3,745 matches
-
rămâne decât să-și zgândărească, și de data aceasta, rănile, încercând o schimbare de sens. „Scepticismul are o proastă reputație”, spune într-un loc. Și continuă: „Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector” din ființa lui „pe care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-se cu luciditate, vede din nou contrastele, de data aceasta la nivelul consecințelor: „Aceste explozii, sau mai curând umori explozive, mă stimulează pe moment, dar apoi mă vlăguiesc. Căci n-au ieșit dintr-o vigoare reală, ci dintr-o falsă vitalitate. A nu se confunda energia cu febra” (I, 128). Oricum, așa cum spune într-un loc, preferă deopotrivă, „scandalul și decența”, având „gustul provocării și al detașării” (II, 286). Dar, în virtutea principiilor privind neabaterea de la natură, ba mai degrabă aprofundarea ei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
astfel, cu cât voiam s-o ating, cu atât mă îndepărtam de ea. Iată unde ajungi când îți faci un ideal din contrariul a ceea ce ești” (I, 73). Căci, evident, Cioran are convingerea că rădăcinile sale îi fuseseră înfipte în vitalitate, forță, energie, activism. Chiar când caută Indiferența, însă, o face de parcă totul l-ar angaja. „Am patima Indiferenței” (II, 100), spune într-un loc. Numai că țelul rămâne neatins, iar Indiferența, o utopie. Vede în Indiferență înțelepciunea ultimă, dar, cum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 327) din moment ce este marele atribut al înțelepților. Cât despre opțiunea pentru anonimat, ea se naște din prezența morții, care relativizează totul. Dincolo de această confruntare frenetică în vederea atingerii indiferenței (întemeiată, cum am văzut, pe un paradox: drumul către ea instituie vitalitatea), o altă indiferență face obiectul explorărilor cioraniene. E vorba despre indiferența față de tot ceea ce consacră în istorie, în imediat. Citează la un moment dat dintr-o scrisoare a lui Tocqueville: „Aș vrea să am virtutea de a fi indiferent față de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă este mormântul meu. De ani de zile mă paralizează, mă împiedică să-mi pun în valoare instinctele rele, «talentele». / Mă aruncă într-un echilibru păgubos” (III, 204). Or, sunt momente în care Cioran, care și-a extirpat pasiunea și vitalitatea, speră, totuși, într-o vindecare, într-o întoarcere la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atunci a fost el însuși. Privește, oricum, spre vârsta aceea ca spre una a dezechilibrului: „Mă gândesc la anii 1933Ă34Ă35, la nebunia ce mă cuprinsese, la ambițiile nemăsurate, la delirul «politic», la năzuințele mele de-a dreptul demente, Ă ce vitalitate în dezechilibru! Nebunia mea era neobosită. Acum, a obosit. La drept vorbind, nebunia mi-a trecut, nu-mi rămâne decât zațul fostelor nebunii” (II, 149). Cu aceeași atitudine, de negare a nebuniei din tinerețe, Cioran spune cu altă ocazie: „Azi-dimineață
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ai un suflet elegiac, e cu neputință să trăiești în Istorie și să faci impresie bună. Cum să te desfășori în ea, când știi, când simți că fiecare zi care trece te îndepărtează și mai mult de Paradis?” (I, 167). Vitalitatea și frenezia tinereții, substituite în timp de reversul lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pline și al ființei: „Mă gândesc la «greșelile»” mele din trecut și nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare Ă ceea ce nu vreau cu nici un chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu de atunci” (I, 231). Iată nihilismul pus în slujba unei viziuni constructive. Dar întrebarea rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
poet: "Sufletul meu este plin de zăpadă/ Toată noaptea am visat că a nins..."". Sau: "Mircea Dinescu își umple poezia cu îngeri ascunși în noroaie. Împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurată de pudoare". Sau: "Tudor George este foarte preocupat de arta lui, de aceea și-o tot definește în câteva rânduri. Nu fără melancolie, ne convinge că părul și barba i-au încărunțit, dar atâta vreme cât simte "plutind prin ochiul meu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
gândurile mor/ se-ndoaie aici ca bolta albastrului de sus/ și bate un gând clorotic și gândurile dor/ și pajiștile vremii ce par a fi și nu-s"/. O sete de luciditate, o stare gravă de poezie, o explozie de vitalitate, o bărbăție a minții străbat universul poeziei lui Labiș, cuprins într-un timp concret cu sunet metalic, desfășurat ritualic ca în marile epopei: "Nou gătiți, cu inimi treze/ și cu plete-n vânt jilave/ vom dansa pe metereze/ cum Spartanii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pururi vatra", Albatros, 1974. De la "Cântecele de pierzanie" la "Steaguri" (1951) poetul aduce ecouri multiplicate pe fondul tradiției ardelene. Cu "Mărul de lângă drum" (1954) și cu următoarele volume până la "Cântecele inimii" (1960) se manifestă ca un poet prodigios, de o vitalitate și un orgoliu singular, sau își confundă destinul cu al mulțimii. Este perioada sentințelor, a exclamațiilor retorice, a marilor interogații, fără să însemne întotdeauna falsă poezie. Mihai Beniuc va rămâne în istoria noastră literară din această perioadă prin gestul liric
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ascute gheara/ deși acații ceții spre mine își reped/ săgețile vestirii, sunt tânăr. Bună seara". Mircea Dinescu își umple poezia cu îngeri ascunși în noroaie. Împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurată de pudoare. "Elegiile de când eram mai tânăr" prezintă lumea ca un spectacol în care unii înalță piramide, iar alții se visează prinți sau cerșetori. Este un volum luminos, cu un aer de puritate, în care plutesc petalele roz ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ascute gheara/ deși acații ceții spre mine își reped/ săgețile vestiri, sunt tânăr. Bună seara". Mircea Dinescu își umple poezia cu îngeri ascunși în noroaie, împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurate de pudoare. "Elegiile de când eram mai tânăr (1973) prezintă lumea ca un spectacol în care unii înalță piramide, iar alții se visează prinți sau cerșetori. Este un volum luminos, învăluit într-un aer de puritate în care plutesc petalele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cer/ Să-ți cer luminile ființii"(" Început de iubire"). În concluzie, ceea ce dă coerență volumelor este aspirația spre un ideal, de la material la imaterial, într-o asociație de imagini reale și imposibile, amândouă alimentate de o tensiune lirică, de o vitalitate primară. Ioan Alexandru creează viziuni, nu peisaje. Natura devine personaj sau se extinde cosmic, ca la poeții expresioniști. Poezia lui Ioan Alexandru este o luptă permanentă în perspectiva evoluției, a fertilizării, a desfacerii spre identitatea transcendentală. Se resimte spațiul blagian
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
avut intuiția genială, e o practică a "dublului", nu doar existențial, ci și practică a "dublurilor" demultiplicate între un regizor și un autor, între un regizor și actor...reușitele aici nu sunt decât "împărtășite", consecința unor alianțe ce le asigură vitalitatea. Actorul "emblematic" e actorul "ascuns" al unui regizor, Cieślak pentru Grotowski, Scofield pentru Brook, Edith Clever pentru Stein.. Actorul acesta conduce el însuși regizorul către zone care, altfel, nu i-ar fi fost accesibile, el îi revelă teritorii inaccesibile, și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
mi-am dat seama că poate fi alăturat, fără teamă, unui grup select de regizori de clasă mondială, precum Ingmar Bergman, Giorgio Strehler, Roger Planchon și Tadashi Suzuki. Alexa Visarion este un om cald și plin de dragoste, cu o vitalitate incredibilă, molipsitoare. Despre el se poate spune că arde întotdeauna cu intensitate. Astfel este perceput de toți cei care îl cunosc, lucru evidențiat și de colegul și conaționalul său Liviu Ciulei, distinsul director artistic al Teatrului Tyrone Guthrie, din Minneapolis
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
domniei sale, când mai presus de metodă, tehnică, abc-ul necesar, ne-a molipsit cu iubirea sa pentru teatru, cu patima nesfârșită și arderea necondiționată ce-l definesc atât ca om, cât și ca regizor. Efervescența pe care ne-o injecta, vitalitatea sa, încăpățânarea și dăruirea cu care venea înspre noi...ne atrăgeau că un magnet. Când nu-ți mai vine să pleci de lângă cineva, când cauți să-i fii cât mai mult în preajmă, când îl ții după cursuri la discuții
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
ei universal și, mai ales, despre specificitatea balcanică a acestui mit primordial, felul în care se regăsește în tradiția orală a popoarelor vecine, în Bulgaria, Serbia, Grecia, Macedonia, etc.Se contura astfel o viziune complexă și amplă care,prezentată cu vitalitatea sa debordantă, m-a cucerit pentru totdeauna. Chiar și acum, în pofida anilor trecuți, după o discuție cu "Maestrul" despre acest scenariu, aș fi în stare să pun mâna pe creion și să încep să schițez siluete de biserici, evident, conștient
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
posibil să vadă, pe măsura inepuizabilei lui fecundități, inepuizabila vanitate de a mai continua (așa cum blestemă Hamlet spița omenească să nu mai aibă miri și să nu mai plodească). 6. Artistul nu și-a oprit nici o clipă căutarea, copilăria, neliniștea, vitalitatea elanului, dar printr-o decizie neraționabilă a ființei lui s-a așezat pur și simplu în afara propriei vocații, fără să știrbească integritatea ființei. Și totuși: o amintire am. Pescărușul de Cehov la teatrul dramatic din Constanța, în regia lui Alexa
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
orice tânăr dornic să se afirme. Dar și un utopic lucid, neîmpăcat cu sine și realitățile din jur, care detestă minciuna și lașitatea, fiind hotărât să nu se abată de la idealul său, să nu lase adevărul confiscat. Beneficiar al unei vitalități extraordinare, conștient că e posesorul unui har ieșit din comun, muncește în draci, până la istovire, cu dăruire, cu voluptate, cu exigență, fără concesii și compromisuri. Sunt stagiuni când regizează trei-patru spectacole. În felul acesta reușește repede să-și consolideze un
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
montarea recentă pune în evidență mai ales virtuți regizorale, apte să anunțe de pe acum în persoana tânărului Alexa Visarion, un nume de prin rang în teatrul românesc, nu se poate trece cu vederea creațiile actoricești. [...] Alexa Visarion a intuit în vitalitatea Dorinei Lazăr forța unei adevărate interprete, a unei tragediene și nu s-a înșelat deloc. [...] Corneliu Dumitraș, în Dragomir [...]personaj extrem de complex trăiește tulburătoarea stare a vinovăției [...]. Florin Zamfirescu a redat cu o cutremurătoare simplitate tragedia lui Ion Nebunul. Inocența
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
unui bâlci absurd, animat de o agitație isterică (muzică, foarte sugestivă: Ștefan Zorzor). Totul e prins de mecanica, automatismul unei repetiții fără sens: "tot așa și iar așa"; repetarea stupidă, inconștientă a unor gesturi care doar par bazate pe sănătatea, vitalitatea instinctului. Distingem aici și existențe de excepție: revoltațiioptimiști încă ori dezamăgiți. Auzim întrebări neliniștitoare cu privire la soarta omului, întrebări, rostite sau strigate, la care grosul oamenilor, prinși în "jocul vieții dansul morții", nu au când și cum, nu vor să reflecteze
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a intui firescul cerut filmării. Vasile Lazăr devine în interpretarea lui Ovidiu Iuliu Moldovan un arhetip al generației sale. Rigurosul autocontrol al actorului operează cenzorial fiecare trăire, protejând adâncul personajului de orice privire indiscretă. Alura conferită lui exprimă forță, personalitate, vitalitate, virilitate. Filmat de aproape, în prim-planuri îndrăznețe Ovidiu Iuliu se lasă iscodit de privirea contemporanilor dar niciodată descoperit pe deplin. Enigmaticul este sugerat, nu căutat. Jocul actorului luminează nesfârșitele reverberări interioare asupra evenimentelor prin care trece. Încălzirea, destinderea, zâmbetul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de actori, surprinși înr-un climat teatral foarte bine coordonat. "Apar și idei dorite dar neimpuse spectatorilor. Există o anumită potență actuală a textului prin faptul că pragmatismul ucide imaginația și cinismul, umor crud este cel care viciază un climat de vitalitate real și trimite la un anumit tip de depresie. Este o comedie dureroasă acest spectacol, are puseuri de burlesc și într-un strat profund funcționează un anumit tip de nostalgie, de tristețe care obligă la meditație". Atât Ramona Dumitrean, Matei
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
media de la noi prezintă țările din blocul răsăritean ca fiind anoste, ca și când acolo nu s-ar petrece nimic interesant. Mi-am format o părere greșită despre climatul artistic și intelectual care există în România de azi. Acum, însă sugestivitatea și vitalitatea spectacolului dumitale m-au încurajat. îți doresc noroc și sper să-ți citesc cât mai des numele.1 Mă întreb și vă întreb totodată dacă publicul nostru de teatru, învățat de mult și oarecum obișnuit cu adevărata față a lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]