KorAP: Find »[drukola/base=bizantin & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...7 8 9 ...69 >

1,717 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

să elibereze pe "romanii" luați în robie de sclavini.15 Năvălirile avare par să fie acelea care au împuținat elementul romanic, pe care-l putem numi, la sfârșitul secolului al VI-lea, românesc, pe malul drept (sudic) dunărean. Teofan, istoric bizantin, arată că, în 579, "chaganul avar, rupând învoielile cu Imperiul, a atacat Moesia și Sciția, ruinând mai multe orașe Durostor, Marcianopol ș.a. Trupele romane comandate de Commentiolus angajează lupte grele la Dunăre cu avarii. Cu prilejul luptelor dintre romani (bizantini

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantin, arată că, în 579, "chaganul avar, rupând învoielile cu Imperiul, a atacat Moesia și Sciția, ruinând mai multe orașe Durostor, Marcianopol ș.a. Trupele romane comandate de Commentiolus angajează lupte grele la Dunăre cu avarii. Cu prilejul luptelor dintre romani (bizantini) și avari, din 579, se înregistrează scena "torna, torna fratre", relatată de Teofilact Simocata și Theophanes-el i se adresează în "limba părintească", "locală" scena se petrecea în sudul Dunării, la nord de Haemus, între munți și fluviu. Luptele la Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regi-conducători ai unor uniuni de triburi. Așadar, în secolele VI-VII, în nordul Dunării, erau condiții favorabile unei conviețuiri a romanicilor cu slavii. Strategiconul lui Mauriciu este cel mai vechi document (text) despre existența unei populații romanice în nordul Dunării: bizantinii știau bine că între slavii din Dacia (nordul Dunării) locuia o populație romanică care conviețuia cu slavii. Este vorba despre oamenii (autohtonii) care trăiau demult, de generații, între barbari în textul respectiv, autohtonii sunt înglobați sub numele de romani trăitori

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de patriciu. Ducele Kubrat s-a sfârșit între 660-668 și a lăsat în urmă cinci fii. Asparuh, unul din fiii lui se va îndrepta în fruntea bulgarilor spre apus, trecea Niprul și Nistrul și se stabilea, în urma unei înțelegeri cu bizantinii, în regiunea numită "Onglu", la nord de Dunăre, în zona lacurilor sărate între Dunărea de Jos, Prut și Siret-în Bugeac, sudul Basarabiei. Instalați aici, ei s-au revoltat împotriva bizantinilor, cu care au angajat lupta, i-au respins peste Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Niprul și Nistrul și se stabilea, în urma unei înțelegeri cu bizantinii, în regiunea numită "Onglu", la nord de Dunăre, în zona lacurilor sărate între Dunărea de Jos, Prut și Siret-în Bugeac, sudul Basarabiei. Instalați aici, ei s-au revoltat împotriva bizantinilor, cu care au angajat lupta, i-au respins peste Dunăre, apoi, traversând Dobrogea, în 679, ei se instalează în sudul acesteia, în nord-estul Bulgariei.1 Noii veniți în sudul Dunării, bulgarii, sunt tot așa de huni, ca și hunii, și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt măcelăriți de franci. Kubrat, căpetenia hunogundurilor, este botezat de împăratul Heraclie, la începutul secolului al VII-lea, și vine la Constantinopol, unde este numit patriciu. Pentru a stăvili atacurile lor și pentru a-i folosi ca masă de manevră, bizantinii reușesc să atragă pe unul din fiii lui Kubrat, Asparuh.3 Imperiul le-a oferit, inițial, așa cum arătam, ca teritoriu de locuire, regiunea de pescari aflată deasupra Dunării, între lacurile sărate, numită "Onglu", în Bugeac, sudul Basarabiei. Așezarea grupului "bulgar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în corturi, în acel Bugeac, de unde "ies și spurcă regiunile vecine Dunării", cum se exprimă cronicarii bizantini. S-au ivit neînțelegeri cu bizantinii-flota imperială i-a atacat deasupra Deltei și de pe uscat, prin Sciția Mică. Însă bulgarii, deși asediați de bizantini, au reușit să treacă Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) și au înaintat prădând până în sudul Dobrogei, în apropiere de vechiul Odessos (Varna), unde se afla o așezare de slavi. Este vorba despre cele "șapte seminții slave", instalate în nord-estul de azi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
noului stat nu puteau fi precizate inițial. Se pare că ele se întindeau, spre sud, până la Munții Haemus, la vest, până la hotarele "Avariei", adică râul Isker (Timoc), la est, până la Marea Neagră (dar fără orașele Varna, Mesembria și Anchialos ce aparțineau bizantinilor), iar la nord până la Dunăre. Până la începutul secolului al IX-lea, statul bulgar nu a înglobat nici un teritoriu situat la nord de Dunăre-nu există nici o dovadă în acest sens. În tratatul cu Bizanțul, din 681, nu se menționa cedarea nici unui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub Simeon (893-927), fiul lui Boris, cînd acesta a cunoscut cea mai mare întindere teritorială și înflorire economică și culturală. Bizanțul a exercitat o influență puternică asupra culturii bulgare. În politica externă, țarul Simeon s-a angajat în războaie cu bizantinii și sârbii. Dar încă sub domnia lui Petru, fiul și urmașul lui Simeon, a început decăderea statului bulgar, care în cele din urmă avea să fie ocupat și apoi desființat de către bizantini, mai întâi partea de est (971), apoi cea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țarul Simeon s-a angajat în războaie cu bizantinii și sârbii. Dar încă sub domnia lui Petru, fiul și urmașul lui Simeon, a început decăderea statului bulgar, care în cele din urmă avea să fie ocupat și apoi desființat de către bizantini, mai întâi partea de est (971), apoi cea de apus (1018). Statul bulgar va renaște abia la sfârșitul secolului al XII-lea, în 1185-1186, ca țarat vlaho-bulgar. Însă trebuie să precizăm că prăbușirea statului se datorește și situației interne. Relațiile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
siberian Obi. Limba lor se înrudește cu aceea a finlandezilor, estonilor și laponilor. Numele lor național (etnic) așa cum se numeau ei înșiși este acela de maghiari, după denumirea unui trib și înseamnă "oamenii (fiii) pământului", "puternicii", "stăpânii". Germanii, romanicii și bizantinii i-au numit unguri, iar țara lor, Ungaria (izvoarele bizantine o numeau "Turcia"). Ca și alte popoare asiatice, ungurii erau un neam de păstori nomazi, crescători de vite în turme, foarte războinici. Ungurii, ca popor fino-ugric, erau originari din Asia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se află într-un tratat de geografie al arabului Ibn Rusta de la începutul secolului al X-lea. Acest etnonim derivă de la forma "Magyar", prin care se desemnează ungurii. Dar cronicarii europeni au preferat alte forme ale numelui lor: "Uggroi", la bizantini, "Ungari (Hungari)", la germani și italieni. De-aici legenda despre eroii eponimi Hunor și Magor. Ungurii stabiliți în stepele nord-pontice și caspice aveau ca trăsătură dominantă nomadismul-trăiau în corturi pe care le mutau din loc în loc. Ei se ocupau cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Panonia aflate sub jurisdicția lui Arnulf. În timpul acestor expediții, ei s-au familiarizat cu regiunea Dunării mijlocii. Aflați în Atelkuz, victorioși în expedițiile lor, triburile ungare se unesc și aleg drept căpetenie a lor pe Arpad, despre care împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul ne spune că era "cel mai demn de a-i conduce, înțelept la sfat și înțelegător, de o vitejie aparte și înzestrat pentru a conduce". Capacitățile militare ale ungurilor au atras atenția diplomației bizantine, confruntată cu ofensiva bulgară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua jumătate a secolului al X-lea, ducele (principele) Gyula mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu sine ca episcop al ungurilor pe călugărul Ierotei, apoi se înființa o mănăstire

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Britania! "Romania" este opusă barbarilor-termenul ajunge a se întinde, în accepția populară, pe largi suprafețe din fostele provincii guvernate direct. Mai târziu, în secolul al X-lea, împăratul Constantin Porfirogenetul, în De administrando Imperii, făcea distincție între "romanii politici" (bizantini) și cei de limbă romană ("romanoi"). "Romanus" este acela care conservă felul de a fi sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar "Romania" nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparține

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Procesul de asimilare poate fi considerat încheiat, în linii generale, în secolul al X-lea, când apar primele mențiuni scrise despre români (vlahi). La acea dată, românii se individualizaseră ca popor și nu mai puteau fi confundați nici cu rhomanioii (bizantinii), nici cu slavii (rușii), nici cu bulgarii.35 Conviețuirea românilor cu slavii Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel dificil, în aparență iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente scrise și cu puține materiale arheologice, al perioadei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care este desemnat (cunoscut) poporul român (românii) în izvoarele istorice cele mai vechi, îi prezintă ca fiind răspândiți pe întreg teritoriul ocupat odinioară de romanitatea răsăriteană. Cea mai veche știre despre români, ca popor distinct, datează din 976, concret, scriitorul bizantin Kedrenos relatează că fratele regelui bulgar Samuil a fost ucis, între Castoria și Prespa, la locul numit "Stejarii frumoși", de către vlahi. Aceste câteva cuvinte reprezintă cea mai veche amintire istorică despre vlahi (români). Locul unde sunt menționați acești români este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolul al XII-lea, mențiunile despre vlahi sunt tot mai frecvente. În 1166, în armata împăratului Manuel Comnenul, aflată în luptă cu Ungaria, se aflau un mare număr de vlahi, "presupuși a fi coloniști de odinioară din Italia", după cronicarul bizantin Kinnamos-nu știm dacă erau autohtoni din regiunea gurilor Dunării sau erau recrutați din provinciile sud dunărene ale Imperiului. Dar încă înainte de aceasta, la 1114, Anna Comnena îi menționa pe vlahii care îi călăuzeau pe năvălitorii cumani la trecerea Dunării, ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nevoii de apărare a obștilor împotriva dușmanilor dinafară. Concret, în Viața Sf. Sava, din secolul al IV-lea, se arată că în câmpia Munteniei erau obști țărănești care lucrau pământul și plăteau dijme aristocrației goților. Menander Protector, vorbind despre războiul bizantinilor cu slavii, amintește despre fruntașii militari și de "ighemonii" comandantului slav (voievodului), adică membrii aristocrației tribale. Strategicon-ul împăratului Mauriciu, de pe la anul 600, vorbește despre triburile slave din văile râurilor Munteniei, în mijlocul cărora trăiau și "romanii" de fapt autohtonii romanici. În mijlocul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
voievodate, de organizare militară bine închegată, precum Biharea, reședința lui Menumorut, Dăbâca-Mănăștur, reședința lui Gelu, Keve-Cuvin, reședința lui Glad. La sud de Carpați, în Muntenia, fortificațiile de la Slon și Bucov erau reședințe ale unor formațiuni necunoscute de noi. Scriitorii (cronicarii) bizantini amintesc despre reședințele fortificate de la nordul Dunării. În Dobrogea, inscripția de la Mircea Vodă, datată secolul al X-lea (943), în limba slavă, menționează pe jupan Dimitrie, iar inscripția de la Basarabi-Murfatlar, pe jupan Gheorghe, sfârșitul secolului al X-lea, conducătorii unor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
deget". El adaugă că această țară o are moștenire de la "strămoșul său", iar acum datorită "stăpânului său, împăratul din Constantinopol, nu i-o poate lua nimeni". După ce, la început, Menumorut i-a respins pe dușmani dincolo de Tisa, lipsit de sprijinul bizantinilor, după un asediu de trei zile, ungurii cuceresc cetatea Sătmarului și nordul voievodatului până la Zalău și Poarta Meseșului. Peste câțiva ani, după ce ungurii cuceresc cetatea Veszprem (castrum Bezprem) și devastează Transdanubia, secuii, care fuseseră supuși ai ducelui Menumorut, se aliază

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea (943), și inscripția de la Basarabi-Murfatlar ne vorbesc despre existența unor conducători de formațiuni politice, precum jupanii Dimitrie și Gheorghe. Alte informații scrise vorbesc și ele despre existența în spațiul românesc a unor structuri politice-teritoriale, din secolele X-XI. Astfel, scriitorul bizantin Kedrenos dă mărturie despre existența, în secolul al X-lea, în stânga (nordul) Dunării, pe teritoriul Munteniei și Olteniei, a unor fortificații-reședințe ale căpeteniilor (fruntașilor) formațiunilor politice, supuși împăratului bizantin. În secolele XI-XII, informațiile se înmulțesc, iar asemenea formațiuni politice vor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
respectivă, voievodatul, de primejdia dinafară. Și conducătorii formațiunilor prestatale din nordul Dunări, în secolul al X-lea, menționați de scriitorii bizantini, aveau oști (cete militare) însemnate, cu fortificații de apărare, iar cei din Dobrogea erau destul de puternici ca să înfrunte pe bizantini. Aceste formațiuni (înjghebări) întrețineau legături economice și politice cu statele vecine mai dezvoltate-astfel, erau obiectele bizantine descoperite în așezările din Transilvania și de la Dunărea de Jos. De exemplu, Menumorut avea relații politice cu împăratul Bizanțului, apoi existau legături între voievodul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ahtum, mare feudal local din Banat, botezat creștin în Vidinul bulgar, primise călugări ortodocși (greci) și înființase la Morisena, reședința sa, o mănăstire pentru ei, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, înzestrată cu bunuri și privilegii. Acei călugări "graeci" puteau fi bizantini și bulgari, probabil că Morisena ortodoxă, ca și Vidinul, erau subordonate patriarhiei bulgare de la Ohrida, până la 1018-aceste legături cu clerul sud-dunărean, bulgaro-bizantin, ale lumii din Banat nu sunt surprinzătoare. Nu trebuie să omitem legăturile existente între feudalitatea Europei centrale (Germania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Inocențiu III, care a recunoscut pe Ioniță drept rege și pe arhiepiscopul Vasile ca "primat" al Bisericii bulgare, egal în rang cu patriarhul de Constantinopol. Însă după cucerirea orașului de cruciați, în 1204, Asăneștii au ajuns la o înțelegere cu bizantinii, care au pus bazele Imperiului de la Niceea (1204-1261). După împăcarea politică a urmat și cea bisericească, biserica bulgară intră sub ascultarea patriarhiei de la Niceea, iar titularul ei Gherman a recunoscut, în 1235, autocefalia bisericii cu centrul la Târnovo și titlul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]