1,099 matches
-
tip acuzativ dacă același caz, nominativul, marchează subiectul verbelor tranzitive și subiectul verbelor intranzitive, iar un alt caz, acuzativul, marchează obiectul direct al verbelor tranzitive (Dixon 1994: 1). Marcarea acestor constituenți poate fi schematizată astfel: A Ergativ Nominativ S Absolutiv Acuzativ O Dixon (1994: 9) Din punct de vedere sintactic, "comportamentul identic" are în vedere constrângerile de coreferențialitate în formarea frazelor, atât în coordonare, cât și în subordonare. Dacă aceleași constrângeri privesc pozițiile S și O, dar nu și poziția A
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
pozițiile S și O, dar nu și poziția A, atunci limba are sintaxă ergativă. Dacă aceleași constrângeri privesc pozițiile S și A, dar nu și poziția O, atunci limba este acuzativă din punct de vedere sintactic. 2.2. Clasificarea tipologică acuzativ/ergativ acoperă toate limbile lumii? Împărțirea limbilor în acuzative și ergative funcționează însă numai la nivel teoretic, pentru că, în realitate, după cum observă Dixon (1994: 6), multe limbi au caracteristici atât de tip acuzativ, cât și de tip ergativ, grupând în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
atunci limba are sintaxă ergativă. Dacă aceleași constrângeri privesc pozițiile S și A, dar nu și poziția O, atunci limba este acuzativă din punct de vedere sintactic. 2.2. Clasificarea tipologică acuzativ/ergativ acoperă toate limbile lumii? Împărțirea limbilor în acuzative și ergative funcționează însă numai la nivel teoretic, pentru că, în realitate, după cum observă Dixon (1994: 6), multe limbi au caracteristici atât de tip acuzativ, cât și de tip ergativ, grupând în anumite construcții S și A, iar în altele, S
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de vedere sintactic. 2.2. Clasificarea tipologică acuzativ/ergativ acoperă toate limbile lumii? Împărțirea limbilor în acuzative și ergative funcționează însă numai la nivel teoretic, pentru că, în realitate, după cum observă Dixon (1994: 6), multe limbi au caracteristici atât de tip acuzativ, cât și de tip ergativ, grupând în anumite construcții S și A, iar în altele, S și O − "ergativitatea mixtă". Dixon (1994: 23) arată că limbile lumii sunt de două tipuri, în funcție de strategiile pe care le folosesc pentru a marca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
un sufix pentru entitatea care controlează acțiunea (inclusiv forțele naturii), alt sufix pentru entitatea animată afectată de acțiune și un alt sufix pentru entitatea indirect implicată sau secundar afectată de acțiune (Țintă, Sursă, Experimentator, Pacient, Beneficiar, Locativ). Denumirile cazurilor nominativ, acuzativ, absolutiv, ergativ − arată Dixon (1994: 30) − trebuie restrânse la limbile în care marcarea are bază sintactică (tipul (a)), cazurile indicând relații sintactice. Pentru limbile în care marcarea are bază semantică (tipul (b)), este de preferat să nu se dea o
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care au diverse roluri semantice. O poziție radicală este cea a lui Haig (1998: 171), care susține − cu argumente din limba kurdă, care are partiție morfologică ergativă determinată de timp (vezi infra, 3.1.3.(c)), dar sintaxă de tip acuzativ − că limbile ergative sunt un "artefact tipologic", în ciuda numeroaselor încercări din anii '80 de a demonstra că limbile ergative și cele acuzative sunt fundamental diferite. Van de Visser (2006: 2) a formulat ipoteza că toate limbile naturale sunt fundamental de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care are partiție morfologică ergativă determinată de timp (vezi infra, 3.1.3.(c)), dar sintaxă de tip acuzativ − că limbile ergative sunt un "artefact tipologic", în ciuda numeroaselor încercări din anii '80 de a demonstra că limbile ergative și cele acuzative sunt fundamental diferite. Van de Visser (2006: 2) a formulat ipoteza că toate limbile naturale sunt fundamental de tip nominativ−acuzativ, iar ergativitatea apare numai în limbile în care unul sau mai multe argumente ale verbului sunt realizate obligatoriu ca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergative sunt un "artefact tipologic", în ciuda numeroaselor încercări din anii '80 de a demonstra că limbile ergative și cele acuzative sunt fundamental diferite. Van de Visser (2006: 2) a formulat ipoteza că toate limbile naturale sunt fundamental de tip nominativ−acuzativ, iar ergativitatea apare numai în limbile în care unul sau mai multe argumente ale verbului sunt realizate obligatoriu ca pronume. Autorul a pornit de la Dixon (1994: 2), care observă că ergativitatea are un anumit rol numai în 25% dintre limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
absente. Analiza propusă de Van de Visser arată că "adevărata" ergativitate sintactică (vezi infra, 3.2.) din dyirbal reprezintă rezultatul topicalizării argumentului O, iar construcția alternativă, în care A ar fi topicalizat, nu (mai) există, ceea ce explică lipsa construcției sintactic acuzative din această limbă. Și la Creissels (2004a) apare ideea că structurile ergative sunt marcate tipologic. Voi reține însă perspectiva moderată a lui Dixon: distincția tipologică ergativ/acuzativ are în vedere numai limbile în care marcarea are bază sintactică (care sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care A ar fi topicalizat, nu (mai) există, ceea ce explică lipsa construcției sintactic acuzative din această limbă. Și la Creissels (2004a) apare ideea că structurile ergative sunt marcate tipologic. Voi reține însă perspectiva moderată a lui Dixon: distincția tipologică ergativ/acuzativ are în vedere numai limbile în care marcarea are bază sintactică (care sunt mult mai numeroase decât cele în care marcarea are bază semantică, limbi despre care se știu destul de puține lucruri), iar în interiorul acestei clase, unele limbi sunt integral
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
are în vedere numai limbile în care marcarea are bază sintactică (care sunt mult mai numeroase decât cele în care marcarea are bază semantică, limbi despre care se știu destul de puține lucruri), iar în interiorul acestei clase, unele limbi sunt integral acuzative, altele, integral ergative și foarte multe amestecă cele două tipuri. 3. TIPURI DE ERGATIVITATE Detaliind definiția ergativității, am arătat că aceasta poate fi interpretată atât pentru nivelul morfologic, cât și pentru cel sintactic (vezi supra, 2.1.). Multe dintre limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
tipuri. 3. TIPURI DE ERGATIVITATE Detaliind definiția ergativității, am arătat că aceasta poate fi interpretată atât pentru nivelul morfologic, cât și pentru cel sintactic (vezi supra, 2.1.). Multe dintre limbile care au morfologie (predominant) ergativă au sintaxă de tip acuzativ (Dixon 1994: 13). Ergativitatea morfologică și ergativitatea sintactică sunt considerate de mulți cercetători (Dixon 1994: 15; Haig 1998: 152 și alții) ca fiind parametri diferiți și independenți, dar a fost formulată și ipoteza că nu se justifică o separare a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Reluând definiția ergativității, o limbă este ergativă morfologic dacă S este marcat la fel ca O (absolutiv), dar diferit de A (ergativ). O limbă este acuzativă morfologic dacă S este marcat la fel ca A (nominativ), dar diferit de O (acuzativ). Sistemele tripartite, în care A, S și O sunt marcate diferit, sunt foarte rare. Cele mai numeroase sunt sistemele acuzative. Deși, în studiul din 1979, Dixon folosește numai termenul de ergativitate morfologică pentru primul tip de ergativitate pe care îl
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
A (ergativ). O limbă este acuzativă morfologic dacă S este marcat la fel ca A (nominativ), dar diferit de O (acuzativ). Sistemele tripartite, în care A, S și O sunt marcate diferit, sunt foarte rare. Cele mai numeroase sunt sistemele acuzative. Deși, în studiul din 1979, Dixon folosește numai termenul de ergativitate morfologică pentru primul tip de ergativitate pe care îl identifică, în cartea din 1994 adaugă, în paranteză, denumirea intrapropozițională, subliniind astfel faptul că mijloacele de marcare a morfologiei ergative
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
din 1979, Dixon folosește numai termenul de ergativitate morfologică pentru primul tip de ergativitate pe care îl identifică, în cartea din 1994 adaugă, în paranteză, denumirea intrapropozițională, subliniind astfel faptul că mijloacele de marcare a morfologiei ergative, precum și a morfologiei acuzative nu sunt, cu excepția marcării cazuale, propriu-zis morfologice, ci, mai degrabă, sintactice. 3.1.1. Posibilități de marcare a relațiilor sintactice intrapropoziționale Marcarea constituenților S, A și O se poate face prin mai multe mijloace 14, inventariate și descrise de Dixon
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
un afix conținând informații (privind persoana, numărul, genul) despre nominalul aflat într-o anumită poziție sintactică. În sistemele ergative, un afix conține informații despre S și O, iar alt afix, informații despre A (limbile din familia maya, abhaza). În sistemele acuzative (de exemplu, limba swahili din grupul bantu), un afix verbal poate conține informații despre nominalul aflat în poziția S sau A, iar alt afix, despre O. Woolford (1999)15 a analizat posibilitatea de apariție a acordului de tip ergativ (verbul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Caz (în hindi), celălalt este independent de Caz (în jacaltec, selayarese, abhază). Primul tip de acord apare numai în limbile care au caz ergativ sau dativ morfologic. Cel de al doilea tip de acord apare atât în limbile de tip acuzativ, cât și în cele de tip ergativ, ca urmare a tendinței puternice de a nu marca de două ori (prin caz și prin acord) obiectul în acuzativ, însă nu este vizibil în limbile cu acuzativ marcat morfologic. Reilly (2004), acceptând
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Cel de al doilea tip de acord apare atât în limbile de tip acuzativ, cât și în cele de tip ergativ, ca urmare a tendinței puternice de a nu marca de două ori (prin caz și prin acord) obiectul în acuzativ, însă nu este vizibil în limbile cu acuzativ marcat morfologic. Reilly (2004), acceptând ipoteza lui Woolford (1999), analizează relația dintre diferitele fenomene cărora li se aplică termenul "ergativitate", argumentând că tiparele ergative nu au aceeași explicație: în anumite sisteme de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
atât în limbile de tip acuzativ, cât și în cele de tip ergativ, ca urmare a tendinței puternice de a nu marca de două ori (prin caz și prin acord) obiectul în acuzativ, însă nu este vizibil în limbile cu acuzativ marcat morfologic. Reilly (2004), acceptând ipoteza lui Woolford (1999), analizează relația dintre diferitele fenomene cărora li se aplică termenul "ergativitate", argumentând că tiparele ergative nu au aceeași explicație: în anumite sisteme de acord verbal, ergativitatea sau partiția ergativă poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
indică funcțiile sintactice, topica fiind relevantă numai din punctul de vedere al organizării informaționale, "dat" vs "nou", dar fără a se încălca regulile morfosintactice ale limbii. Tchekhoff (1978: 32) atrage atenția că marcarea exclusiv prin topică este potrivită pentru sistemele acuzative, în care cei doi participanți au o poziție simetrică față de predicat, însă nu sunt cunoscute limbi ergative în care agentul să fie marcat numai prin poziție, pentru că participanții nu au o poziție simetrică față de predicat. Topica nu poate funcționa însă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
au o poziție simetrică față de predicat, însă nu sunt cunoscute limbi ergative în care agentul să fie marcat numai prin poziție, pentru că participanții nu au o poziție simetrică față de predicat. Topica nu poate funcționa însă drept criteriu unic pentru separarea acuzativ/ergativ și pentru că este un parametru condiționat geografic și genetic (Siewierska 1998: 6): limbile indigenilor din Caucaz − fără să aibă un comportament unitar din punctul de vedere al distincției acuzativ/ergativ − tind să fie head-final (Siewierska 1998: 2), însă limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Topica nu poate funcționa însă drept criteriu unic pentru separarea acuzativ/ergativ și pentru că este un parametru condiționat geografic și genetic (Siewierska 1998: 6): limbile indigenilor din Caucaz − fără să aibă un comportament unitar din punctul de vedere al distincției acuzativ/ergativ − tind să fie head-final (Siewierska 1998: 2), însă limbile nord-caucaziene sunt mai permisive din punctul de vedere al topicii, libertatea de topică asociindu-se cu marcarea morfologică și cu prezența acordului (Siewierska 1998: 7); limbile din extremitățile estice și
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
die 'a muri', break 'a se rupe', incapabil de control asupra acțiunii). Faptul că S are trăsături asemănătoare atât cu A, cât și cu O explică existența limbilor ergative (în care asemănarea dintre S și O este decisivă), a limbilor acuzative (în care asemănarea dintre S și A este decisivă) și a limbilor care marchează diferit cele trei argumente (în care decisivă este diferența dintre S, A și O). Nominalul aflat în poziția O este definit ca fiind "celălalt rol" (dacă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și O). Nominalul aflat în poziția O este definit ca fiind "celălalt rol" (dacă într-o structură există un rol A), sau ca fiind rolul cel mai afectat de activitate. (c) De obicei, nominativul și absolutivul sunt termenii nemarcați, iar acuzativul și ergativul, termenii marcați, însă paralelismul nu e complet, pentru că este atestată situația în care acuzativul e nemarcat, iar nominativul, marcat, nu însă și situația în care absolutivul e marcat, iar ergativul, nemarcat (Dixon 1994: 11). Dixon (1994: 57) formulează
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
structură există un rol A), sau ca fiind rolul cel mai afectat de activitate. (c) De obicei, nominativul și absolutivul sunt termenii nemarcați, iar acuzativul și ergativul, termenii marcați, însă paralelismul nu e complet, pentru că este atestată situația în care acuzativul e nemarcat, iar nominativul, marcat, nu însă și situația în care absolutivul e marcat, iar ergativul, nemarcat (Dixon 1994: 11). Dixon (1994: 57) formulează două generalizări cu privire la realizarea cazuală: ● Generalizare formală: Dacă un caz are realizare Ø sau un alomorf
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]