21,555 matches
-
Poftim?! Nimic, continuați; fiți cu sufletul împăcat... Hm!... Sînteți obosit... Un moment, vă rog! îmi spune, schimbînd tonul. Aud în telefon o ușă închisă, iar undeva, în depărtare, o femeie întrebînd ceva. Da-da, e bine. Nu-l mai înțepați; băgați-i vitaminele în perfuzie, o aud vorbind pe femeia care mi-a telefonat. "Mi se telefonează de la spital, surîd eu. E clar! Vreo colegă de-a Liviei..." Alo! spune femeia. Mă scuzați! Voiam... să vă întreb... Știu! îi tai eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
revedere! Sărut mîinile! Imediat, aud tonul de oraș în receptor, semn că femeia a închis telefonul. Închid și eu telefonul. Mai citesc o dată biletul Cezarei, strîng din umeri ca la un lucru care nu mă privește, îl împăturesc și-l bag în buzunar. Iau radiera oferită de Don Șef, o frec îndelung între degete și-mi duc degetele la nas, înfiorîndu-mă la mirosul plăcut de mandarin. "Ca să vezi! mă mir. Don Șef m-a propus ieri să fiu dat disponibil, iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cuprins, mormăi dezgustat: Ce dracu' ai găsit la el?!... Dar tu ce-ai găsit la Brîndușa? Ridic brusc privirea, gata să-mi ridic și palmele, s-o lovesc pe Livia, dar, oare, e o soluție?! Poate că ironia ar fi... Bag mănușile în buzunarul scurtei, întind mîinile, prind între degete capetele cordonului de la capotul ei și le întind încet. Îți va fi tot mai dor de gestul ăsta, îi spun apăsat, cinic și trag brusc de capetele cordonului, desfăcînd nodul. Livia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
că toată explozia mea de vorbe și gînduri era o mantie sub care îmi ascundeam teama de-a nu o descoperi pe Livia cea adevărată: "Un depozit de cărți..." Cu ce dispreț ba mai degrabă ignoranță agresivă a spus-o!... Bag din nou fisa în telefon și încep să formez numărul lui Don Șef. Vreau să-l invit la un chef crunt, după care să ajungem ori într-un șanț, ori la miliție. Dar înainte de-a începe telefonul să sune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
banii și vinul călugăresc? întreb surîzînd. De unde știi?! face ochii mari spre mine farmacista. Mai vorbește și lumea... Chiar nu vrei o sticluță cu oțet aromat? mă întreabă, schimbînd glasul, pentru că a intrat cineva pe ușă. Nu, mulțumesc! îi răspund, băgînd aspirinele în buzunar. Să mai treci pe aici, îmi spune, apoi se adresează persoanei de lîngă mine: Cu ce vă servim? Aș vrea ceva.... vreun calmant... pentru dureri de stomac, aud lîngă mine o voce de femeie care mi se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
zel negustoresc depus la depășirea planului de vînzări"... Mulțumit? Interesant ce spuneți... Ha! "Interesant", surîd eu, îndreptîndu-mă spre ieșire. Vorbim de parcă ne-am afla într-o expoziție, în fața unui tablou abstract... "Interesant" e pentru dumneata, care te plimbi cu mîinile băgate pînă-n cot în buzunarele hainei de piele, nu și pentru ei, care vin din uzină la ora asta și nu găsesc să cumpere decît salam făcut din zgîrciuri, arăt eu cu privirea spre cumpărători. Tipul sobru mai vrea să spună
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pick-up, muzică în spatele căreia deslușeam de multe ori chicotele fetei. La vecinul meu e liniște, ceea ce, pentru ora asta, înseamnă că nu e acasă. La mine în ușă, deasupra clanței, stă un bilet. Vreau să-l iau și să-l bag în buzunar nedesfăcut, dar pentru că-i împăturit doar în două, în timp ce aleg cheia ca să descui, îl desfac și citesc: Cînd vii acasă, treci urgent pe la mine. Nelu Arbore". "Ce l-o fi apucat pe Ion?! mă mir, băgînd cheia în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
să-l bag în buzunar nedesfăcut, dar pentru că-i împăturit doar în două, în timp ce aleg cheia ca să descui, îl desfac și citesc: Cînd vii acasă, treci urgent pe la mine. Nelu Arbore". "Ce l-o fi apucat pe Ion?! mă mir, băgînd cheia în ușă. Tata! exclam. O fi venit cineva de la Ion de acasă și-mi aduce vreo veste de la tata, altfel nu mă chema Ion seara asta..." Trag cheia din ușă, bag legătura cu chei în buzunar și plec spre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
l-o fi apucat pe Ion?! mă mir, băgînd cheia în ușă. Tata! exclam. O fi venit cineva de la Ion de acasă și-mi aduce vreo veste de la tata, altfel nu mă chema Ion seara asta..." Trag cheia din ușă, bag legătura cu chei în buzunar și plec spre scări, uitînd de oboseală, suportînd cu stoicism durerile din mușchii piciorului bolnav. I-o fi tatii rău, poate că-i în spital și eu nu știu. După munca de-o viață, l-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
păzit vacile... Îi arunc o privire tăioasă lui Ion și ies trîntind cu furie în urma mea ușa apartamentului. Rămîn în fața liftului, cu degetul înfipt în butonul de apel. Ion și-a luat șuba de șantier între umeri, peste cămașă, a băgat picioarele în ghete și a ieșit în grabă, să mă ajungă. În lift, stăm amîndoi cu ochii plecați, cu teama în suflet că privirile noastre s-ar putea întîlni. Eu pufnesc din cînd în cînd într-un rîs trist, aproape
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cafeaua în ibric, dar se întoarce spre mine, mă privește cu ochi triști și mă întreabă: În ce zonă lucrezi? Zona Întîi, de ce? Înseamnă că-l cunoști pe inginerul Ștefănescu... Da, mi-e șef. Ce-i cu el? Fulvia tace. Bagă lingurița în borcanul cu cafea, o scoate plină, cu vîrf, vrea s-o ducă încet spre ibric, dar cu cît e mai atentă, cu atît mîna îi tremură mai tare, cafeaua curge aproape toată, ea se înfurie și răstoarnă ce-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
oameni... Doamne! face Fulvia o grimasă de durere. Cine naiba m-a pus să mă uit?!... Ștefănescu..., murmură Fulvia, căzuse de pe balcon... Probabil o fi vrut să aranjeze lădițele pentru flori... Fulvia vrea din nou să pună cafea în ibric, bagă lingurița în borcan să adune cafeaua de pe fund, dar, aruncîndu-mi o privire, tresare; se întoarce brusc spre mine și rămîne astfel, cu ochii măriți, speriați: Mihai, ce-i cu tine?!... Vine lîngă mine, se lasă în genunchi pe covor, lîngă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
aprind lumina și intru. "Sînt la mine acasă!", mă înfioară un gînd plăcut. Jos, lîngă ușă, mă așteaptă revistele din ultimele două săptămîni, invitația pentru premiera de alaltăseară de la teatru, invitația pentru vernisajul expoziției prietenului meu Cetină și cîteva scrisori băgate de poștaș pe sub ușă. Arunc mănușile pe masă, peste cărțile de lîngă perete, îmi dezbrac haina de velur cu tot cu haina de la costum și le agăț în cuierul de pe bucățica de perete de lîngă ușă, îmi desfac nodul cravatei, apoi îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
merită pe deplin... Închid ochii și-mi duc brațul peste frunte, gîndindu-mă la mama și la ramul de magnolii... Parcă o văd pe mama surîzîndu-mi, bucuroasă că a primit flori... Apoi îmi vine în minte cabina telefonică de pe marginea trotuarului: bag fisa, formez numărul și spun: "Haideți, Don Șef, să bem, fir-ar ea de viață! Lăsați lădițele pentru flori. Sîntem și noi flori la urma urmei. Haideți să ne udăm cu vin... Să ni se scuture petalele arse de viscol
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
răutatea ei!..." Cercul de măști se desface încet. O mînă îmi atinge fruntea. O femeie vede la picioarele ei o petală căzută și începe să țipe. Lumea o arată cu degetul: e îmbrăcată cu pardesiul peste capot. Trei milițieni o bagă în mașină. În aer plutesc petale mari de magnolie. Una se oprește pe fruntea mea, mișcîndu-se încet, ca o mîngîiere. Ion s-a așezat pe trepte și plînge... Mă zbat iar, vreau să fug, dar mă rețin două palme care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
îi spunea: „Dă o cinzeacă și un pachet de tutun lui Neti“. Apoi el cobora, cu alura lui de mare senior, și uneori examina caii, trăsura, făcând observații, pe urmă urca în trăsură și dădea un ordin scurt: „Mână! Și bagă de seamă la Podu-Amărazii!“ Mi se strângea și mai tare inima; n-o uit pe fetița aceea slăbuță, cu o fețișoară mică și cu părul mătăsos care scăpa în șuvițe dezordonate, drepte, ce-i dă deau un aer nepieptănat (cât
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
dispărut unul din romanele prețioase!“ Atunci am strigat: „Nu vă permit să mă acuzați de furt; nu s-a atins nimeni de nici o carte“. Într-adevăr, deși mă ispitise Mabell, am refuzat să ascund din cărți, fiindcă m-ar fi băgat la pușcărie. Erau cam 15-20 de inși. I-am văzut atunci făcând cerc în jurul meu, două, trei, cinci cercuri foarte strânse, ca și cum menghina primejdioasă a unui mecanism necunoscut m-ar fi strâns din ce în ce mai tare. Între toate cărțile erau doar două
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
s-a spus că e rivalul tatălui tău, ca inteligență. II A scornit noi teorii literare despre Renaștere; eram tristă, enervată, ascultam neatent, dar, de fapt, dulcea mea dragă, el avea dreptate. Acum pentru mine nu mai contează decât corespondența; bag de seamă că, de câteva zile încoace, cărțile tale poștale nu mai împodobesc sugativa verde de pe birou. Dar cât timp vom avea cealaltă cale, chiar foarte rară, am să aștept, am să trăiesc. Mouette, dulcea mea porumbiță oacheșă, porumbiță albă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
în panică. Poți să faci asta. E posibil, în mod categoric. Trebuie doar să-l dau un pic mai spre stânga, să-l ridic puțin și să-l împing mai tare... Pe bune. Cât de greu poate să fie să bagi un dulăpior de cocktail într-un taxi newyorkez? Apuc lemnul lăcuit și mai hotărâtă și-l mai împing încă o dată fără succes. E o zi de iarnă cu cer albastru în Greenwich Village, genul de zi în care aerul e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
lingură. — Dă-mi un pic topul. Vreau să fixez mai bine umărul ăla. Îmi dau jos bluza, i-o dau și îmi iau înapoi puloverul, fără nici o jenă. Pe bune, acuma n-o să mă stresez că mă vede Danny. Acesta bagă ață în ac și începe să strângă cu mare siguranță tivul tricoului. — Și ia zi despre prietenii ăștia ai tăi cam ciudăței, care se căsătoresc, deși sunt veri, zice. Ce-i cu chestia asta? — Ba nu sunt ciudăței deloc! Șovăi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Luke nu vrea să se însoare „mult timp de acum încolo, poate niciodată“. Așa a zis într-un interviu din Telegraph de acum trei ani, pe care l-am găsit în extrasele lui de presă. (Nu că mi-aș fi băgat eu nasul în dosarul lui. Mă uitam după un elastic.) Articolul se referea în principiu la afacerile lui, dar l-au întrebat și câteva chestii personale - și, sub poza lui, au scris Brandon: însurătoarea e ultimul lucru pe lista lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
cu degetele pe coperta revistei You and Your Wedding. Nu-mi vine să cred că acum chiar am voie să citesc așa ceva. Pe față! Nu trebuie să mă furișez la raft și să trag câte o ocheadă vinovată, de parcă aș băga un biscuit în gură și mi-ar fi frică să nu mă vadă cineva. Obiceiul ăsta mi s-a înrădăcinat atât de tare, încât mi-e foarte greu să scap de el. Deși acum am un inel de logodnă pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
și mă uit înapoi spre casă, închipuindu-mi cum ar arăta un cort pe peluză, când, brusc, disting frânturi de conversație pe ton iritat, venind dinspre grădina de alături. Mă întreb dacă o fi cumva Martin și tocmai vreau să bag capul peste gard și să-l salut, când aud o voce clară de fată de dincolo de zăpadă, spunând: Definiște cuvântul frigidă! Fiindcă, dacă mă întrebi pe mine... O, Doamne. E Lucy. Și pare de-a dreptul furioasă! Se aude un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
și scoate o agendă albastră cu copertă capitonată, cu cuvintele „Mama lui“ inscripționate cu un scris înflorit, argintiu. Se uită la ea de parcă tocmai ar fi primit cadou un șobolan mort. — Am și eu una la fel! zice mami, victorioasă. Bagă mâna în geantă și scoate agenda pereche de culoare roz, pe care scrie „Mama ei“. Se numesc „Organizere pentru mame“! Uite, aici se scrie meniul, lista de invitați... culorile alese... și aici e un buzunăraș pentru ceas, uite... Așa că putem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
tati, apoi se lasă să cadă încet în scaun, ținând agenda strâns la piept. Am înțeles. Ia o înghițitură de ceai și o văd chinuindu-se vizibil să găsească ceva amabil de spus. — Ei... probabil că nu vrea să se bage peste noi! spune în cele din urmă. E perfect de înțeles. Însă nici măcar ea nu pare convinsă de ce spune. Doamne, ce-o urăsc pe Elinor. — Mami, hai să ne terminăm ceaiul, zic. Și pe urmă ce-ar fi să dăm
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]