KorAP: Find »[drukola/base=uliță & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...78 79 80 ...231 >

5,770 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

boierit, domnule judecător, statul mi-a dat pământ și dumneavoastră tabacheră de argint. Râserăm. Oamenii treceau prin fața porții și salutau plecându-și capul sau scoțându-și pălăriile; răspundeam cu mare mulțumire, iar Lung era fericit. Când am plecat am străbătut ulițele singur, apoi marginea păduricii și a iazului, până puțin înainte de lăsarea serii, când cerdacul casei învățătorului se lumină de cele două becuri cu abajururi de tablă, vopsite deasupra în albastru, atârnând de fire lungi, împletite până puțin deasupra capetelor lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Aș fi vrut să-i vorbesc, mi-era teamă, nu mă văzuse, s-ar fi speriat, și-apoi, ce căutam eu acolo? 13. Peste o săptămână, Lung se plimbă - pentru importanța ce vroia să și-o dea - cu șareta pe ulițele comunei și pe șoseaua lucind în soare, încă nu era praf, pământul întărit, rămas din iarnă la muchia primăverii. I se spunea, cu ușor respect, „omul primăriei”, ceea ce-l ridica în ochii celor din comună, ducea pe primar și secretarul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
spre antreu, însă apăsarea mâinii i-o simții încă multă vreme după miezul nopții, când mă culcai, ca mângâiere a vechii case. Și Lung povestea, povestea... A doua zi mă sculai prea dimineață și însoțit de Lung străbătui cele câteva uliți în amintirea preumblărilor trecute. Oamenii, câți îi văzui, erau necunoscuți și în fața porților rămaseră numai femei. Bineînțeles că Lung le va explica, sau le va aminti, că bărbatul, încă drept de statură necunoscut acum, cu care se plimbase, prietenește pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
în amintirea preumblărilor trecute. Oamenii, câți îi văzui, erau necunoscuți și în fața porților rămaseră numai femei. Bineînțeles că Lung le va explica, sau le va aminti, că bărbatul, încă drept de statură necunoscut acum, cu care se plimbase, prietenește pe uliți, este fostul judecător din comună, plecat în 1946 când cu desființarea judecătoriei, că el l-a condus la gară, că de atunci e judecător la oraș, că a venit la înmormântarea învățătorului care l-a găzduit în tinerețe și în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
căci a trecut timpul peste noi. Mama a albit de tot; se vaită de oase, de bătrânețe, vederea i-a scăzut. La televizor, privește totuși cu oboseală; uneori nu poate. Și iarna, cum e acum, ninge și îngroapă, știi bine, ulițele în zăpezi. Atunci totul e izolat, părăsit, aruncat la marginea lumii. Tu ai ajuns la oraș; s-a desființat judecătoria, dar oricum ajungeai într-o zi. Destinul tău. Eu am rămas aici. Tata s-a dus. Sora a plecat, Ana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

Acolo se opriră o clipă urmându-și vorba începută încă de la birou, pe când nevestica secretarului se retrăgea roșă și grăbită de la geam. Costică se plecă și ridică de jos o piatră: un biet câne ogârjit, alb, coastele ieșite, intrase pe uliță, cu coada dintre picioare, și mușluia pe sub garduri. Era așa de umilit și așa de amărât - și vântul de-ar fi bătut, l-ar fi dat jos. Cânii mahalalei îl simțiră și dădură năvală în uliță, care strecurându-se pe sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
coastele ieșite, intrase pe uliță, cu coada dintre picioare, și mușluia pe sub garduri. Era așa de umilit și așa de amărât - și vântul de-ar fi bătut, l-ar fi dat jos. Cânii mahalalei îl simțiră și dădură năvală în uliță, care strecurându-se pe sub porți, care sărind peste garduri. Erau de toate neamurile și de toate mărimile: creți și lânoși; zbârliți, cu păr aspru în jurul botului; bocși grași cu nasurile turtite; copoi sprinteni; dulăicu hămăituri răgușite - și toți dădură năvală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
împresurară cu întrebări felurite, iar cucoana Caliopi din poartă lăsă să-i scape un țipăt ascuțit: —Haah! l-a mușcat cânele!... Din balcon, cucoana Adela începu a striga cu nasul spre cer: —Vasile! Vasile! ieși afară! un câne turbat pe uliță! A mușcat pe Osman! Și cuconu Vasile dădu buzna afară spăriat, privi o clipă cu ochi uimiți furtuna din stradă, oamenii și femeile care ieșeau de pretutindeni întrebându-se, repezindu-se, izbindu-se - se întoarse, năvăli iar în casă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
străzii, învârtind arme ucigașe. Cuconul Vasile se opri o țâră, ridică pușca, ochi și, o dată cu bubuitura asurzitoare, un fum des învălui grămada. Cânele o porni în fugă spăriată și urmăritorii se răsfirară răcnind și chiuind. Din strada Prefecturii cotiră în ulița Ștefan cel Mare. Acolo oamenii, înspăimântați de atâta larmă, săriseră în păr și se băteau cap în cap. Ce-i, frate, ce s-a întâmplat? Domnule! strigă polițaiul bălăbănindu-și pușca: e turbat! — Cine-i turbat? După el, domnule, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
băiet! — Pe cine l-a mușcat? — Un băiet al lui Horga, de zece ani... Ce spune? Ce zice că a mușcat? Pe cine? Nu știu!... aud că a mușcat zece copii... Și goană, și țipete, și fluierături - și iată că ulița deșteptată în capătul celălalt se ridică în picioare ca un singur om și oprește fuga urmăritului cu o grindină repede de pietre. Cânele se întoarce, dar de dincoace dușmanii s-au întețit și printre răcnete răzbate o vorbă spăimântată: „Turbat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a dat întâi? Cine l-a sfârșit? Fiecare a dat lovitura cea din urmă. Cucoanele așteaptă neliniștite. Ce-a fost? Cum a fost? Costică nu-i mușcat, nu-i mușcat nici Osman, dar putea să se întâmple mare comèdie. Praful uliții, ca niciodată, se ridică des și scânteiază ca o pulbere de aur în luminile asfințitului, peste casele curate și peste livezile verzi. Și deodată o cucoană își aduce aminte că mâncara se răcește - și toți își aduc aminte că n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în această povestire: „Natura ia parte la zbuciumul interior al personajului. Cerul e plumburiu și ploaia se cerne mărunt, formând noroaie și băltoace“. Haia Sanistc "Haia Sanis" Itc "I" În mahalalele de la miazăzi locuiesc ovreii, grămădiți în căsuțe leproase, pe uliți întortochiate și înguste. Partea aceasta cuprinde mai puțin de un sfert de târg; dar în ea sălășluiesc cu mult mai multe suflete decât în celelalte trei sferturi, ale creștinilor, unde înverzesc copaci și crește liniștea cu cât grădinile se măresc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sferturi, ale creștinilor, unde înverzesc copaci și crește liniștea cu cât grădinile se măresc. În desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie s-au pripășit câțiva români, funcționari mici, odagii, și puțini nemți; un cârnățar, câțiva dubălari. Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
unde înverzesc copaci și crește liniștea cu cât grădinile se măresc. În desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie s-au pripășit câțiva români, funcționari mici, odagii, și puțini nemți; un cârnățar, câțiva dubălari. Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și crește liniștea cu cât grădinile se măresc. În desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie s-au pripășit câțiva români, funcționari mici, odagii, și puțini nemți; un cârnățar, câțiva dubălari. Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu cât grădinile se măresc. În desimea aceasta a lui Israel, doar în Broscărie s-au pripășit câțiva români, funcționari mici, odagii, și puțini nemți; un cârnățar, câțiva dubălari. Încolo, pe ulița mică, pe ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori două trepte ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ulița jidovimii, pe ulița școalelor, pe ulița strâmbă - se înmulțește, crește și furnică în lumina soarelui un popor sărac, care-și duce încovoiat năcazurile, își vorbește netulburat jargonul și se închină Dumnezeului său. Sunt acolo căsuțe vechi și joase: din uliță trebuie să cobori două trepte ca să dai într-un miros greu de îngrămădire și să te lovești cu capul de tavan. Ferestrele abia se ridică de-o palmă deasupra noroiului din drum. Dintr-o locuință ies dimineața și două familii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
după pâne, femeile ofilite încep a se purta de colo-colo cu sugacii în brațe, pe când copii nenumărați cu ochi frumoși și cu părul creț, cu obrazul plin de murdării, îmbrăcați în zdrențe, își pornesc traiul pe insulele mai uscate ale uliții. De-acolo pornesc cotiugarii cu straiele ninse de făină, cu lemnăria hodorogită pe cele patru roate. Și triștii cai schilozi abia înaintează în hamurile rupte și înodate cu capete de frânghie, se poticnesc, se opresc din când în când cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
umbriți de trudă înainte-le. Stăpânii grăiesc repede, se întreabă, se ceartă, apoi biciul cade, și cotiuga se urnește, clămpănind din încheieturi. De-acolo și niște omuleți mărunți și unsuroși pornesc, ducând cu greu tinichelele cu gaz. Intră gârbovi în ulițele mai deschise, privesc în pământ și înaintează încet cu un strigăt prelung și tremurător, care găsește răsunet în toți ștrengarii mahalalelor: gaz-gaz! De-acolo pornesc iute calfele spre meșterii din alte părți mai bogate ale târgului; subțiri, palizi, flăcăuașii aceștia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dezbat crâncen prețurile, din cinci în cinci bani, cu supărări, cu jurăminte, cu ochii bulbucați, cu gurile care nu-și mai contenesc melițatul. Acolo, în sfârșit, în jurul sinagogilor, cresc și pier acele vlăstare ale neamului care niciodată nu ies în ulițile largi: ologii și rătăciții la minte, cu fețele pururea triste, ori pururea neclintite și zâmbitoare. În furnicarea zilnică, în zarva obișnuită, răzbat corurile monotone ale școlarilor, care silabisesc litera legii după glasul dascălului. Din când în când un ceauș trece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
când dorurile încep a crește și dragostile a tremura și-n sufletele celor mai umiliți... Acuma Haia era o fată năltuță-n boi; și-n plimbările de vineri seara, cu celelalte fete, se avântase chiar până la grădina publică și până la ulițile românești, unde era liniște, răcoare și livezile risipeau adieri parfumate. La vârsta ei găsea puțină plăcere numai în aceste clipe de răgaz; iar în ceasurile când sta acasă lucrând la o cusătură ori la un călțun, icoanele văzute i se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai scutite de griji. Astfel intrau în sufletul ei mai multe năcazuri decât bucurii; și astfel trăia în mijlocul neamului ei. Bătea drumul părinților, până la școală, până la feredeu; până la săracele croitorii și magazii din apropiere; trecea printre pruncii nenumărați care umpleau ulițile; ieșea și intra între femeile care se purtau domol de colo-colo, vorbeau moale și trăgănat, se certau ori se tânguiau fără întrerupere. Plângea pentru o rochie, pentru o bluză, pentru o păreche de botine, se certa cu maică-sa Rifca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
avea o strângere de inimă. IItc " II" Într-o vreme, primăvara, Haia a prins a umbla prin casa părinților ei cu o deosebită bucurie. În fiecare ceas își lua din ocnița mare a sobei călțunul început și da fuga în uliță. Rifca, maică-sa, își ridica ochii negri, fără să-și clintească trupul gras din locul ei, din cerdacul dărăpănat. Întreba cu voce ascuțită: —Haie, unde te duci, Haie? — Mă duc până la Tudorița! striga repede fata și apuca la vale, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
acu nu l-ai văzut niciodată? — Nu, nu-l cunosc... Cum îl chiamă? —Ștefan Bucșan... —Aista-i Ștefan Bucșan, băietul lui Vartolomei? Eu l-am cunoscut, când învăța la școală... Băieții noștri se temeau tare de el... îi alunga până-n ulița noastră... Pe urmă s-a dus de pe-aici... Acu nu-l mai cunoșteam... El e?... Da, el e... răspunse râzând Tudorița. Și așezându-se alăturea, pe divan, deodată își schimbă glasul și începu să-i spuie o taină mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și iarăși începu să se gândească, alegând în neștire lângă maică-sa fulgii ușori, ca de zăpadă. A doua zi o neliniște ciudată o cerca din vreme în vreme. N-avea astâmpăr. Lăsa lucrul și cădea pe gânduri, ieșea în uliță și privea la deal și la vale, pe urmă intra în casă și iar se suia pe divan. —Ce ai tu, Haie? întrebă maică-sa. Ce te frămânțiașa? — N-am nimic... răspunse fata întunecată. Pe după toacă, se cercetă înaintea oglinzii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]