802 matches
-
să-și cumpere o casă numai a lui? Abandonând aceste simple supoziții, dorim să verificăm în ce măsură contextul procustian al reducției se reflectă în opera sa. Atât în proză, cât și în poezie se remarcă absența figurii tatălui biologic. Suntem la antipodul creației lui Camil Petrescu, în contextul căreia am demonstrat necesitatea reabilitării paterne. Printr-un fenomen de transfer, inconștientul personal eminescian refulează chipul tatălui și defulează către eul poetic figura înțeleptului, care în operă evoluează gradual de la demon spre monarh și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
-și reconsidere procedeele, utilajul conceptual și, nu în ultimul rând, direcțiile de anchetă. În acest mod, a luat naștere, printre altele, și o nouă abordare a cotidianului, ale cărei trăsături (sesizabile, mai întâi, în istoriografia germană) se situează, practic, la antipodul celor ce definiseră antropologia istorică în varianta ei franceză, a anilor ’60-’70. Prima dintre ele constă într-o schimbare a obiectului cercetării. Nu cadrele existenței de zi cu zi și nici structurile de adâncime ale cotidianului sunt cele care
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
dat naștere unui sistem de relații sociale tipic pentru orice epocă de penurie, ale cărui principii de funcționare (scurtcircuitarea căilor obișnuite de acces la bunuri și servicii, traficul de influență, abuzul de funcție, recompensa în produse etc.) se situau la antipodul celor oficiale, dar erau infinit mai eficiente, fiindcă asigurau supraviețuirea celor mulți și chiar o oarecare prosperitate (pentru o minoritate, desigur). Pe lângă faptul că așteptarea la rând („coada” prozaică) a devenit, în această ambianță, pentru majoritatea populației, una dintre îndeletnicirile
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
lucid, așa de detașat de ceea ce fac alții, de ceea ce speră” (28 septembrie 1974 Ă 632). Atât de detașat încât își este un străin: străinul cu care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul faptei, ține de această legitimare permanentă a aparenței. Fețele identității sau Cioran, evreultc "Fețele identit\Ții sau Cioran, evreul" Dar, între aparență și adevăr, cine este Emil Cioran? Spaima care se află la rădăcina tuturor interogațiilor lui, spaima originară, privește
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înțeleagă, alături de Lucrețiu, Luther, Napoleon sau Nero, Nietzsche. Or, Nietzsche îi provoacă silă și dezgust. E dezgustul față de sine însuși. Se recunoaște, prea bine, în el. Iată-l spunând: „Nu poți accepta un gânditor al cărui ideal se situează la antipodul a ceea ce era. Are ceva grețos nevolnicul ce propăvăduiește forța, nevolnicul ce nu cunoaște mila” (II, 13-14). Nu înseamnă că Cioran ar cunoaște mila. În schimb, propăvăduise forța, trăia cu nostalgia vitalismului, cultivase filozofia trăirii, el, care era copleșit de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de toate, e o farsă pe lângă supremația celui mai modest hoit. Nu există înțelepciune deplină decât acolo unde orice strop de viață a fost lichidat” (III, 167). Să revenim, însă, la Nietzsche. Iată: „Pe măsură ce îmbătrânesc, mă situez tot mai la antipodul ideilor lui Nietzsche, sub toate aspectele. Tot mai puțin îmi plac gânditorii frenetici. Li-i prefer pe cei înțelepți și sceptici Ă «neinspirații» prin excelență, cei pe care nici o durere nu-i ațâță și nu-i tulbură. Îmi plac gânditorii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că sfințenia se potrivește cu rare accese de umor și de ironie. Ceea ce însă sfințenia nu poate tolera fără să se autodistrugă este ironia sistematică, ironia ca obicei al spiritului, ca dar, ca talent și ca automatism. Căci ea e antipodul însuși al extazului” (III, 292). Și printre păcatele neamului său Ă limită de neiertat și pentru sine Ă se află nu numai refugiul în anonimat din fața istoriei, ci și absența angajării mistice. O spune la un moment dat: „Argumentul zdrobitor
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înseamnă într-un fel a accepta jocul steril al umanității și a participa la un mecanism pe care, teoretic măcar, îl disprețuiește. Dar a munci e aproape sinonim cu a fi locuit de Dumnezeu: „Să fii locuit de Dumnezeu Ă antipodul blestemului” (I, 291). A avea o misiune, a trăi pentru o idee e exact același lucru. În fine, cum vom vedea, Cioran trăiește cu regretul participării active, dinamice, energice la facerea lumii, dar nostalgia își arată nu o dată chipul senin-întunecat
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să se hrănească cu disprețul de sine. Totuși, la antipod, Cioran vorbește despre extazul anonimatului, despre adevărul ființei neștiute. La câteva rânduri de strigătul din fragmentul anterior, își spune: „N-ar trebui să semnăm ceea ce scriem. Când cauți adevărul, ce importanță are numele? În fond, nu contează decât poezia și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 259). A se topi în Dumnezeu sau a fi locuit de el! Cioran probabil că se simte uneori locuit de Dumnezeu. Cum se întâmplă și în cazul evreilor, binecuvântarea nu exclude blestemul. Iată: „Să fii locuit de Dumnezeu Ă antipodul blestemului. Și totuși, evreii au reușit acest paradox de a fi deopotrivă binecuvântați și blestemați” (I, 291). Cât îl privește pe Cioran, el mărturisește că ar putea eventual să aibă „raporturi adevărate cu Ființa; cu ființele însă niciodată” (I, 15
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
identitate pe care o ura. Nu întâmplător, dincolo de nostalgia invocată anterior, ajunge să-și urască și trecutul, chiar dacă într-un loc afirmase că nu-l poate nega. Iată: „Garda de Fier? Demonii de dreapta, adepți ai ortodoxiei aflați ideologic la antipodul celor pe care i-a denunțat Dostoievski, dar psihologic foarte asemănători” (III, 208). Ba chiar spunând în continuare: „Fenomen neromânesc. Așa se face că șeful G. de F. era slav. Un soi de Hatman” (idem), Cioran încearcă parcă să-și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
individualizată de mărci ale hieratismului, de voite disonanțe și „stângăcii”, tinde să creeze echivalențe verbale, poetice ale artei religioase bizantine: poemul-„icoană”, stilizare care își subliniază propria convenție estetică (în special refuzul perspectivei: cale a spiritualizării și a idealizării, la antipodul tratării realiste). Pitorescul galeriei de portrete ale deținuților din arghezienele Flori de mucigai (1931), de la șarlatani și escroci ca Lache sau cel din Candori la senzualele Rada și Tinca, ori „Fătălăul”, cu ambiguitatea lui anatomică, altfel, „tâlhar de drumul mare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
prozator și dramaturg. Este fiul Anei Cleopatra (n. Aslan) și al lui Șerban Ivănceanu, cadru didactic la Facultatea de Drept din București. Învață la Liceul „I.L. Caragiale” din București, absolvindu-l în 1957. S-a îndreptat spre o carieră la antipodul poeziei, cu studii la Școala Financiară (1957-1959) și la Academia de Studii Economice din București, încheiate în 1966. Studentul la secția evidență contabilă a debutat cu poezii în 1964 la revista „Contemporanul” și a publicat în „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Ramuri
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287647_a_288976]
-
individualist cu spiritul individualist apusean; în România, după 1848, inițiativa individului era lăsată la voia temperamentului” (Rădulescu-Motru, 1904, p. 146). Atât politicianismul, cât și individualismul subiectiv sunt manifestări ale unui fenomen mai general, conceptualizat prin termenul de pseudocultură, aflată la antipodul culturii autentice. Experiența societăților dezvoltate care și-au format o cultură l-a convins pe sociologul român că fenomenul culturii moderne este un proces continuu de construcție instituțională prin aplicarea postulatului logic al identității. Postulatul logic al identității semnifică păstrarea
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
camăta, după liberalizarea comerțului (1829). Plămădirea burgheziei românești și a statului național centralizat modern, scria autorul, sunt două procese ce se contopesc în unul singur, care dă esența mercantilismului românesc. Cea de-a doua fază, liberalismul, urmează mercantilismului, fiind la antipodul acestuia. Doctrină a libertății totale, a inițiativei, proprietății private și a democrației moderne, cu conotații de neîncredere în puterea centrală și „anarhism de stat”, liberalismul, consideră Zeletin, are în secolul XX doar o semnificație istorică, întrucât țările avansate l-au
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
politice. Societățile postcomuniste în special au fost și încă mai sunt sunt supuse r. asociate cu tranziția. Situația este accentuată de contextul actual al globalizării, care face ca un eveniment să poată afecta cu repeziciune țări sau organizații aflate la antipozi. Pe de altă parte, există o interdependență între r. personale și cele sociale. De aceea, intervențiile statului în ceea ce privește bunăstarea individuală, ca în cazul asigurărilor sociale, încep să fie reconceptualizate în termenii managementului r., sub impulsul preocupării tot mai accentuate pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
și anarhetipurilor. Și ca să continuu ideea de amplificare a fantasmelor, am să vă vorbesc despre o experiență personală, o ședință de Emotional Body Process pe care mi-a oferit-o un prieten. Cum spuneam, este o tehnică nonpsihanalitică aflată la antipodul analizei de tip modernist. Nu vreau să spun că psihanaliza nu ar lucra cu fantasmele, ci faptul că această metodă nu interpretează, nu Își propune să te vindece spunându-ți În cuvinte teoretice, În noțiuni și În concepte, care este
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
unei domnișoare, Grigorie din Nazianze se consideră drept un cadavru care respiră, Evagrius Ponticul fuge de femei și de episcopi în pustie, Ioan Gură-de-Aur cheamă la nimicirea păgânilor, Grigorie din Nisa cunoaște epectaza cea mai autentică, sfântul Augustin propovăduiește inexistența antipozilor și se lamentează de-a lungul întregului text al Confesiunilor, și mai sunt și altele... O lume filosoficească interesantă, dar în gâlceavă cu trupul și cu viața. Cu ei, așa vor rămâne lucrurile timp de o mie de ani. Posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
declanșa discursul care poartă în el gândirea. Și ne oferă autoportretul unui filosof neliniștit în privința propriei persoane și preocupat de demonstrarea validității ființei sale. Lui Montaigne îi place filosofia pentru oamenii de rând de pe stradă, interlocutori ai lumii antice. La antipozii unei gândiri destinate profesioniștilor, filosofilor de profesie, funcționarilor gândirii - care, din acest motiv, nu-l recunosc ca fiind unul de-ai lor, și au dreptate... - el visează înainte de toate edificarea sinelui. Dacă opera lui poate mai apoi fi de folos
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
educație. O fiziologie, o picătură de lichid seminal și gata, moștenești și boala pietrei la rinichi! în același timp, poți să nu transmiți fiului dexteritatea, suplețea, ardoarea sportivă. Mai rău, s-ar putea să faci un copil situat tocmai la antipozii propriei tale ființe... Ce logică ciudată! Două capitole din cartea a doua anunță tratarea acestei chestiuni: al optulea, Despre afecțiunile transmise de la părinți la copii și al treizeci și șaptelea - Despre asemănarea copiilor cu părinții lor. într-un elogiu adus
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
unei fuste. Montaigne preferă o sexualitate bazată pe afecțiune, desigur, dar nimic nu se opune dorințelor pentru femeia venală întâlnită cu plăcere în calea sa. Discipol al lui Lucrețiu, el rămâne și atunci când elogiază ceea ce am numit cuplul ataraxic: la antipozii căsătoriei din dragoste îun oximoron la fel de nefast pentru căsătorie ca și pentru amor), el preamărește meritele căsătoriei fondate pe rațiune. Care-i filosoful care ar putea să-i reproșeze această opinie? A asocia coabitarea cu pasiunea le pune în pericol
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
întâmpinarea durerii, a suferinței și a chinului în afara creștinilor fascinați de suferință? Căci Eseurile nu refuză abordarea fățișă a problemei morții: ele nu fac, de fapt, decât asta! Dorința maladivă de a te bucura de o agonie este efectiv la antipozii unui creier sănătos, cum este cel al lui Montaigne. El n-are nevoie de ficțiunile unei vieți post mortem pentru a-și aștepta cu seninătate sfârșitul... 46. Cele două trupuri ale lui Montaigne. Pe de o parte, primul trup al
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
același lucru și în privința ideii monarhice... Iar apoi, dincolo de autobiografia filosofică franceză, a căutării unui prim adevăr asimilabil Eului, prin modul dialectic de a realiza filosofia depășind-o pe cea a epocii și a momentului, prin preocuparea de imanență la antipozii maniei livrești, prin gustul pentru proza lumii, pentru o secularizare a rațiunii pure sau prin prudența foarte hexagonală, faimosul cogito cartezian - partea a patra a Discursului asupra metodei, articolul zece al Principiilor filosofiei și cea de-a doua Meditație - sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
care va fi sanctificat, face elogiul confesiunii auriculare, militează pentru castitatea și abstinența preoților. Mai mult ea elogiază meritele colonialismului creștin și ale misiunii civilizatoare a conchistadorilor: cu siguranță, Montaigne n-ar fi apreciat prea mult această opinie situată la antipozii propriilor sale concepții - vezi capitolul intitulat Despre ștafete, dat fiind că mesajul în care susține această idee era adresat reginei, se poate crede că Marie de Gournay adopta niște poziții susceptibile de a-i atrage niște favoruri în vederea obținerii unei
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]