercând să-l ajungă din urmă pe Vitellius, dar mulți i-o luară înainte, tăindu-i calea. Toți voiau să-l prindă pe împăratul înlăturat de la putere, care dusese poporul la ruină. Se strânseră în jurul siluetei înalte, sinistre, și-i smulseră mantia neagră. Îi recunoscură imediat chipul, pentru că îl văzuseră de nenumărate ori, nu doar la Ludi, ci și la adunări, pe străzi, la ceremoniile publice, căci Vitellius voise să-l imite pe marele Augustus, potrivit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce credeau în pax romana, cei ajunși în mizerie din cauza războiului civil, cei ce luptaseră și își dăduseră viața pentru idealurile vechilor tradiții. Privi în jur. Oamenii tăceau. Le văzu chipurile crispate, luminate de torțe. Printre soldații călare, ale căror siluete se decupau pe cerul înnorat, îl recunoscu pe Antonius și i se păru că simte focul privirii sale ațintite asupra lui. Își dădu repede seama că fratele său era rănit. Strânse sabia cu mai multă putere. Mulțimea aștepta într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ganja - creștea sălbatică pe toată coasta dealului. Dar oare lua și opium? Și cine mai știe ce? Spionul rămase pe gânduri până târziu în noapte. 11 Departe, pe o coastă a dealului, umbla femeia responsabilă cu hrana lui Sampath, o siluetă micuță la marginea pădurii de cercetare a universității, care dispărea și reapărea printre copaci, ieșind la iveală în locul unde pădurea și câmpul de învecinau, parcă să verfice starea capcanelor din bețe pe care le pusese pentru fazani și alte păsări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
-l pe medic așezat liniștit pe verandă, încercă să-i arunce ziarul direct la picioare. Se lansă ca o rachetă, despicând aerul și aterizând cu o bufnitură în tava de ceai. — Serios, ești prea plin de zel, strigă medicul după silueta care se îndepărta pedalând rapid și se așeză trist să citească știrile zilei în lipsa ceștii sale reconfortante de Darjeeling. — Rama Rama Rama Rama Rama, murmură el citind despre abuzurile maimuțelor, frecându-și picioarele unul de celălalt pentru a se încuraja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
habar n-avea ce urma să i se-ntâmple. Mănăstiri de beton! Bleah! Un adevărat ermit trăia în copac sau pe o piatră, într-o peșteră sau o văgăună. Își privi imaginea reflectată de soare în iarba de dedesubt: propria siluetă în ansamblul alcătuit din patul de sfoară și umbrela zdrențăroasă, distrusă de maimuțe, și umbrele maimuțelor grupate în jurul lui, cu cozile lor lungi atârnând. De data asta pașnice, cu burțile pline și tăcute, erau în cea mai bună dispoziție a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
și perspectivele cu clădiri îmbrăcate în gresie. Acum străduțele erau pustii, legea nu mai exista Am trecut pe lângă saltele sfâșiate care își rânjeau buretele ieșit din măruntaiele de pânză și valize rupte de colții câinilor, zvârlite pe lângă rigole, am văzut siluetele întunecate din spatele ferestrelor, ale celor refuzați de societate și pene de găină - era țara iară bani, fără apă caldă și lifturi. Și dintr-o dată descoperi ruptura, evidenta lipsă de armonie și consens - cu excepția alergiei-la-bani și a mâniei apărute când orașele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
trei piese de mobilier învelite cu polietilen, diverse podoabe cu caracter religios și zorzoane cu licărirea lor palidă, deosebiți Exact licărul de care nu aveam nevoie. Am intrat într-o sufragerie la fel de întunecată ca o sală de cinema, cu o siluetă strălucitoare ce ședea în capul mesei lungi. Doamna Davis trecu iar în lumină. Era ora cinci. — Acum doi ani, a continuat actorul. Am dat o probă pentru tine. Râse scârbit Pentru o reclamă. — Dea? am făcut. Zău dacă-mi amintesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]