598 matches
-
pagini), s-a lansat recitalul liric „Poetul în Cetate”. În alți trei ani, cenaclul s-a extins la profilul literar artistic. Aceste trepte pregătitoare au făcut posibile inaugurarea, în 1969, a unui colocviu de anvergură, dialogul cultural anual „Zilele Culturii Călinesciene” și permanentizarea lui în cele patruzeci de ediții de până azi. Între timp, instituționalizarea a continuat cu etapele Societate Culturală (1972) și Fundație Națională (1991). Am întâlnit, în aproape cinci decenii, multe tipuri de criză, înclusiv de natură politică, precum
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
întâi prin editarea revistei Jurnalul literar, apoi prin alcătuirea și tipărirea culegerilor cu același generic, iar din 1992 și ca editor atestat, în fruntea Editurii „Aristarc”, pe care ați inițiat-o și o conduceți. Alături de ediția anastatică a celebrei Istorii călinesciane, care sunt celelalte izbânzi ale acesteia? Am publicat câteva zeci de titluri, încercând să încurajez nume din zonă și cărți despre această zonă, cu poeme, proză, eseuri, memorialistică, studii științifice, dicționare, monografii. O carte de succes, în premieră absolută: Umbre
Convorbiri fără adiţionale by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Science/692_a_986]
-
oriunde, dar e de crezut că l-a înrâurit întrucâtva și panteismul goethean din ciclul de poezii Gott und Welt, unde ideea treptelor, gândite, nu-i vorbă, mai mult logic decât naturalistic, se exprimă prin imaginea cercului"(ibidem, 306). Demersul călinescian ar fi putut determina orientarea discursului critic către hermeneutica intertextului, dar se menține mai degrabă în sfera comparatismului. Acest subcapitol ca și întreg capitolul "Cultura. Eminescu în timp și spațiu" se remarcă prin numărul mare de autori din literatura germană
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
poetul, nici vorbă, din Schopenhauer" (Călinescu: 1999, 333). Criticul trece relația dintre creația eminesciană și cea indiană la "alte literaturi" (Călinescu: 1999, pp.333-338). De altfel, jumătate din studiile eminescologice pornesc de la sau punctează undeva în cuprinsul lor o aserțiune călinesciană pe care doresc să o contraargu menteze. Așa se întâmplă și cu aprecierile pe care G. Călinescu le face pe marginea cunoașterii de către Eminescu a limbii sanscrite și a scrierilor esențiale ale înțelepciunii indiene. Criticul este de părere că lui
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Cimpoi (apud Ștefan Munteanu, 1997, 85), povestirea filosofică reprezintă "frumosul mit eminescian, care a topit într-o supra-imagine vie și concretă toate abstracțiile goale kantiene". Amita Bhose lecturează povestea [Archaeus], cu un pronunțat caracter filosofic, în cheia indianismului, amendând pluralitatea călinesciană a archeilor : "avem de observat că Eminescu s-a gândit la "Archaeus" ca singura realitate, analogul lui Brahmăn, iar nu la "archaei", așa cum comentează Călinescu" (Bhose: 2010 b, 92). Intertextul upanișadic constă din convingerea că spiritul universului (Brahmăn) se reflectă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Eminescu a gândit inițial, prin moartea Cezarei, un final tragic, final care, ca și în cazul Thalassei (Macedonski), ar fi dus la salvarea eroului prin moarte. Totuși, în cele din urmă, preferă salvarea prin iubire, dacă nu vom subscrie interpretării călinesciene ca "aiurarea înainte de a muri". Preferând pentru deznodământ moartea, atunci autorul ar fi negat tot ceea ce reprezintă o insulă paradisiacă 23. Moartea este substituită de iubire (Răchișan-Denciuț: 2010, 20). (h2b) Stânci urieșești și cenușii erau zidite de jur împrejur una
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
o conexiune mai sigură prin aceea că se produce la nivel ideatic, în structura de adâncime a textului decât intertextualitatea explicită marcată de invocarea poveștii regelui Tlà, element vizibil la suprafața textului. Cine ar accepta miezul de adevăr din speculația călinesciană cumcă [Archaeus] este introducere la [Avatarii faraonului Tlà] va concepe același [Archaeus] ca încheiere pentru Sărmanul Dionis. Prezentul capitol propune o abordare neîncercată încă pentru citirea nuvelei : Archaeus alegorie a intertextualității. În această "sală de marmură albă" a cugetării au
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
destul de departe" (Bhose: 2010 a, 10). Din faptul că poetul a lăsat căteva litere sanscrite în paginile aceluiași manuscris (2266) în care apar și două strofe din Luceafărul, eminescologul indian conchide că Eminescu învățase literele sanscrite înainte de îmbolnăvire. Interpretând afirmațiile călinesciene despre intenția definitivării unui dicționar de limba sanscrită ca fiind indirecte, pe filiera Octav Minar, Amita Bhose suspectează că "observațiile lui G. Călinescu dau de bănuit că el n-a consultat manuscrisul eminescian de la Iași, care prezintă cele mai concrete
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
publicație care apare la București, săptămânal, apoi lunar, de la 8 ianuarie 1990, cu subtitlul „Săptămânal de opinie și atitudine intelectuală”. Ca director fondator este menționat G. Călinescu, director - Zoe Dumitrescu-Bușulenga, redactor-șef - Nicolae Florescu. Revista se revendică de la „Jurnalul literar” călinescian și se consideră cea de-a treia serie a lui, afirmând că literatura română „nu trebuie să încapă pe mâna unor indivizi care, în anii de tristă amintire ai obsedantului deceniu, ca și în ai « epocii de aur», nu au
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287693_a_289022]
-
a colecției. Un volum de poezii de dragoste e o colecție și trebuie, pentru a fi înțeles, citit integral. E aici capcana (sau riscul) unei receptări superficiale, fapt experimentat de altfel de critic printr-o demonstrație ingenioasă. Folosind o comparație călinesciană, aș zice că poemele lui Sorescu, dar și alte texte, pot avea o față de in și alta de mătase. Lectura lor, făcută de un exeget cu antrenament hermeneutic, lipsit de crispare și ezitări, de tatonări retorice și diluate, trebuie astfel
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
de rien n'était... Pretinde serios și mimează ignoranța în privința cursului evenimentelor ș. a., ș. a. Romanul ironiei asigură protagonistului o scenă. IOANIDE ȘI SALVAREA PRIN IRONIE Primul roman românesc care invită la o lectură integrală în cheia ironiei este, fără îndoială, călinescianul Bietul Ioanide. Impunînd încă din titlu natura oblică a discursului și, respectiv, o vocație ludică abia disimulată, "nevinovat" manifestă, romanul pare o recreație intelectuală pe timpuri de recluziune. Reversul meditativ al atitudinii "neserioase", al opțiunii pentru jocul înțelesului ambivalent, trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
distanță suspectă, cînd cu o indiscreție mușcătoare: omnisciența lui provoacă, mustește de atitudine. Opera minează insidios modelul. Ascultă de un demon interior care-și rîde de unii și de alții, dezertînd de la regulile clasice ale romanului. "Bietul" Ioanide întrupează visul călinescian al creației. Totul îndreptățește a vorbi despre parafraza mitului fondator, ilustrat de constructorul sacrificial. Destinat operei sale himerice, captiv al unor forțe mai puternice decît legăturile lui pămîntești, creatorul se află singur cu opera sa, imagine a castelelor în lună
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
esență între substanța artistului și cea a criticului. "Literatura" critică a autorului se edifică impetuos, grevată de nerv perceptiv și dicțiune memorabilă. O prezență a vocii potențial creatoare, o manifestare a latențelor operei literare nu fac decît evidentă natura scrisului călinescian. Nuanța că autorul o face într-un fel conștient pînă la emfază, că scriitorul se etalează în tot spectacolul posibilităților sale nu trebuie ignorată. Călinescu refuză artistul grav, îl desconsideră cu superioritate neascunsă, dacă prin gravitate înțelegem spiritul creator limitat
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
o scenă, în care actorii pot apărea la rampă împinși de un regizor atotputernic, sarcastic în mărinimie și tolerant în verdict, un deus, asemănător divinității imaginate rîzînd. L'homme pense et Dieu rit. Nimic nu se potrivește mai fericit naturii călinesciene decît această meditație asupra lumii literaturii moderne, în expresia pe care, în a sa L'Art du roman, i-a dat-o Milan Kundera. Romanul s-a născut "ca un ecou al rîsului lui Dumnezeu": "Mais pourquoi Dieu rit-il en
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
autre. Et enfin, parce que l'homme n'est jamais ce qu'il pense être". Semnificația este și ea, adesea, o cucerire treptată, par détails, a sensurilor parțiale ale unui cuvînt. Dăm termenului care ne este astăzi cheia spre universul călinescian o accepție sensibil diferită de aceea care-l situează în opoziția esențial-neesențial. Detaliul figurează frecvent, cînd vine vorba despre realitatea textual-literar-literală, drept semnalizator...axiologic. A devenit un automatism calificarea "detaliu nesemnificativ", "irelevant": lipsit, se înțelege, de importanță și implicit de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
cu propria "mărturie" (aici, simpla existență) imaginea unei lumi închipuite. Paradoxul nu este decît aparent: mulțimea detaliilor "inutile"conferă cvasimaterialitate fantasmei scriitorului, "definește" vizual, "corporalizează" o lume a lucrurilor imaginare, lumea ficțiunii. Nu doar acest detaliu ne întîmpină în excursul călinescian. Reprezentată, mai curînd, este accepția cuvîntului regăsibil în limbajul specializat al criticii de artă, în comentariul artelor plastice. Detaliul ca decupaj, parte a tabloului trecut sub o lupă măritoare (cum altfel, ...decît dacă nu ne situăm, cumva, de cealaltă parte
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
deja cu numele... incriminant, al autorului! Descoperirea, personajul o realizează ...dînd cuvenita atenție mărindu-l, adică unui detaliu din propriul jurnal, care înregistrase neutru cum însuși așezase bastonul deoparte... O poetică a detaliului? În măsura în care vom considera valoarea "rețetei", a retoricii călinesciene, afirmate în eseistică și în opera istoricului literar, aceasta se va arăta. Scriitor cu voluptate, avînd de-a dreptul geniu lingvistic, G. Călinescu este un autor a cărui putere de fascinație se leagă strîns de capacitatea de a da relief
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
și posibilitățile pe care aceasta i le oferă, de a angaja un discurs (critic) concordant, mimetic, neinvaziv. O oarecare ironie ...de contact, formă ieșită prin contagiune, și, ca orice ...repetiție, potențial amuzantă nu este nici ea străină de efectele textului călinescian. Magistral este examenul temei horațiene "Beatus ille..." în proza episcopului de Mondoñedo, legat de literatura română prin aceea că o operă a sa "a devenit Ceasornicul domnilor al lui Nicolae Costin": Francesco Antonio de Guevara. "Prin Menosprecio de corte y
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
rost al înlănțuirii „verigilor”, ajungându-se abia astfel și abia atunci la capăt - îi apare protagonistei ca decisă din afara și de deasupra ei, de către aceleași „puteri” înalte de la care a primit tot timpul „hotărârile” și „semnele”. În fond, neîncrederea călinesciană în firescul și „credibilitatea” Vitoriei Lipan venea dintr-o impresie de „prea multă îndârjire din partea unei femei”: și aceasta, la rându-i, tocmai din acel prag de trecere (riscat, excesiv, credea criticul) dinspre căutările, pe urmele lui Nechifor, pentru a
Prelegeri academice by NICOLAE CREŢU () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92372]
-
București, 2001; Ioan Alexandru, Brașov, 2002. Ediții: G. Călinescu, Enigma Otiliei, București, 2000. Repere bibliografice: Liviu Petrescu, Ion Bălu, „Cezar Petrescu”, RL, 1972, 21; Piru, Varia, I, 459-462; Grigurcu, Idei, 269-274; Nițescu, Repere, 53-57; Negoițescu, Engrame, 259; Șerban Cioculescu, Biobibliografie călinesciană, FLC, 1976, 10; Nicolae Manolescu, „Eram bărbatul care...”, RL, 1982, 7; Al. Piru, Ion Bălu, „Viața lui G. Călinescu”, LCF, 1982, 8; Z. Sângeorzan, O carte despre Labiș, CL, 1983, 8; Dobrescu, Foiletoane, III, 167-173; Constantin Cubleșan, Viața lui Ion
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285594_a_286923]
-
Cubleșan, Viața lui Ion Creangă, ST, 1990, 11-12; Florin Faifer, Anxietățile unui jovial, CRC, 1991, 6; Lovinescu, Unde scurte, III, 290-297; Dicț. scriit. rom., I, 231-232; Z. Ornea, Blaga în 1935-1944, RL, 1997, 25; Petraș, Panorama, 124-125; Dan Mănucă, Bibliografie călinesciană comentată, CL, 2002, 3. T.V.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285594_a_286923]
-
niei sale cel mai puternic: nu putea plânge atunci pentru că nu plânsese niciodată. Astfel stând lucrurile, nu mi rămâne decât să accept că domnia sa a plâns doar în memoria mea, fatalmente subiectivă. Georgeta Mircea Cancicov La pagina 849 a Istoriei călinesciene, cititorii primei ediții întâlneau chipul surâzător al unei tinere femei frumoase, cu părul auriu încadrat de o aburoasă maramă. Numele Georgetei Mircea Cancicov, scris dedesubtul fotografiei, multora nu le va fi spus, literar vorbind, nimic. Altfel, desigur, Cancicov era un
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
fost cercetat cu adevărat, metodic. Fapt ce o determină pe Ilina Gregori să considere că "prezența poetului în lumea germană nu a fost încă repusă în discuție", intrigând-o tocmai această acceptare, fără discuții, de către eminescologii ulteriori, a acestui verdict călinescian... precipitat. Domnia sa ne-a dat, în 2002, un amplu studiu despre Eminescu la Berlin (Studii literare. Trei analize) asupra căruia revine acum, extinzând mult și aprofundând cercetarea, într-o carte de anvergură, intitulată provocator: Știm noi cine a fost Eminescu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
și popularizare, nu mai puțin de explicitare a operei eminesciene fie pozitivă, fie negativă, marcându-se astfel, cu fiecare dintre aceștia, un nou nivel al procesului hermeneutic, urmat fără întrerupere, cu varii mijloace critice, până în anii '30 când, odată cu sintezele călinesciene, monumentale, privind viața și opera lui Eminescu, cercetarea eminescologică va dobândi o nouă dimensionalitate. Doamna Ioana Vasiloiu se oprește asupra lui Al. Grama, Aron Densusianu, Mihail Dragomirescu, Raicu Ionescu-Rion, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi, Ion Scurtu (în paranteză fie zis, acesta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
și metodologic al eminescologiei de sinteză, pare să aducă în momentul de față suflul nou care să revigoreze întreaga cercetare a scrisului eminescian". Urmând firul istoric al eminescologiei, Cornel Munteanu e de părere că după momentul maiorescian și apoi cel călinescian, o a treia etapă apare după anii 70, când se impun cercetători ca Ioana Em. Petrescu, Constantin Noica, Svetlana Paleologu Matta, Th. Codreanu, Mihai Cimpoi și, aș mai adăuga eu: George Munteanu, Edgar Papu, N. Georgescu, Marin Mincu apoi încă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]