2,444 matches
-
exemplare ale lui Cervantes; martor și confesor tăcut al tribulațiilor lui Augusto, Orfeu, confirmându-și încărcătura simbolică de animal psihopomp, e și autorul discursului funebru în chip de epilog care încheie romanul și-i imprimă cea mai puternică marcă de transcendență, în directă legătură cu Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare, care, în mod semnificativ, a fost publicat în acealași an,1914, ca și Ceață). Tot ideea unui câine, anonim însă, ca posibil organizator al hazardului, îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pseudo-zile electrice, o prelungire mediocră a zilelor solare, care abia le mai îngăduie să viseze la libertatea foșnetelor nocturne din pădurile natale. Fie și plecând numai de la aceste considerente, analiza lui Germán Gullón, potrivit căruia rimanul Ceață este „orfan de transcendență: semnificația romanului este imanentă“, mi se pare discutabilă. Semnificația romanului nu stă în absența transcendenței, ci în privarea (voluntară adeseori) de ea sau în ignorarea ei, mutilantă, de către mai toate categoriile de actori: personajele, chiar și cele neînsuflețite, trăiesc durerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
la libertatea foșnetelor nocturne din pădurile natale. Fie și plecând numai de la aceste considerente, analiza lui Germán Gullón, potrivit căruia rimanul Ceață este „orfan de transcendență: semnificația romanului este imanentă“, mi se pare discutabilă. Semnificația romanului nu stă în absența transcendenței, ci în privarea (voluntară adeseori) de ea sau în ignorarea ei, mutilantă, de către mai toate categoriile de actori: personajele, chiar și cele neînsuflețite, trăiesc durerea unui exil sau a unei deportări, circulă sau zac inerte, cu ochii în pământ, uitând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
de pini și văzduhuri copleșitoare, pe care însă el nu le ia în seamă, strivit cum era de apăsarea unui destin ce-l anihila treptat sub povara sa. Și totuși adevăratul sens al Ceții îl reprezintă tocmai acea pulsație a transcendenței uitate sau omise, pe care numai reculegerile în deznădejdea rece din biserică (unde-l întâlnește și pe don Avito Carrascal, cel pedepsit, în Dragoste și pedagogie, pentru hybrisul său intelectualist), rugăciunile finale ale lui Augusto și meditațiile funebre ale câinelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mult sau mai puțin sesizabile, în câmpuri spirituale ascendente; în sfârșit, se manifestă și presiunea „exemplelor“ (în sensul medievalelor exempla) paralele sau a „nuvelelor intercalate“, care acționează atât în planul banalității cotidiene, cât și în cel superior, al orientării spre transcendență. Prezența, uneori până la abuz, a acestor narații imbricate era un procedeu larg folosit în proza Secolului de Aur, printre altele, la un nivel strălucit, în Don Quijote I, de unde îl împrumută și Unamuno, cu intenția de a-și lărgi orizontul narației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
s-o proclame scandalizând pe toată lumea, că, după acest suprem act creator, zeul cu pricina nu s-a mai dedicat niciodată artelor olăriei, o manieră sucită de a-l denunța pentru că, pur și simplu, n-a mai lucrat. Problema, prin transcendența ei, este prea serioasă ca să fie tratată simplu, cere ponderare, multă imparțialitate, spirit obiectiv. Este un fapt istoric că munca de modelare, din acea zi memorabilă, n-a mai fost un atribut exclusiv al creatorului pentru a reveni incipientei competențe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici, imanent. Din acest motiv, nu trebuie să amânăm bucuria de a trăi într-un dincolo imaginar. Imanența este în același timp Devenire, Viață, Natură. Unica realitate este Devenirea și aceasta este Veșnicia. Viața este o continuă preschimbare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri". Prin urmare, eliberare ultimă însemnează întoarcerea în Preludiu, în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de ființare, de orice model de "lume". Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendență, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiție, o antilume. Nelumea este sălașul geniului, pentru că el nu se află în planul eternității lumii umane, după cum afirmă Eminescu în vasta postumă Lume și Geniu (Povestea magului călător în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar fi aflat originea acestei idei mai adânc, la filozofii germani care au premers și inspirat Lebensphilosophie. Nu mai puțin stupefiantă este următoarea afirmație: atunci când Profesorul spune că misticul urmărește identificarea cu absolutul și că fundamentul atitudinii mistice este postulatul transcendenței, el reia idei formulate și reformulate continuu de Underhill. Ar fi putut spune că reia idei formulate de când lumea de către toți cei care au scris despre mistică. Lăsăm la o parte faptul că nici una dintre paginile pe care le indică
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
-le, completându-le cu aceeași dragoste și înțelegere de a le vedea mereu luminoase, luminându-l, făcându-l să vadă mai departe, mai profund, mai uman fenomenele vieții, apropiindu-l astfel mai autentic de Divinitatea dătătoare de elan, ideal, vis, transcendență, viață. Îndumnezeirea, teandrizarea, nu e un concept iscodit de misticii creștini: Dionisie Areopagitul, Nichifor Crainic, etc., e perspectiva cu acces al fiecăuia de a face din modul divin de a trăi, stilul organic purificator, ziditor, suitor prin tot ceea ce simțim
Amintiri ?ns?ngerate by CONSTANTIN N. STRACHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83873_a_85198]
-
lor pentru poezia pură, arhitectura pură, sculptura și pictura pure, fără „subiect” și fără „anecdotică”. Pentru un istoric conservator al artei, precum germanul Hans Sedlmayr, acest segregaționism purist ar fi un simptom al dezumanizării moderne, reflex al pierderii legăturilor cu transcendența. (Hans Sedlmayr, „Arta autonomă și omul autonom“, în Pierderea măsurii. Arta plastică a secolelor XIX și XX ca simptom al vremurilor, traducere de Amelia Pavel, Editura Meridiane, București, 2001, pp. 156-158). Nu avem de-a face încă, la Contimporanul, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
morale” de final: „Singurul lucru stabil și precis: că ați citit aceste rînduri și ați așteptat morala. Să vă fie de bine! Fumatul oprit. A se trage de mîner după fiecare întrebuințare”, reflex al unei lumi pe dos, vidate de transcendență (blasfemiile la adresa creștinismului, dar nu numai, sînt frecvente), suficientă sieși și propriilor metamorfoze arbitrare. La „precursorul” Urmuz, trăsăturile genurilor clasice erau conservate în forme liliputane: „romanul în patru părți” Pîlnia și Stamate păstrează, în ciuda celor numai patru pagini ale sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
versuri de poem-„jurnal” semnate de Sergiu Dan: „mai plăcut: moartea pentru rochie/decît pentru steag” (nr. 71). Make love not war! am putea spune, azi... Lumea avangardistă e răsturnată „obscen”, ca în „Răsturnica“ lui Ion Barbu. Materialismul iconoclast, refuzul transcendenței simbolice (printre efectele extreme: literalitatea pură), al tradiției „opresive” și al dictatului prejudecăților dominante, deconstruirea burlesc-sfidătoare a întregului Weltanschauung conservator sînt cîteva dintre „mizele” acestui tip de proză teribilistă sau, după caz, autentic neconformistă. Caracterul hibrid al acestor proze avangardiste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
transformat în trivializarea lui”. Sînt menționate manifestul „cuvintelor în libertate” al lui Marinetti și cel preexpresionist - „Revolution der Lyrik” (1899) - al lui Arno Holz, reclamînd „o limbă mai naturală, mai vie, aproape de cea cotidiană”. În paranteză fie spus, deplasarea dinspre transcendența limbajului liric spre contingența lui este un fenomen specific secularismului/laicismului mentalității moderne și postmoderne, iar avangardele nu au făcut decît să-i imprime vehemența/violența proprie marilor rupturi... În altă parte, autorul arată că, spre deosebire de „importanța muzicii wagneriene în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
original și originar, distrugător, dar și regenerator al vechiului limbaj și al vechilor convenții. Urmuz — virus anarhic, nihilist într-o lume burgheză anchilozată. Urmuz — alien-ul, mutantul, copilul etern, „demascatorul” esenței corupte a lumii. Urmuz-sinucisul, reprezentant ironic al liberului arbitru, al „transcendenței goale”, al schizofreniei, alienării, dezumanizării și negativității moderne, al impasului autodistructiv. Urmuz — pionierul-explorator de teritorii necunoscute ale spiritului, pînă la găurile negre ale antimateriei. În toate ipostazele, Urmuz apare sub specia absolutului — mitul romantic al geniului cunoaște astfel o metamorfoză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
În opoziție cu „creatorul clasic” care „are religia naturalului”, avangardistul pariază pe artefact, pe abstracționism și pe antimimesis. Mai degrabă conformistă este interpretarea, în spirit marxist, a operei urmuziene prin prisma teoriei alienării, ca simptom al „reificării” societății capitaliste: „Orice transcendență morală fiind abolită, această altă față a societății burgheze arătată de Urmuz seamănă cu o împărăție de obiecte agresive, de reacții mecanice, însă violente, în care deci totul, de la eros la crimă și de la negustorie la politică, este reificat (...) Ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
suntem chiar de pe acum în măsură să dăm un răspuns cert. Natura este prin esență o natură sensibilă, deoarece raportarea la obiect, adică în ultimă instanță ek-staza ființei în care se fondează orice natură și raportarea însăși, se auto-afectează în transcendența sa însăși, așa încât viziunea, de pildă, este o viziune sensibilă. Iată de ce Kant, căutând condițiile oricărei experiențe posibile, adică, pentru el, ale oricărei lumi posibile, și-a început investigația printr-o Estetică transcendentală prin analiza sensibilității. Fără îndoială, această analiză
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vine, încotro se îndreaptă, nici de ce. În exterioritatea sa radicală față de viață, față de viața care se simte și se încearcă pe sine și extrage din sine, în ceea ce încearcă, legea acțiunii sale și a dezvoltării sale, tehnica a devenit o transcendență absolută, fără rațiune și fără lumină, fără chip și fără privire, o "transcendență întunecată". Presupunând că, în interiorul acestei dezvoltări monstruoase a tehnicii moderne, apariția unui procedeu nou fisiunea atomului, o manipulare genetică etc. ar face să se ivească o problemă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
viața care se simte și se încearcă pe sine și extrage din sine, în ceea ce încearcă, legea acțiunii sale și a dezvoltării sale, tehnica a devenit o transcendență absolută, fără rațiune și fără lumină, fără chip și fără privire, o "transcendență întunecată". Presupunând că, în interiorul acestei dezvoltări monstruoase a tehnicii moderne, apariția unui procedeu nou fisiunea atomului, o manipulare genetică etc. ar face să se ivească o problemă în conștiința unui savant, această problemă va fi măturată ca fiind anacronică deoarece
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în general își află obiectele, ea nu se înfățișează niciodată ca unul dintre acestea. Imanența radicală a vieții și a tot ceea ce-i aparține, a modalităților vii ale activității științifice mai cu seamă, care nu apar niciodată în orizontul nici unei transcendențe și nu compun niciodată nici o obiectivitate, este cea care le sustrage reflecției științifice atunci când nu le sustrage reflecției filozofiei înseși. În calitate de modalități vii ale subiectivității absolute, prestațiile științifice nu îi aparțin doar ca unele dintre determinările sale, cu titlu de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vieții și a culturii cedează locul unei dezvoltări tehnice autonome și care tinde să controleze procesul de producție în ansamblul său, ordonându-l și organizându-l după bunul său plac. În așa fel încât 3) individul este confruntat cu o transcendență din ce în ce mai opacă și ininteligibilă. Pe de-o parte, ansamblul medierilor prin care se înfăptuiește procesul material de producție potrivit modalităților prefigurate ale diviziunii muncii i se impune acesteia ca o totalitate imensă aflată în fața sa și în sânul căreia trebuie
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
altuia când, cu prilejul întâlnirilor întâmplătoare, se recunosc ca purtând același semn. Și-ar dori să transmită această cultură, să permită fiecăruia să devină ceea ce este, să se sustragă neajunsului de neîndurat al universului tehnico-mediatic, drogurilor sale, excrescenței sale monstruoase, transcendenței sale anonime, însă acesta i-a redus la tăcere odată pentru totdeauna. Mai poate oare fi salvată lumea de unii dintre ei? CUPRINS Ce nu s-a mai văzut vreodată I. Cultură și barbarie II. Știința judecată după criteriul artei
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
comoara ascunsă pe care toți adepții meditației avansate o caută în interiorul lor. În momentul în care o găsesc, spiritul obișnuit se transformă și fuzionează cu aceasta într-o reacție spontană tradusă în fel și chip în alte limbi prin „luminare”, „transcendență” sau „eliberare”. În limba chineză, se numește wu-dao - „a realiza Calea” - și poate surveni în orice moment și în orice loc, nu doar în timpul meditației. Există istorisiri ale adepților care prima dată au văzut Calea într-o scânteiere a înțelegerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2250_a_3575]
-
incapabilă se creeze un echilibru al contrariilor, solidarizări, răspunderi. O identitate În criză este o identitate al cărei sistem de valori se fragilizează, e alterat, bulversat, răsturnat chiar. Coeziunea și coerența reperelor care Îi dădeau individului sentimentul de unitate (cu transcendența, cu natura, cu trecutul, cu ceilalți și nu mai puțin cu sine Însuși) s-au fisurat până la a se spulbera. Cer gol, haos și, În cele din urmă, vid. Cauza de fond a dispersiei și aneantizării eului, care Îi spulberă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de sine: e askezis-ul Cinicilor și al Stoicilor. Să notăm că dandysmul, prin gratuitatea sa, prin libera situare a valorilor și a obligațiilor, se Înrudește cu alegerea unei Morale. Se pare că, pe acest plan, Baudelaire și-a satisfăcut acea transcendență pe care o descoperise În sine de la bun Început. Dar e o satisfacție trucată. Dandysmul nu-i decât imaginea ștearsă a alegerii absolute de Valori necondiționate. De fapt, el se menține În limitele Binelui tradițional. E gratuit, fără Îndoială, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]