KorAP: Find »[drukola/base=anticrist & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...40 >

977 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice nu sunt caracterizate de o atmosferă de angoasă eshatologică, ci vădesc o vie preocupare de ordin dogmatic. Autorul admite că proliferarea anticriștilor constituie un semn neîndoielnic al „ceasului de pe urmă”. El insistă asupra așteptării parusiei - chiar dacă nu se exprimă lămurit în acest sens - tocmai pentru a sădi în spiritul comunității respective sentimentul responsabilității imediate. Raționamentul său pare a fi următorul: potrivit unei

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
spiritul comunității respective sentimentul responsabilității imediate. Raționamentul său pare a fi următorul: potrivit unei tradiții pe care destinatarii epistolei o „cunosc foarte bine”, la sfârșitul veacurilor va veni un vrăjmaș al lui Cristos. Având în vedere existența a numeroși schismatici (= anticriști care lucrează deja) ce resping dogma cristologică, se poate afirma că sfârșitul veacurilor, de care vorbește tradiția, a sosit; prin urmare, creștinii trebuie să‑și întărească credința, spre a nu‑și pierde mântuirea chiar în ultima clipă. Apocalipsa lui Ioan

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
vedere capitole diferite din text atunci când vorbesc despre a doua venire a lui Cristos, la sfârșitul veacurilor. Cartea lui Daniel, Epistola a doua către Tesaloniceni, Apocalipsa lui Ioan constituie principalele surse de inspirație pentru scriitorii din primele veacuri, în privința temei Anticristului. Am îndrăzni chiar să vorbim despre un „canon eshatologic”, alcătuit în principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul pastoral sau dogmatic, dar și de cultura teologică a autorilor respectivi, s‑au „adăugat” acestui canon minimal și alte fragmente

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul pastoral sau dogmatic, dar și de cultura teologică a autorilor respectivi, s‑au „adăugat” acestui canon minimal și alte fragmente cu caracter eshatologic. Capitolul 11 Unul dintre motivele mitului creștin al Anticristului, motivul „celor doi martori”, își are, fără îndoială, originea în capitolul 11 (vv. 3‑13) al Apocalipsei. Un înger coborât din cer îi aduce lui Ioan o trestie, dându‑i poruncă să măsoare „templul lui Dumnezeu și altarul și pe

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
putea stabili, grosso modo, trei tipuri de soluții: simbolice, algebrice și gematrice. Tipul de interpretare simbolică este cel mai bine reprezentat de Irineu. În viziunea episcopului Lyonului, numărul 666 sugerează simultan două idei: cea de recapitulare a răului în persoana Anticristului și cea a imperfecțiunii, prin analogie cu 888, numărul perfecțiunii cerești, și 777, numărul perfecțiunii pământești. De altminteri, cifra 7 joacă un rol esențial în economia simbolică a Apocalipsei: 7 trâmbițe, 7 plăgi, 7 x 3 bătrâni așezați împrejurul tronului

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în ochii autorului Apocalipsei, colegiul preoților care se ocupa de cultul suveranilor. Semnificației politico‑religioase a celor două fiare i se adaugă o semnificație cristologică. Ambele fiare apar ca replici monstruoase sau caricaturi ale lui Cristos. G.R. Beasley‑Murray notează: „Anticristul este înfățișat ca și cristul (unsul) lui Satan. Așa cum Cristos poartă mai multe cununi, Anticristul poartă, la rândul său, zece (19,2). Are un nume de hulă, contrar numelui slăvit al lui Cristos (19,11‑12.16). Îi îmbie pe

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
a celor două fiare i se adaugă o semnificație cristologică. Ambele fiare apar ca replici monstruoase sau caricaturi ale lui Cristos. G.R. Beasley‑Murray notează: „Anticristul este înfățișat ca și cristul (unsul) lui Satan. Așa cum Cristos poartă mai multe cununi, Anticristul poartă, la rândul său, zece (19,2). Are un nume de hulă, contrar numelui slăvit al lui Cristos (19,11‑12.16). Îi îmbie pe oameni să i se închine lui Satan, în vreme ce Cristos îi cheamă să slăvească și să

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
fel de imitație monstruoasă a lui Cristos care moare și înviază din moarte. Deține întreaga putere și autoritate a diavolului, precum Cristos însuși se împărtășește din puterea, autoritatea și tronul lui Dumnezeu (12,5 și 10)” . Beasley‑Murray folosește termenul „Anticrist” relativ la „cele două fiare” din Apocalipsă. Acesta este însă atribuit în mod eronat. În ciuda faptului că trăsăturile principale ale fiarelor vor fi reluate în variantele patristice ale mitului anticristic, nu este vorba de un singur personaj. Tandemul „fiară marină - fiară

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
o trimitere la regele Manase, stăpânit de același Beliar. Autorul denunță astfel orice formă de autoritarism instituțional ca având origine satanică (Beliar confundându‑se cu Satan). Lucrul cel mai interesant, din punct de vedere teologic, este însă întruparea lui Beliar. Anticristul creștin - așa cum îl prefigurează Apocalipsa și cum va apărea pentru prima dată la Irineu - se prezintă sub forma unei ființe umane, înzestrată cu o harismă negativă, manipulată de diavol, fără însă a se confunda cu acesta. Pentru autorul Urcării la

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini. În privința Anticristului, autorul pare să aibă în vizor un personaj istoric. De asemenea, el se adresează unei comunități nu doar amenințate, dar care a suferit deja încercarea martiriului. În ce măsură numele persecutorului poate fi identificat pe baza datelor furnizate de text? Cercetătorul scoțian

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
a rămas imprimată în memoria celor din urmă de‑a lungul secolelor. Drept dovadă, textele unor istorici ca Eusebiu (Cron. pentru anul 2149), Ieronim (Com. Dn. 9), Orosiu (Hist. 7, 13). Considerând adevărată teza lui Bauckham, am putea afirma că Anticristul creștin, sub forma unui personaj singular, cu toate trăsăturile specifice, s‑a format pornind de la o figură istorică, anume Simeon bar Kosiva. Teza lui Bauckham nu se sprijină pe elemente și date istorice de necontestat, ci pe anumite informații și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
plătit cu prețul vieții refuzul de a‑l recunoaște pe mesia în acest personaj violent. Astfel, s‑a produs ruptura definitivă între cele două comunități surori. Simeon bar Kokhba reprezintă deci o figură‑cheie în constituirea viitorului mit creștin al Anticristului. „Demonii” din scrierile lui Iustin, modele și precursori ai Anticristului 1. După cum am văzut, Bar Kokhba a fost susținut, în aventura sa sinucigașă, doar de un număr restrâns de rabini, rabbi Aqiba reprezentând mai degrabă o excepție. În general, preoții

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
mesia în acest personaj violent. Astfel, s‑a produs ruptura definitivă între cele două comunități surori. Simeon bar Kokhba reprezintă deci o figură‑cheie în constituirea viitorului mit creștin al Anticristului. „Demonii” din scrierile lui Iustin, modele și precursori ai Anticristului 1. După cum am văzut, Bar Kokhba a fost susținut, în aventura sa sinucigașă, doar de un număr restrâns de rabini, rabbi Aqiba reprezentând mai degrabă o excepție. În general, preoții evrei, aculturați și deschiși către o colaborare interesată cu autoritățile

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
un element convențional al tradiției, invocat cu ușurință, fără a se avea în vedere un corespondent extratextual în plan istoric. Dialogul cu Trifon ne pare a fi primul martor din acest proces, deja încheiat, de formalizare, de instituționalizare a figurii Anticristului, chiar dacă numele ca atare rămâne încă neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent. În schimb, alte două teme - pe care ceva mai târziu Irineu le va încorpora în mitul Anticristului - revin în toate cele trei scrieri păstrate: tema demonilor stăpâni ai istoriei și tema ereticilor, ca instrumente ale forțelor demonice. Demonologia, prezentă în numeroase scrieri intertestamentare, ajunge la apogeu în creștinism. Resorturile psiho‑sociale ale acestei campanii de stigmatizare a

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în prezența unui rabin, foarte strict în privința respectării tradiției biblice, istorioara apocrifă a căderii îngerilor, descrisă cu numeroase detalii în 2 Enoh, filozoful nostru ar fi fost imediat sancționat. Aceeași reținere, din aceleași motive, după cum am văzut, și în privința figurii Anticristului. În fața unui public păgân, această figură ar fi reprezentat, dimpotrivă, un argument de primă importanță. Miza principală a celor două Apologii este deculpabilizarea creștinismului în fața puterii imperiale. În plan secundar se află sensibilizarea păgânilor și eventuala lor convertire. Descoperim în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
predecesorului său, în primul rând, principiile demonologiei sale. Episcopul de Lyon, mai puțin experimentat în filozofie, întoarce spatele dușmanului din exterior, concentrându‑se exclusiv asupra războiului cu dușmanul interior. În mijlocul acestei lupte ideologice își va face apariția pentru prima dată Anticristul, în toate caracteristicile sale. De altfel, mai multe trăsături ale caracterului său - răutatea, viclenia, diversiunea, disimularea, infatuarea - ca și multe dintre metodele sale de „convingere” - abilitate sau forță - apar deja in nuce la „îngerii cei răi” de la Iustin. Irineu îi

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
s‑a produs pentru prima dată în cartea a V‑a (cap. 25-30) a tratatului lui Irineu, Aduersus haereses. Mărturisim că am fost cuceriți de teza lui Peerbolte, care pune în paralel „dezvoltarea” - sistematizarea am spune noi mai degrabă - mitului Anticristului cu evoluția concepțiilor eshatologice în creștinismul primar. Într‑adevăr, pe măsură ce momentul primei veniri a lui Cristos se îndepărtează, comunitățile resimt nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
2 In.; Didahia). Este vorba de faimosul tandem nondum/iam („nu încă”/„deja”) despre care vorbește Oscar Cullmann în Christ et le temps și pe care Peerbolte este bucuros să îl adopte. Acceptând această schematizare, trebuie să recunoaștem că mitul Anticristului face legătura între două poziții extreme, dat fiind că preconizează în același timp o eshatologie „deja” împlinită - prin prezența ereticilor ( = „anticriștii”) în lume - și o eshatologie „nu încă” împlinită prin întârzierea lui Anticrist‑Stăpânitor al lumii. Sistematizarea acestui mit va

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
această schematizare, trebuie să recunoaștem că mitul Anticristului face legătura între două poziții extreme, dat fiind că preconizează în același timp o eshatologie „deja” împlinită - prin prezența ereticilor ( = „anticriștii”) în lume - și o eshatologie „nu încă” împlinită prin întârzierea lui Anticrist‑Stăpânitor al lumii. Sistematizarea acestui mit va fi realizată abia în a doua jumătate a secolului al II‑lea, prin Irineu de Lyon, primul teolog care a propus o viziune de ansamblu asupra doctrinei creștine. El este cel care va

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
x x Didahia 16/Iustin x x x Pseudo‑Barnaba 4 x x Urc . Is. x x x x x Capitolul II Irineu al Lyonului: Incipit uita Antichristi Introducere Irineu (cca 130‑200) propune prima versiune completă, autonomă, a mitului Anticristului. Putem afirma, fără a risca prea mult să ne înșelăm, că el face mai mult decât să propună acest mit, el este în fapt creatorul său, cel care îl impune tradiției ulterioare. Chiar dacă, în timp, unele elemente s‑au modificat

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
unei situații existențiale determinante, catalizatorul care le unește într‑o configurație nouă și necesară. Altfel spus, tradițiile tiranului eshatologic, falsului profet, diavolului și confruntării dintre două principii primordiale (kaoskampf) nu s‑ar fi concretizat niciodată, prin Irineu, ca mit al Anticristului, dacă Biserica nu s‑ar fi confruntat de‑a lungul primei jumătăți a secolului al II‑lea cu o serie întreagă de obstacole traumatizante care i‑au marcat evoluția. În opinia noastră, trei dintre aceste evenimente au jucat un rol

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
agravarea conflictului dintre Stat/Imperiu și Biserica aflată în plin efort de a‑și constitui o „personalitate” proprie, o individualitate instituțională bine definită; 3) separarea creștinismului de matricea sa iudaică, episodul revoltei lui Bar Kokhba jucând un rol semnificativ. Mitul Anticristului este, așadar, rezultatul acțiunii unei serii de „operatori” mitologici precreștini, reînviați și revalorificați într‑un context istoric special, extrem de tensionat, și în cadrul unei religii al cărei mesaj originar rămâne fundamental apocaliptic. Nu întâmplător acest mit care apare în „versiune integrală

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
care l‑am explicat deja în „Cuvântul înainte” - se regăsește în Vechiul Testament; de aici funcția esențială, indispensabilă chiar, a exegetului. Drept urmare, tradițiile mitologice, exegeza Scripturilor și istoria sunt elemente absolut necesare pentru înțelegerea nașterii anticristologiei „sistematice”. Expunerea lui Irineu despre Anticrist ocupă capitolele 25-31 ale cărții a V‑a a amplului tratat polemic Aduersus haereses; singurele versiuni integrale ale acestuia se păstrează în latină și armeană. Antonio Orbe a consacrat un întreg volum de mai multe sute de pagini traducerii și

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
capitolelor amintite, volum care a constituit pentru noi principala sursă de inspirație și principalul partener de dialog. Ceea ce diferențiază demersul nostru de cele anterioare, în marea lor majoritate, inclusiv de cel al părintelui Orbe, este intenția de a înțelege figura Anticristului nu din perspectivă diacronic‑evolutivă, asemenea lui Bousset, structuralistă, asemenea lui Jenks, sau, încă și mai puțin, teologică, asemenea lui Orbe, ci „funcțională”, în sensul de a lăsa mitul să vorbească în însuși cadrul istoric și teologic al textului irenian

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]